Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Cărări de timp, punţi de suflet / autor Georgeta Resteman

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 03/12/2012
Buna ziua, distinsi prieteni,
Mai intai vreau sa va multumesc pentru invitatie, sunt onorata sa furnizez materiale pentru revista Faleze de piatra, mai ales pentru numarul aniversar. Activitatea mea pe site a fost mai redusa in ultimele luni, fiindca timpul mi-e limitat si conditiile sunt de asa maniera ca nu mai apuc sa deschid site-urile literare, de multe ori limitandu-ma la pagina mea de facebook si uneori si in grupurile literare de aici…
Eu va atasez doua materiale, dumneavoastra puteti selecta daca doriti si poezie si proza, sau ceea ce  credeti ca merita, si daca merita publicat. Dumneavoastra decideti, nu e nicio suparare.
Va felicit din toata inima pentru ceea ce realizati, pentru eleganta, seriozitatea si tenacitatea cu care, iata, de trei ani, truditi pe taramul acesta sensibil, oferindu-ne posibilitatea sa ne facem cunoscute creatiile. Sa avem multi ani de colaborare impreuna, cu realizari minunate, ganduri bune, pace si Lumina! Va multumesc frumos si va doresc numai bine!
Cu drag si respect deosebit,

CĂRĂRI DE TIMP, PUNŢI DE SUFLET

 

 

 

Motto: “De dincolo de timp, pânze de suflet şi-un război de ţesut vise…

 

                                                (Elena Buică)

 

 

Amintiri rătăcite prin anotimpuri

 

Speranţei i-a rămas sufletul „acasă”, acolo în sătucul uitat de lume şi de civilizaţie, între dealurile ce-l mărginesc ca nişte ziduri de cetate, cetatea ce i-a dăruit tot ce a avut mai frumos şi mai  bun – spiritul care n-a părăsit-o niciodată şi în care s-a format mai apoi ca adult, ca specialist, ca om. Acolo se simte ea însăşi, acolo este atât de aproape de adevărul din ea şi din oameni. Ori de câte ori ajunge la căsuţa din Apuseni, munţii falnici ce străjuiesc Ţara de Piatră, se încarcă cu energia pozitivă în care a fost plămădită, cea care o ajută să rămână acelaşi zid de nepătruns de nimic rău, neadevărat sau lipsit de dragoste.

 

Curtea copilăriei, ca un covor de iarbă fermecător, ornată cu o mulţime de flori cărora le vorbeşte pe limba lor şi le mângâie cu privirea-i strălucind de încântare, alunul de lângă fântână, apărut parcă printr-o magie, pe care acolo şi-l doreşte, implorând-o de fiecare dată pe mama ei să nu-l văduvească de crengile-i bogate ce umbresc grădina poate mai mult decât trebuie, mărul de la drum, de care se agaţă adesea copiii şi rup până şi fructele de-abia formate din trupuri de flori rozalii, salcâmii cei bătrâni… of, salcâmii pe care-i adoră – toate sunt „minunile de-acasă” alături de care a copilărit, a crescut şi a trăit cele mai fericite clipe din viaţa ei.

 

Cum ar putea să uite primăverile, cu tufele de liliac rostind simfonia florilor sub a căror mireasmă petrecea zile şi nopţi urmărindu-le trecerea cu lacrimi în ochi? Erau mereu prilej de revenire în satul dintre munţi, pentru că rare au fost sfârşiturile de aprilie şi începuturile de mai, pe „vremea florilor de liliac”, în care să nu dea o fugă „acasă”, indiferent unde s-ar fi aflat… Glasul pământului reavăn din „grădina curcubeului” o chema şi nu putea rămâne nepăsătoare strigătului ierbii ce se răsfăţa neosândită de griji în curte, în „grădina dinaintea casei” sau în „cea dinspre coastă”, în care îngenunchea şi plângea de bucuria regăsirii fluturilor, mângâiată de cântecul neasemuit al păsărilor ce coborau adesea până jos… aproape de umerii ei. Rostirea sufletului femeii era rostirea dragostei de locuri, de oameni, de liniştea aceea patriarhală unde simţea o totală împlinire a spiritului. Adesea pribeagă pe cărări de timp şi-a păstrat intactă, nealterată zestrea interioară, oricât de greu i-a fost dat să trăiască.

 

Verile… oh, da, verile Speranţei nu existau fără „acasa” ei cu neasemuitele miresme răspândite de fânul cosit din grădină sau de pe dealurile din jur, cu parfumul de flori de câmp în care se născuse, fără gemul de strugurei (coacăze roşii) cu zmeură culeasă „de pe coastă” sau din pădurile dinspre munte, pe care mama îl măiestrea ca nimeni alta, în zeci de borcănele ce luau drumul oraşului pe la nenumăraţii prieteni ce-i călcau pragul, vară de vară… Zilele însorite în care mergea la scăldat, de când era copil şi până în ziua de azi, când, chiar dacă apa-i mângăie doar gleznele obosite îi „gustă” din plin atingerea, ca pe un balsam vindecător al dorului de adevăr şi de bine. „Mi-e dor până şi de pietrele şi colbul de pe drum” – spunea adesea, atunci când povestea prietenilor ei despre „satul cu dor” ce nu şi-l scosese niciodată din minte… Serile în care uita de ea numărând stelele şi se pierdea de Carul Mic şi Carul Mare, urmărindu-le pe cele care se prelingeau ca şi nişte lacrimi de lumină pe straiul întunecat al nopţii. Doamne, şi cum mai plângea când Luceafărul „se ascundea” după dealul din faţa casei, aşteptându-l să revină seara următoare cu sufletul cât puricele de teamă să nu-l piardă… În serile cu lună stătea pe podeţul din capătul satului cu picioarele în apa limpede a râului ce curgea precum un suflet de adolescent printre trăirile pure ale dragostei dintâi; şi prima ei dragoste tot de-acolo a fost, tot din neamul pripăşit de veacuri lângă Râtul Romanului şi nemuritoarele lui legende…

 

Dar ruginiul toamnei, dar freamătul codrului, plânsetul frunzelor rătăcite de vânturile neiertătoare credeţi că le-a uitat vreodată? Nu, pentru că toamna avea farmecul ei şi ca un blestem sau ca o binecuvântare – nici ea nu ştia cum să-i spună -, toamna era vremea dorurilor, „seceta ucisă de vânt” şi focul arzând tristele ierburi uscate, vremea gândurilor răsfirate peste durerea ce inunda fiecare fărâmă din trupul şi sufletul ei… Şuierul sălbatic al vântului şi ploile biciuindu-i obrajii pe care nu se vedea niciodată tristeţe, gropiţele semănând cu două steluţe ce-i luminau faţa atunci când râdea din toată inima, erau tristele săruturi ale toamnei peste strânsoarea funiilor ce nu dădeau libertate deplină viselor…

 

Zăpezile, brazii cu cetini ninse, săniile scârţâind pe drumul bătătorit precum cărările timpului ei, trosnetul lemnelor în teracota încinsă lângă care-şi aşeza scăunelul şi număra de fiecare dată scânteile jucăuşe ce se zbăteau în gura sobei, toate sunt trăiri şi imagini sublime ce au rămas neşterse în memoria femeii îndrăgostite de veşnicia locului de baştină. Sărbătorile de iarnă cu toate ritualurile satului – sfântă moştenire din străbuni, colindele copiilor, ale feciorilor care vesteau cei dintâi naşterea Mântuitorului Hristos, hora de la căminul cultural din centrul satului animată de neîntrecuţii ceteraşi locali.

 

Şi câte alte amintiri nu îi ţineau mereu fiinţa zălogită în universul copilăriei şi-al tinereţii celei fară de seamăn rătăcind nestingherite prin anotimpurile sufletului ei. […]

 

 

 

 

De-ale copilăriei…

 

Multe amintiri mai are din anii copilăriei, şi pe toate femeia de azi le înşiră fără să clipească, iar dacă-i urmăreşti lumina din ochi şi tremurul glasului îţi dai seama câtă emoţie şi câtă bucurie se ascunde în spatele unor pasaje de viaţă, poate singurele care azi îi dăruiesc şi linişte şi bucurie…

 

Jucăriile cele mai frumoase de care-şi aduce aminte sunt păpuşile din cârpă, meşteşugite de ea şi de copilele din vecini, cu care se ascundea în zilele de vară, te miri pe unde, prin şura care aştepta să se umple de fân sau prin coteţul uscat şi primenit pentru a-şi aştepta „grăsunii” ce se cumpărau în toamnă şi se tăiau taman de Ignat. Şi se jucau de mama focului, până zdrenţele din păpuşile care zburau dintr-un  colţ în altul al „palatului zânelor” ce şi-l ornaseră anume cu ierburi şi flori de prin grădină, se transformau în biete fire curgânde peste tot pe podelele din care mai răzbătea, uneori, câte-un damf nu tocmai îmbietor… Dar ele nu simţeau, pentru că fiecare avea rostul şi rolul ei la „palat”: una facea curat, alta gătea – şi asta era „funcţia” ce-o agrea cel mai mult Speranţa, alta avea grijă de copii. Câteodată, de mai avea câte-o fetiţă nefericita idee de a se erija în „isprăvniceasă”, cu veleităţi de şefă şi cu o plăcere enormă să „dirigălească”, atunci să vezi, cum îi mergea guriţa Speranţei noastre de zicea-i că-i o moară stricată şi nu se lăsa până nu-i demonstra „isprăvnicesei” că munca în „comunitatea zânelor” se împărţea în mod egal!

 

Unde-o fi auzit ea de asta, că nu aveau nici curent electric în case, darămite televizor, să afle care sunt principiile de bază ale societăţii aceleia. Plecase Dej, venise „Ceaşcă” dar fetiţa nu avea nicio treabă cu ce se întâmpla. Părinţii au avut grijă s-o ferească de discuţiile în care ei dezbăteau cu teamă ceea ce se întâmpla în România acelor ani, deşi fetiţa mai trăgea cu urechea seara, târziu, când ei ascultau „Vocea Americii” sau „Europa liberă” şi credeau că gâgâlicea doarme… S-o creadă ei, că doar ea ştia să se întoarcă la perete şi să simuleze că doarme; învăţase să respire regulat şi profund de parcă ar fi fost demult în lumea viselor! Aşa aflase şi că veneau alegerile, că mama iar trebuia să ducă cratiţele cu pui fripţi, brânză de burduf, slănină şi cârnaţi, şi ceapă din aia „de apă”, să nu cumva să li se aplece „burtoşilor de la partid” … Dar, fără să vrea, le-a „pregătit” şi Speranţa o surpriză, cât burţile lor de mare, care era cât pe ce să-i coste scump pe dragii ei părinţi…

– Pregăteşte-te că mergi cu mama la primărie, trebuie să ducem mâncarea că le-o fi foame – îi spusese mama Speranţei, în miezul zilei de toamnă în care pe uliţă treceau sătenii în sus şi în jos, de la sau înspre secţia de votare amenajată în primăria comunei. Era osândită mai tot timpul să gătească pentru cei de la „partid”, fiindcă soţul ei era singurul localnic din primărie şi nu avea „loc de întors”, nu putea să se eschiveze, că doar era locul de muncă al barbatului ei în joc.

– Eeeei, ce fetiţă cuminte şi frumoasă – îi zise Speranţei activistul „C”, roşu ca racul, cu un nas coroiat şi plin de bube, în momentul în care ajunseră în biroul special amenajat ca sală de protocol pentru „ilustrele” personalităţi de la judeţ – ia spune tu, cum te cheamă?

– Speranţa, răspunse ghemotocul care strâmba din nas din cauza mirosului înţepător de pălincă ce răzbătea dinspre sticla uitată deschisă pe masa scorojită şi tapetată cu bucăţi decupate din  ziarul „Scânteia”.

– Bravo, îi spuse coroiatul cu nasul roşu pe care micuţa deja îl asemuia cu spânul din Harap-Alb-ul lui Creangă, povestea ei preferată.

– Ia, spune-mi tu mie, o poezie ştii?

– Cum să nu ştiu? – îi răspunse gâgâlicea, indignată de faptul că i se puneau la îndoială cunoştinţele în domeniu, mai ales că urâtania asta de om habar nu avea cum recita ea la fiecare serbare poezii, de se cutremurau pereţii căminului cultural din sat. Şi… nici una, nici două, îi trecu prin cap o năstruşnicie mai mare ca ea! Privind cu subînţeles la tăticu’, cel căruia i se umpleau mereu ochii de lacrimi de dragoste atunci când stătea cu fata lui la sfat, începu să recite „una scurtă” dar „bună”, fără să bage în seamă agitaţia mamei care se apucase de aşezat bucatele pe faţa de masă albă ca spuma laptelui şi ţesută în coscă: „Eu sunt o fetiţă mică / Şi vă spun un lucru mare: / Cine-n Dummezeu nu crede / Merge la pierzare!” Pentru un moment s-a făcut o linişte mormântală, spartă însă brusc de trosnetul cratiţei cu pui fript care căzuse din mâna mamei şi de oftatul tatălui, care se şi vedea „pe liber”… Coroiatul cu nas roşu, pur şi simplu s-a învineţit de furie. S-a apropiat de fetiţa care se uita, când înspre el, când înspre părinţii speriaţi şi fâstâciţi, ca la o comedie într-un act şi a ciupit-o de obraz până i-au dat lacrimile:

– Cine te-a-nvăţat pe tine poezia asta, mititico, doar nu ai „prins-o” de la grădiniţă? – şi apoi îi dădu drumul scrutând-o cu o privire dură.

– Îngeraşii mătuşii mele, care este cea mai frumoasă şi mai bună fiinţă din lume, după mămica – răspunse Speranţa şi îşi sterse lacrimile cu mânecuţa apretată a rochiţei cu dantele în care era îmbrăcată.

 

Ce-a urmat, numai Dumnezeu şi părinţii ei au ştiut… Ei, săracii, au tremurat o vreme, până s-au liniştit lucrurile, pentru că urâtania de la judeţ a reclamat că „tov-ul” din satul X face propagandă creştină în comunitate, prin însuşi copilul său, că îl propune pentru destituire, că ceea ce s-a întâmplat este un afront adus ideilor şi practicilor comunismului, etc. Cu toate acestea, tatăl micuţei a rezistat mai bine de 35 de ani în funcţie, exercitându-şi meseria ca nimeni altul în folosul comunităţii din care se ridicase. Dar Speranţa nu îşi dăduse seama de ceea ce făcuse, pentru că în mintea ei era sigură că îi dăduse o lecţie coroiatului cu nas roşu care mirosea atât de urât… Se aştepta însă, ca seara, când venea tăticu’ acasă, să se coboare Sfântu’ Nicolae din grindă (pentru că o nuieluşă artizanală din răchită crudă stătea mereu aşezată la vedere între două cuie bătute în grinzile de lemn ce ţineau loc de tavan în casa lor)… Dar tatăl a intrat în casă, obosit după lunga zi a alegerilor, a luat copila pe genunchi şi i-a spus doar atât: „Bine ai făcut, mama lui de coroiat!” I-a explicat apoi că aşa ceva nu mai trebuie să facă niciodată, pentru că celor de la judeţ şi, în general, „celor mari” nu le plac astfel de poezii şi e mai bine să le ţină în familie, ca pe un secret bine păstrat.

 

Ce fericită era fetiţa că de-acum, ea şi părinţii ei aveau secretul lor şi… ca să pună capac le spuse şoptit, ţinându-i cu mânuţele după cap pe amândoi: „Da… la nenea ăla de la Europa Liberă cred că i-ar place să afle secretul nostru, nu?”

 

(fragment din romanul în lucru, „Cărări de timp”)

 

autor Georgeta Resteman 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Cărări de timp, punţi de suflet / autor Georgeta Resteman

%d blogeri au apreciat asta: