Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Cartierul Felinarelor Stinse (fragment) ,autor George Cornilă

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/12/2012

ROMAN: Cartierul Felinarelor Stinse

(fragment)

 

 

Când nu ploua şi aveam mult timp la dispoziţie, făceam lungi plimbări prin Delfshaven şi îmi amintesc cât de impresionat am fost când am văzut Maeslantkering, bariera împotriva furtunii dintre Hoek van Holland şi Maassluis, privind-o ca pe una dintre acele mari realizări ale omenirii de care eu nu aş fi fost nicicând capabil şi cum Jurjen povestea mândru că tatăl său lucrase pentru o vreme la construcţia celui mai mare baraj, Oosterscheldekering, în cadrul proiectului Delta Works.

După ce treceam de Hoek van Holland, pe partea stângă se afla un golf ultramarin şi un vechi cimitir de vapoare, al cărui paznic solitar, domnul Maarvijk, fusese prieten din copilărie cu bunicul lui Rasmussen. Uriaşele schelete ruginite încă mai pluteau agitate de valuri slabe, aşteptând să fie dezmembate pentru piese sau vândute ca fier vechi. Dintre sutele de bărci, traulere, steemere şi iahturi, foarte puţine erau reparate şi recondiţionate. Vechiul trauler Meermin, care zăcuse ani buni acolo, fusese unul dintre cele norocoase, fiind salvat de fraţii Schaars de la o eternitate rece şi inutilă. Majoritatea aveau să rămână însă pentru totdeauna în acea sepultură neguroasă. Foste stăpâne ale mărilor, unele încă se mai înălţau semeţe, păstrând o mândrie melancolică, altele zăceau într-o rână, decăzute, triste şi deznădăjduite, unele erau tăcute, altele scoteau sinistre tânguieli metalice. Printre mormanele de tablă şi de azbest, pescăruşi se certau şi briza sufla, aţâţând ceaţa şi învăluind sumbrul loc de odihnă într-un miros sărat de peşte şi de alge. Mă plimbam prin dezolantul peisaj simbolist, colorat în nuanţe de roşu, oranj, maro şi gri, privind coşurile înnegrite, timoneriile unde stătuseră cândva bărbaţi neînfricaţi, calele crăpate şi deschise precum burţile unor imenşi peşti şi verigile titanice ale lanţurilor ancorelor care nu aveau să mai fie ridicate vreodată.

Domnul Maarvijk, bătrân precum marea însăşi, trăia singur într-o dugheană din capătul unui ponton, având ca şi companie doar un pescăruş, pe care îl adoptase după ce îl găsise pe stânci când era pui şi pe care îl botezase Livingston.[1] Se născuse la cumpăna dintre secole, în ultima noapte a anului 1899, iar tot ceea ce îşi mai dorea de la viaţa sa lungă era să prindă trecerea într-un nou mileniu, eveniment pentru care se încăpăţâna să mai trăiască. Deşi aproape surd şi aproape orb, trăsăturile sale drepte îi confereau în continuare alura mândră a unui senator roman. Vocea sa gravă, pe care el nu o mai auzea decât atunci când ţipa, spunea minunate poveşti, împletite cu fapte şi evenimente istorice, detalii picante despre personalităţi ale vremurilor apuse şi descria amănunţit momente pierdute în neguri.

Avea rafturi întregi de corăbii construite cu minuţiozitate în sticle pe vremea când mâinile nu îi tremurau şi încă îşi mai putea îndoi degetele. Ne povestea despre fiecare în parte cu exaltare şi uneori cu lacrimi licărind în ochii săi străvechi. A înviat momentele în care Victoria şi apoi Golden Hind făceau înconjurul lumii, Niña atingea coastele Lumii Noi, Mayflower ducea primii pelerini spre a crea o naţiune înfloritoare, iar Bounty ardea în urma revoltei echipajului. Învăluia în detalii macabre relatările despre Queen Anne’s Revenge, condusă de temutul Edward Teach Barbă Neagră, despre Seetiger, corabia cu catarge din aur şi argint a lui Klaus Störtebeker sau despre misterele pierdute în ape adânci de pe Mary Celeste, Lady Lovibond şi Rhône sau îngheţate la bordul Baychimo şi Octavius.

Ştia totul despre mare, despre curenţi, despre vânturi, despre peşti şi despre vase şi nu puţini erau cei care veniseră de-a lungul anilor să îi ceară sfatul înainte de a se avânta în imensităţile zbuciumate ale Mării Nordului.

Luptase pe frontul de est spre finele primului Război Mondial, unde învăţă că tot ceea ce trebuia să facă era să îl omoare pe celălalt, numit duşman, înainte ca acesta să îl omoare pe el. ”Nu trebuia să ne întrebăm de ce. Cei care se întrebau mureau primii.” A fost rănit de un şrapnel în Galiţia şi a primit, în ciuda vârstei şi a scurtului timp petrecut pe front, patru medalii de bronz Crucea Războiului. ”Încă una îmi mai trebuia să primesc o medalie de argint. Când să o câştig şi eu, hop, războiul se termină. Ştiam eu însă că avea să mai vină unul. Nu trebuia decât să aştept.” Perioada interbelică îl găsise lucrând pe o platformă petrolieră pe Marea Nordului, iar în Cel de-al Doilea Război Mondial, apăra podurile din Nijmegen, Arnhem şi Eindhoven, când un obuz explodă lângă el în timpul operaţiunii Market Garden, luându-i auzul urechii drepte, în ciuda noilor căşti din oţel ambutisat. Explozia transformă noaptea în zi, o zi albă şi înspăimântătoare precum  Judecata de Apoi. Rămase nemişcat şi privi în gol asupra bolgiei care se întindea în faţa sa, cu părul vânturat de suflul halenic al morţii, în timp ce deasupra tranşeelor cădea cu zgomot o ploaie de pământ, ca o furie cerească. Războiul se termină fără ca el să mai câştige vreo medalie. Se întorsese acasă scârbit şi surd de-o ureche. Nu i s-a oferit nicio primire triumfală, dar deja nu îi mai păsa. Nimic nu putea răscumpăra vieţile pe care le luase pe când nici nu putea concepe să renunţe la gloria închipuită a câmpurilor desfundate de bombe şi a gropilor umplute de suferinţă şi mizerie. Meditând asupra faptelor sale din timpul celor două războaie, concluziona ”Parcă am fost în transă în toţi acei ani.” Locurile de muncă erau greu de găsit chiar şi pentru eroii de război. Se simţea inutil, nu îşi mai găsea locul, iar viaţa nu mai părea să aibă sens. Nu înţelegea pentru ce luptase. După căutări îndelungi, urmate de un scurt timp petrecut lucrând într-o uzină, îşi luă raniţa în spate şi părăsi oraşul său natal. Următorii douăzeci de ani îi petrecuse pe diverse vase comerciale, înconjurând lumea şi în barăcile porturilor din toate cele patru zări, sperând că valurile imenselor întinderi de apă sărată ar fi putut spăla vreodată sângele de pe mâinile tânărului inocent care fusese el cândva, în vremuri în care războiul era doar un zvon fugar.

Locuia în acel cimitir de fiare nu pentru că nu şi-ar fi permis un trai mai confortabil, întrucât strânsese banii câştigaţi de-a lungul decadelor, ci pentru că simţea că nu avea nevoie de mai mult. ”Banii îi voi dona cuiva la un moment dat. Încă nu am găsit pe cineva să îi merite.” Nu se căsătorise niciodată şi nu avusese copii, spunând că singura doamnă de care fusese îndrăgostit vreodată fusese marea şi că nu ar fi putut trăi fără aceasta, fără ţipetele pescăruşilor şi fără vapoarele sale, pe care le ştia pe nume. ”Singurătatea se simte altfel aici”, spunea el. Ne relata cu încântare povestea fiecăruia dintre vapoarele din cimitirul metalic, ca şi cum ar fi fost la fel de faimoase ca şi cele pe care le reconstruise în sticle, mândru că în cimitirul său se puteau găsi reminiscenţe reprezentative pentru evoluţia omenirii de-a lungul secolelor, de la o ancoră despre care spunea că ar fi provenit de pe una dintre fregatele lui Pier Gerlofs Donia, nemuritor în opinia sa, până la un iaht abandonat de o celebritate de carton, care ţinuse primele pagini ale tabloidelor şi care avea să fie uitată de umanitate, ca şi orice alt anonim, timpul exercitându-şi efectul de radieră asupra diferenţelor dintre oameni. Mirosea a sărat, amintindu-mi de domnul Verdronken din Saeftinghe. În ciuda chipului său ars de soare, avea picioarele albe, cu vene umflate şi noduri varicoase vineţii. Singur precum Lonesome George[2] şi la fel de bătrân, se plimba asemenea acestuia, greoi, cu spatele anchilozat, târându-şi picioarele drepte pe ponton, uitându-se la epave şi uneori scotea cu o funie o găleată de apă sărată, în care băga o cană de tinichea, ducând-o apoi la gură şi sorbind zgomotos. Labele uriaşe ale picioarelor sale, cu al doilea deget mai lung decât primul, cu unghia îngroşată de onicomicoză lăsau urme albe pe scândurile umede.

În ciuda vârstei, era lucid şi dădea dovadă de o memorie de invidiat. În timp ce ne povestea, îşi amintea de multe ori de fetele frumoase înnebunite după uniforme, de surorire medicale care generau epifanii muribunzilor, cu albul angelic al veşmintelor pătat de sânge şi de umori, de gărgăriţele crocante din gamelele cu fasole, de injecţiile usturătoare antitetanos, de mirosul înţepător al iodului din corturile brancardierilor, de căldura sufocantă din tunelurile tartarice săpate de genişti sub liniile inamice, de chiotele caraghioase ale canadienilor îmbujoraţi şi ahtiaţi după Calvados[3] şi de nechezaturile terifiante ale cailor răniţi, aşteptând în agonie să fie mâncaţi de lupi, de corbi şi de foştii stăpâni.

În penultima dintre vizitele noastre, pe când stătea pe un jilţ şi îşi rula cu degete mari şi ţepene tutun dintr-o pungă albastră, îmi observă ceasul de la mână, moştenit de la bunicul meu şi pe care îl aveam atunci cu mine, deşi nu îl purtam mereu de teama de a-l pierde sau de a-mi fi furat. Mă întrebă de unde îl aveam şi, când i-am povestit istoria, ridicând tonul încât să mă poată auzi, m-a întrebat cum mă chema. A rămas minute bune uitându-se în zare, iar sub sprâncenele sale ca două linii oblice, ochii spălăciţi licăreau şi pielea încreţită şi roşie din jurul lor părea să tremure. A adormit mormâind încet ”Van Hoorn, Van Hoorn…” Aş fi vrut să ştiu dacă el fusese camaradul bunicului care adusese ceasul de pe front bunicii mele, aş fi vrut să îi mulţumesc, dar începuse deja să sforăie.

Peste câteva săptămâni, l-am vizitat din nou şi l-am găsit stând pe jilţul său pe ponton, privind cu ochi palizi apa şi bărcile. Pescăruşul Livingston stătea pe mâna sa rezemată pe mânerul scaunului şi chiscuia abia auzit. Ne-au trebuit minute bune să ne dăm seama că murise. Nu apucase noul mileniu, aşa cum nu apucase nici cea de-a cincea medalie de bronz. Briza îi trecea prin părul alb şi îi mângâia matusalemicul chip care părea încă viu. Mai bătrân decât bărcile sale, stătea nemişcat în locul lui preferat, deşi văzuse întreaga lume. Pe ponton se vedeau urmele albe şi sărate ale paşilor săi, ale miilor de paşi făcuţi într-o viaţă de om care a ştiut ce a vrut şi care i-a fost drumul.

Nu cred că ar fi vrut să fie luat de acolo, dar aceasta nu era o decizie pe care aş fi putut eu să o iau. Uşa de la dugheana pe care o numise casă era deschisă, iar vântul puternic dărâmase şi spărsese multe dintre sticlele cu corăbii. Pe podea erau împrăştiate ţăndări, bucăţi de lemn, pânză şi steguleţe, ultime rămăşiţe ale trecerii lui prin această lume. Medicul chemat să constate decesul ne-a spus că, din câte se părea, era mort de mai bine de o săptămână, poate chiar două, dar că, probabil de la aerul sărat, corpul său nu începuse să se descompună. Oamenii mai evlavioşi de prin partea locului, în special o comunitate de polonezi stabiliţi în zonă pentru a lucra la baraj, spuneau că nu mai existau pe lume oameni ca el, l-au considerat un sfânt şi cu siguranţă s-ar fi închinat moaştelor sale dacă acesta nu ar fi fost incinerat de către autorităţi, întrucât nu avea nicio rudă în viaţă. Sub salteaua roasă au fost găsite maldăre de bani devalorizaţi, strânşi pe întinderea lungii sale vieţi, lângă cele patru medalii de bronz, care prinseseră un strat verzui de cocleală.

Ceasul meu ticăie în continuare, măsurând timpul care îi face să dispară pe toţi cei care l-au purtat, indiferent de faptele lor de vitejie sau de nobleţe. La un moment dat, eu însumi îl voi da mai departe, înainte de a părăsi această lume, întrebându-mă dacă am fost vreodată demn să îl port.

 


[1] Referire la pescăruşul contemplativ din fabula ”Pescăruşul Jonathan Livingston” (Jonathan Livingston Seagull) a autorului american Richard David Bach (1936- );

[2] George Singuraticul (lb. engleză); ultimul reprezentant al speciei de broaşte ţestoase uriaşe indigene Insulei Pinta din Arhipelagul Galápagos; se estimează că ar avea peste o sută de ani; Chelonoidis nigra abingdoni;

[3] Brandy distilat din cidru de mere sau de pere, ţinut la învechit în butoaie din lemn de gorun sau de castan; numele provine de la regiunea Calvados din Normandia de Jos; a fost adoptat ca băutură a Regimentului Husarilor Regali Canadieni după Debarcarea din Normandia (6 iunie 1944 – D-Day, în cadrul Operaţiunii Overlord din Cel de-al Doilea Război Mondial);

 

autor George Cornilă

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Cartierul Felinarelor Stinse (fragment) ,autor George Cornilă

%d blogeri au apreciat asta: