Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Urmarirea,autor Ion Iancu Vale

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 02/12/2012

Urmărirea

 

Nu mai realiza de când alerga. Să fi fost minute, ore, zile… Câmpia rămânea la fel de fără capăt, dură şi duşmănoasă în uniformitatea ei accidentată. Solul cald şi sfărâmicios îngreuna fuga până la chin, praful îi intra în ochi, în gură, în nas. Iar el alerga, alerga… Auzea în urmă gâfâitul sacadat al câinilor care parcă dinadins nu-l înhăţau, înnebunindu-l cu mârâitul strecurat prin grebla sticloasă, lucitoare a fălcilor lor mari, aşteptând să cadă epuizat şi moale ca o curea udă, ca mai apoi să-l rupă în tihnă.

Şi alerga întruna, cădea, se ridica, scuipa cocoloaşe zgrunţuroase şi amare, de ţărână amestecată cu salivă. Privea din când în când în urmă şi stiletele scânteietoare din ochii câinilor îi dădeau aripi. Dar efortul îndelungat şi groaza densă ca un nor în plinul furtunii îl dădură aproape gata, când, deodată, în faţa lui se ivi pasarela. Cu ultim efort străbătu distanţa rămasă şi înşfăcă disperat una din barele de oţel ale scării cu care era dispusă construcţia şi începu sa urce. Pasarela – sau mai bine zis estacada – era o lucrare foarte ciudată. Părea un lung stâlp dreptunghiular de înaltă tensiune, ce se întindea orizontal de-a lungul câmpiei, până hăt departe. La capătul ei se zăreau acoperişurile şi turlele unui oraş, sclipind ademenitor în lumina ceţoasă a acelei înăbuşitoare zile. Căută de-a lungul estacadei o cale de acces, dar aşa ceva nu exista pe orizontala ei inutilă şi tristă. Îşi trase puţin sufletul încercând să-şi potolească bătăile repezi ale inimii, îşi şterse sudoarea de pe faţa schimonosită de efort şi spaimă şi începu să coboare înapoi, scara pe care de-abia urcase. La un moment dat, tot coborând, îşi aruncă privirea sub el şi fu cât pe ce să se prăvălească în golul de sub el. Pe platoul de beton ce se întindea sub estacadă îl aştepta haita de câini furioşi ce săgetau înălţimea cu boturile rânjite. Spaima îl încercă iarăşi. Urcă din nou portiunea pe care o coborâse din scară şi se prinse cu mâinile de una din barele dreptunghiului metalic. Ajutându-se de picioare, începu să se mişte încet deasupra golului de sub el. Se strecura printre contra fisele oblice ale structurii, ce se întâlneau în unghi ascuţit, şi fiecare nouă mişcare însemna o posibilă alunecare în gol. Ne având nici un fel de asperităţi, palmele abia făceau priză pe metalul lustruit şi încins. Înainta încet, ca un melc, încolăcindu-şi mâinile şi picioarele pe barele estacadei, strângând din dinţi, orbit de sudoare şi de părul ce-i intra în ochi. De câteva ori alunecă până la bara inferioară a estacadei, bălăbănindu-se în gol, dar graţie unui efort supraomenesc, reveni de fiecare dată în interiorul ei, înaintând încet, încet… Pierdu iarăşi noţiunea timpului. Se opri încercând să-şi mai odihnească trupul obosit. Privi în jos şi văzu câinii. Ei îl urmăriseră minut cu minut, centimetru cu centimetru, înaintând şi ei pe pista de beton de sub estacadă.

Acum se opriseră şi priveau corpul suspendat între cer şi pământ. Omul fu cuprins de o stare de indiferenţă. Parcă ceea ce i se întâmpla i se întâmpla altcuiva. Teama îi dispăru ca prin farmec, o linişte supremă îi cuprinse mintea şi trupul chinuit. Mâinile şi picioarele i se desprinseră ca de la sine şi începu să cadă lin, plutind, sfidând legile gravitaţiei.

*

Patul era moale, cearceafurile răcoroase şi curate. Deschise ochii şi albul orbitor al camerei îi răni privirea. Încercă să-şi dea seama ce i se întâmplă şi se ridică în capul oaselor privind în jur. Se găsea într-o cameră de spital cu paturi imaculate, frumos aliniate de-a lungul pereţilor. Era singurul pacient în tot salonul.

Îşi mişcă rând pe rând mâinile, picioarele, capul. Se pipăi atent, metodic. Era întreg şi nu avea nici cea mai mică zgârietură. Nici nu se zdrobise de pământ, nici nu-l rupseseră câinii. Fericit, se întinse în pat şi adormi. Avu un somn lung şi liniştit. Se trezi dintr-odată cu senzaţia că este privit. Rotindu-şi privirea peste paturile goale, observă nu departe, pe o noptieră, două mici statuete de porţelan. Le privi fix, hipnotic. Statuetele, antrenate parcă de privirea lui, prinseră viaţă, se mişcară şi săriră pe podea începând să crească văzând cu ochii, până deveniră două tinere şi frumoase femei. Erau înalte, zvelte, cu păr lung castaniu. Aveau ochi albaştri, trăsături fine şi o piele albă, catifelată. Veşminte subţiri, uşoare, le acopereau trupurile fragile. Păreau gemene. Una dintre ele făcu o reverenţă în faţa bărbatului ce le privea fascinat şi se îndreptă spre uşă, ieşind din cameră. Cealaltă se aşeză pe pat, foşnindu-şi rochia vaporoasă, îl îmbrăţişă, îl sărută prelung, el răspunzându-i fără să şovăie, tacit, înfiorat, şi se iubiră, timpul pierzându-şi iarăşi consistenţa.

Într-un târziu, în salon îşi făcu apariţia cealaltă femeie, ţinând în mâini un platou cu fructe. Fu şocat de faptul că fata zveltă şi suplă, la plecarea din cameră, avea cum pântecul crescut şi deformat de sarcină. Ea aşeză fructiera pe noptieră şi împreună începură să mănânce fructele dulci şi zemoase. Sfârşind de mâncat, fetele, fără să rostească o vorbă, ieşiră din cameră. El rămase în continuare în pat, aşteptând reîntoarcerea celor două. Dar timpul trecea şi ele nu mai veneau. Aşteptarea în singurătatea aceea albă şi silenţioasă începu să-l apese. La un moment dat, se ridică şi se hotărî să iasă afară, sperând să le găsească pe cele două femei. Ieşind, fu izbit de lumina opacă şi de aerul înăbuşitor. Chiar în faţa lui, aşezaţi ca nişte soldaţi în poziţie de tragere, cu boturile pe labe, îl aşteptau câinii. Într-o parte văzu pilonii şi scara metalică în spirală ce urca spre estacada metalică.

Teama îi încleşta din nou mintea şi măruntaiele, trupul tot. Se întoarse brusc, vrând să intre din nou în spital, dar se izbi de un perete de beton. Disperat, se repezi spre scara sclipitoare de metal şi începu să urce…

 

 

autor  Ion Iancu Vale

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Urmarirea,autor Ion Iancu Vale

%d blogeri au apreciat asta: