Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Duminica unui Noiembrie obosit, autor Lisandra Lungu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 05/12/2012

Duminica unui Noiembrie obosit

 

M-ai sunat aseară și ai vrut să ne vedem cît mai repede cu putință. Simțeam în vocea ta o urmă de chemare a buzelor, a ochilor, a degetelor.

Am ajuns în dreptul scării tale și te-am sunat să-mi deschizi. Mereu uit ce număr ai la ușă. Adică nu uit, știu că e ceva cu 2 și apoi încurc următorul număr, sau prefer să îmi deschizi tu.  Urc tremurînd cele două etaje și infinitatea de trepte,fiind atentă să nu mă împiedic. Sunt în dreptul ușii,o ating ușor, o mîngîi. N-aș vrea s-o uit vreodată. Apoi trag aer în piept și bat de vreo două ori. Descui ușa și îmi deschizi.  Ușor neras, cearcăne, cămașa albastră în carouri și mirosul mediteranean al pielii tale mă trage brusc . De fapt, nici nu apucăm să ne salutăm, ori să scot eu vreun cuvînt și mi-ai prins mîna dreaptă, m-ai tras înăuntru.

Miroase a ceai. Încă nu reușesc să mă dezmeticesc pentru ca frigul de afară și trecerea bruscă de la frig la cald mă face să strănut. Tu rîzi în timp ce te apleci să îmi desfaci șireturile ghetelor. Niciodată nu aș fi crezut că… ai fi putut face asta. Apoi intru în sufrageria în care dăinuie mirosul de tutun și de cărți proaspăt scoase din tipografie, acel miros al hîrtiei ce abia a fost atinsă de mîini. Nu mai vreau să mă ating de cărțile tale. Știu că detești lucrul ăsta, așa că mă voi așeza comod pe canapea, așteptîndu-te să vii din bucătărie cu ceaiul fierbinte. Sau poate cafeaua. Tînjeam după mirosul puternic al tău, al cafelei pe care o doream. Poate și un ceai ar fi fost de ajuns. Te amenințasem cu un masaj. Ultima dată nu știu ce s-a întîmplat de nu am făcut asta, dar am zis că odată ș-odată tot trebuie să-mi iau inima în dinți și să te masez, fără a-ți spune ceva. Comod te-așezi pe scaunul magic de la birou,căutînd nu știu ce.  Oricum muzica bună se auzea pe fundal. Am venit ușor și mi-am pus mîinile pe umerii lui ca și cum as fi atins clapele unui pian. Apoi am urcat ușor pe ceafă. Ai tresărit. Te-ai ridicat, m-ai luat în brațe și m-ai strîns de era să-mi iasă sufletul și să intre în tine. Dar nu…

M-ai dus în dormitor și m-ai lăsat în picioare,  întinzîndu-te comod în pat pentru acel  masaj. Zis și făcut. Corpul devenise din ce în ce mai moale, mai maleabil. Într-un final adormiseși.

Mulțumită, ies din dormitor și fug să pun de un ceai, apoi să fumez o țigară în balcon, lăsîndu-l să se odihnească. De mult îmi trecuse prin minte să îl masez, dar am tăcut. Pînă acum. Ceaiul turnat în căni, arunca aburi în tot apartamentul și mă bucuram precum un copil, ori o felină de liniștea oferită de el,omul adormit.  Asta m-a atras la începuturile prieteniei noastre. Satisfăcută pentru că mi-am făcut datoria, aprind o țigară în balcon și admir marea, numai că frigul toamnei tîrzii îmi pătrunde în oase, fiind nevoită să savurez momentul în sufragerie, cu ușa balconului închisă.

Caanapeaua moale mă strînge, mă cuprinde, mă vrea. Refuz cu încăpățînare să adorm și să o simt, așa că mă îndrept spre dormitor. Deschid ușor ușa și el încă dormea. “Perfect”,mi-am zis. Locul de la perete, locul de lîngă el parcă mă chema. M-am lăsat dusă de val și… m-am așezat lîngă el. Cu fața spre perete, inima cît un purice, parcă așteptam ceva să se întîmple. Ceva, orice, nu știu. Încercam să adorm, strîngeam ochii, vroiam să număr stele și nu oi; parcă nu mai îmi era somn. În sufragerie îmi picau ochii și aici…nimic. Cred că a simțit că mă foiam și s-a întors cu ochii închiși spre mine, m-a luat în brațe și a început să-mi sărute părul, fruntea, obrajii, nasul…  Tremura. Se încălzise. Zîmbea și se topea. Ne topeam. Era atîta liniște în mine, încît nimic nu putea să mă supere, să mă deranjeze. Era de ajuns ce se întîmpla. I-am sărutat mîinile, brațele, obrajii, gîtul. Tremuram. Nu vroiam să spun nimic, să mă gîndesc la nimic. M-am ghemuit în el. M-a primit și mă ținea acolo. Parcă-i eram comoară. Așa am adormit. În doi, în unul, în liniștea unui Noiembrie plin de comori ascunse sub stîncă, sub iluzia unui corp din titan, plin de viață, iar eu… așa cum mă cunoscuse, cum vroiam să îi fiu.

E de muncă, dar nu regret nimic. Sunt, rămîn și nu dispar. Cuvinte nu folosim pentru că nu sunt necesare. Ne-am trezit zîmbind. Semăna cu un vis pentru mine…   Ciufulită cum eram, m-am ridicat și am încercat să mă întind, așa cum știa că fac. Se amuza mereu pe seama acestui act.  Dar de data asta m-a surprins.

Pe sub bluză a urcat o mînă fină cu degete lungi și căuta cu nesaț umerii. I-a găsit, strîngîndu-i puternic. M-a tras spre el și am ramas… față în față, buze întredeschise, ochi ce căutau, umeri ce se apropiau ușor ușor și un văl se aruncase deasupra…noastră. Nu am mai rezistat. L-am sărutat, încercînd să fug apoi. Inima dorea să rămînă, și eu , dar am zis să nu depășesc “bariera” și să mă rezum la prietenia pe care nu aș vrea s-o pierd. Speriată, am sărit din pat și m-am dus să-mi aprind o țigară. M-a urmat, zăpăcit și adormit, căutînd să mă liniștească. Tremuram și nu vroiam ca reacția mea să îl sperie și să se închidă. Doamne, cît mi-a luat pînă am reușit să găsesc portița spre el!  Dar am reușit…   Îmi vorbea, dar nu auzeam nimic, nu mai vroiam decît să mă evapor, să ies din viața lui pentru o zi. Atît. Mi-a prins corpul și m-a strîns,  sărutîndu-mi apăsat gîtul. M-a întors cu fața spre el și mi-a cuprins buzele. Mi-a întors sărutul!  Zîmbind, inima s-a mai potolit, m-am liniștit, dar tot nu eram sigură. Știu că nu vorbește, și mie a început să-mi displacă  acele conversații despre inimă și alte chestii siropoase, repetîndu-mi că dramatizez într-una.

Trecînd peste acel moment critic, m-a luat cu totul în brațe, eu stînd pe vîrfuri. Legînîndu-ne ușor asemeni trestiilor din Eterna Vară, m-am apropiat de el, m-a strîns și  buzele mi se lipiseră de umărul drept. Aplecat, căci sunt mai scundă decît el, îmi desena ceva pe spate. Așa am rămas o vreme.

Nici nu știu cînd s-a făcut tîrziu și a trebuit să plec, să ies.  Aș vrea să mă întorc, dar  nu sunt sigură că vrea să fiu mereu acolo…

Cine știe ce va fi în Timp?

 

autor Lisandra Lungu 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Duminica unui Noiembrie obosit, autor Lisandra Lungu

%d blogeri au apreciat asta: