Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Viaţa e în noi sau noi suntem în viaţă?, autor Mirela Dogaru

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/11/2012

Se ascunde sfioasă la adăpostul  cearceafurilor și il roagă să nu aprindă lumina. Îi e atât de rușine de parcă ar ascunde cine știe ce diformitate și și-aș dori în clipa asta să fie precum o broscuță țestoasă cu carapace, să aibă unde să se refugieze. O mângâie blând  repetându-i că e atât de frumoasă  și Dumnezeule, a fost măritată atâția ani , da a fost, dar inhibarea adunată în atâta timp nu are cum să se volatilizeze într-o noapte. Strânge din dinți în espectativă când el o atinge diferit de tot ce-a cunoscut  până atunci și lasă treptat, treptat crisparea să se scurgă ca o apă murdară care primește,  prin nu știu ce  minune, un afluent proaspăt .

A trăit o veșnicie, parcă, într-un trup pe care abia acum îl percepe, uimită, cercetătoare, fiindu-i descoperite resorturi pe care habar nu avea că le poartă în adâncul ei și cunoaște, tumultos și halucinant, femeia  care sălășluia inconștient în ea. Nu mai există porți inchise, zăvoarele au fost sparte, cearceaful s-a dus naibii cât colo, își arcuiește mândră spatele de parcă ar striga infatuată   „ priviți-mă , eu sunt, așa cum n-am fost nicicând, cum nu credeam că pot și voi fi vreodată„ Și precum valurile furioase, când marea e în extaz, înaintează și se retrage spasmodic,  într-o simfonie de acorduri ascendente, culminând cu un final în care totul este dispersat în miliarde de particule… Nu, nu sunt eu asta, își spune trecând prin fața oglinzii de pe hol și totuși ar vrea ca femeia impudică, dezinvoltă, care stă cu sânii neacoperiți  și  ochii dilatați încă de miracolul pe care tocmai l-a trăit, să alunge umbra  veche, impregnată  în dreptunghiul  argintiu.

Când l-a întalnit nu știa prea multe despre el… două mastere, doctorat și la 38 de ani, celibatar. Dar totul a evoluat atât de repede, neașteptat  și s-au trezit speriați că s-au indragostit.Ea tulburată încă dupa divort, el cu planuri de viitor devenite brusc incerte. Era singură, copiii îi plecaseră în străinatate și dragostea lui a venit ca  un curcubeu după ploaie.

Era un miracol ceea ce trăise în ultimul timp, însă de ieri pășea ca prin vis călcând pe speranțe, telefonul lui… „ Mi-a venit ok-ul pentru transfer, nu știu ce să fac, chiar nu știu, nu dorm de zile întregi nici măcar o secundă, sunt sfâșiat,  abia pot să bag în gură câteva înghițituri de mâncare” …Dar când a cerut transferul și de ce?

Iși amintește că i-a pomenit odată ceva, a crezut că în glumă să o necăjească, că ar fi cineva în București, o femeie, care ar putea să-i dăruiască o familie, dar el nu o iubea, îi spusese .Știa că-și dorește nespus de mult un copil, dar… ..Uitase de  incidentul acela și acum îi explodă în minte dureros. Și dacă a spus adevărul… poate ea e acolo și-l așteaptă? A vorbit cu o prietenă care i-a spus așa ,,fă-i tu un copil și oprește-l lânga tine, dacă îl iubești mai mult ca pe tine,

fă-i un copil, nu-ți arăți nici pe departe vârsta și nu o să se mire nimeni când te va vedea”
A răspuns pe nerasuflate ,, Nuuuuuuu!!! E cea mai absurdă idee și nu-i vorba că nu pot fizic dar la la vârsta asta cînd altele …și apoi eu nu contez?

Astăzi își așteaptă iubitul, și-a pus o rochie albă, care se vede frumos pe pielea bronzată.Agățată delicat  pe umăr, stă o floare  mov ca un păcat .A sunat-o și i-a spus că o iubește prea mult și nu concepe să se despartă plecând în alt oraș.Se învârte ca o nebună prin casă lălăind ca o puștoaică„ nu pleacă, mă iubește, mă iubește” Tresare, sună telefonul, e doar Diana, o  cheamă la plimbare pe malul mării.Parcă începe să se lase răcoare,închide fereastra. A lăsat-o pe Diana singură la plimbare, dar prietena ei o iartă, se bucură dacă e fericită…dar ea nu e  nicicum, doar așteaptă…

-Alo …nu te supăra, îmi pare rău, nu mai pot veni, nu pot să-ți spun la telefon,

probleme personale, mi-e dor de tine și ne vedem cât de curând voi putea…

Rochia s-a șifonat de atâta așezat și ridicat de pe canapea și floarea ei cea păcatoasă atârnă  jalnic.A aruncat pantofii cu toc aiurea pe hol.E intuneric în casă dar nu-i vine să aprindă lumina. Un pahar cu apă e tot ce îi trebuie acum, dar  nu se poate ridica, e amorțită.

Stă pe scaunul din bucătărie, cu mâinile răpuse de deznădejde, atârnînd inerte în poală și privește spre suportul de vase de pe chiuvetă; o farfurie, o furculiță, un cuțit și un pahar.Sperase că vor fi, într-un târziu, câte două din fiecare. Și el sperase că vor fi trei…

 

Mirela Dogaruautor Mirela Dogaru

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Viaţa e în noi sau noi suntem în viaţă?, autor Mirela Dogaru

%d blogeri au apreciat asta: