Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Câştigătorii concursului de proză scurtă: ”Peregrinări”, Dublin 2012

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 30/11/2012

Concurs organizat de  Centrul de excelenţă în Promovarea Creativităţii Româneşti – Dublin :     http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

 

http://static.issuu.com/webembed/viewers/style1/v2/IssuuReader.swf

 

 

LOCUL I:  SUFLETUL PĂMÂNTULUI, autor Nicolae Cirstea

Luna se gudura pe lângă nişte nori tuciurii şi zdrenţăroşi, promiţându-le teritorii în noapte de vor alunga degrabă soarele ori măcar de-i vor lua din strălucire, doar aşa, pentru orgoliu propriului halou. Nu de alta, dar cine altcineva să grăbească drumeţii să găsească un han sau să trezească haitele de lupi flămânzi?
Soarele roşu însă mai clipi de două-trei ori şi vânticelul iscat deşiră norii năimiţi la rele. Lupii s-au întors în bârloguri, căutând nedumeriţi care la lună, care la soare. Şeful haitei a urlat prelung şi a ieşit iar din bârlog. Lupoaicele l-au urmat de îndată, în ordinea autorităţii câştigate cu colţii, adulmecând mirosurile pădurii. Puii cei mari stăteau încă ascunşi, pe când cei mici îşi făceau de lucru printre picioarele adulţilor.
Încă un urlet înfiorător şi haita porni în goană prin noapte. Ierbivorele se grăbiră care încotro căutând şansa unei noi zile de teamă…
”Sunt ai noştri şi ei…” şi-a spus moş Manole care tocmai ieşise din pădure şi căuta să ghicească drumul spre sat. Căra în spate un coş mare plin cu pământ galben, trebuincios la oalele lui. Era greu tare, că-l umpluse peste măsură, aşa ca gospodarul care decât să facă două drumuri cu umplutură pe jumătate, mai bine face unul singur şi cu folos. Timpul câştigat îl petrecea mângâind pământul şi din mâinile lui fecunde izvorau forme nemaivăzute de oameni. Nu-i vorbă, făcea şi oale pentru vânzare, că altfel din ce să trăiască?
Dar şi oalele abia de mai aveau căutare. De când cu libertatea, până şi-n satele pădureneşti ajunsese civilizaţia şi chiar dacă se construiau încă din lemn, casele ascundeau de-acum televizoare, frigidere şi maşini de gătit cu gaz ori plite electrice. Ei, şi o dată cu aparatura veniseră şi felurite oale, cratiţe şi farfurii din te miri ce materiale. O dată a şi râs, când a venit o cucoană să le vândă nişte oale făcute, zicea ea, din materialul din care se fac şi rachetele americane, alea de se duc pe lună.
– Şi ce, io-mi trimit tocana în spaţiu? a întrebat-o Manole pe doamna cu oalele şi sătenii au râs. Apoi, cât se poate de serios i-a spus femeii că ce bagă muierea lui în cratiţă o dată, nu face nici a cincizecea parte din cât costă cratiţa minune şi că de-aia nu găseşte rostul minunii spaţiale. Dar ca să nu se simtă ofensată de cele zise, Manole a invitat-o acasă, că nevasta tocmai făcuse sarmale într-o oală de-a lui, de pământ. Femeia era uimită şi încântată. A zis că n-a mâncat niciodată ceva atât de bun şi la plecare a cumpărat cinci oale de la moş Manole.
De cele mai multe ori mergea dimineaţa în pădure. Ştia el câteva locuri unde pământul se păstra mereu umed şi, sub stratul de frunze şi o pojghiţă negricioasă, găsea lutul galben ca aurul. Dar acum rămăsese fără pământ fiindcă avea de onorat o comandă mai mare. Erau unii din Anglia, care mai cumpăraseră de la el. Pe englezi îi adusese acum câţiva ani un nepot, cam puşlama el, dar şi descurcăreţ foc de multe ori. Îi văzuse la oraş că le plac obiectele ceramice şi le-a vorbit de unchiul lui.
Când i-au poposit în curte, englezii s-au minunat atât de tare de oale încăt au cumpărat tot ce le arătase. Nici măcar n-au încercat să negocieze, atât erau de încântaţi. Asta i-a reproşat nepotul mai târziu, că de-l lăsa pe el să spună preţurile, cu siguranţă ar fi avut cu jumătate mai mulţi bani în chimir. Dar moş Manole avea preţ fix pe oalele lui şi nu căuta să păcălească pe nimeni. Ca să-şi înveselească nepotul i-a dat şi lui ceva bani de buzunar.
La vreo două luni englezii i-au intrat iar în curte. Aşa a aflat că erau anticari şi că produsele de ceramică aveau mare căutare în magazinele lor. Acum veniseră cu o dubiţă albă, hotărâţi să-i ia şi mai multe oale, dar moş Manole nu avea prea multe făcute. Englezii i-au spus că pot aştepta două săptămâni şi că-şi vor căuta cazare la oraş. Dar casa în care copilărise olarul era goală, că mamă-sa numai ce trecuse în lumea drepţilor. Acolo i-a cazat pe englezi şi aceştia s-au bucurat şi de două săptămâni de olărit cu moş Manole. Nepotul, cu gînd să sporească banii în buzunarul unchiului, gândind că va primi şi el parte de-acolo, le-a vorbit de formele ciudate pe care moşul le făcea şi pe care nu le arăta multor oameni. Asta nu i-a plăcut lui moş Manole, dar a cedat stăruinţelor englezilor. Când au văzut că ceea ce pe dinafară părea un hambar dărăpănat era de fapt la interior un adevărat muzeu, englezilor li s-a tăiat respiraţia. Pe pereţii văruiţi în alb strălucitor erau fixate rafturi din lemn negeluit şi pe ele stăteau lucrările olarului. Erau felurite spirale, globuri perfecte, forme neregulate, animale, păsări şi peşti, toate din pământ ars, unele smălţuite şi vopsite în culori vii, altele în stare brută.
– Ce sunt astea? a întrebat un englez când i-a revenit vocea.
– Sufletul pământului! i-a răspuns moşul şi englezii au râs. El n-a râs. Atunci au priceput şi ei că omul vorbea serios. L-au rugat să le vândă din obiecte, erau pregătiţi să plătească oricât. Moşul i-a dezamăgit spunându-le că aceste obiecte nu părăsesc locul şi cu siguranţă nu pleacă din ţară.
Cu gândul la profit, unul i-a propus să vină în Anglia, că-i pune la dispoziţie tot ce are nevoie, numai să-i facă şi lui obiecte ca cele de pe rafturi. Şi moş Manole a acceptat, mai devreme decât se aştepta până şi nepotul. A acceptat cu gândul la bani, că pruncul unuia dintre feciori i se născuse cu o malformaţie, dar din lipsă de bani nici nu gândeau la operaţie.
În Anglia l-a luat şi pe nepot, să-i fie translator. A ars mult pământ pe-acolo şi anticarii erau mulţumiţi. A strâns bani pentru operaţia pruncului şi i-a trimis în ţară. Lucrurile mergeau bine pentru toată lumea, poate mai puţin pentru puşlamaua de nepot. Acesta prinsese gustul pariurilor şi mai mereu era prezent la cursele de cai. Deşi avea parte din ce lucra olarul, nepotul mereu se pngea de bani. Moş Manole simţea că-şi scăpase nepotul din mână şi că drumul pe care apucase acesta sigur îl va duce la pierzanie. Ş-apoi îi era dor de casă, de muiere şi feciori, de nepotul operat care deja putea alerga prin curte.
Când le-a spus că pleacă, englezii l-au înţeles. Nepotul sub nicio formă nu înţelegea şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-l facă să se răzgândească. N-a reuşit şi cum anticarii nu-i găseau rostul în lipsa unchiului, a revenit şi el în ţară.
Moş Manole era fericit. Englezii îl vizitatu de două ori pe an şi se mulţumeau cu vase, căni şi oale de pământ. De-acum şi feciorii lui aveau televizoare în casele lor, frigidere şi maşini de spălat rufe. Cu banii câştigaţii din oale cumpărase încă două dealuri cu pruni de la unii de-au plecat de tot din ţară şi le-a dat în grija băieţilor. Cu fânul de pe dealuri dat crescătorilor de animale şi din sutele de litri de ţuică vândute orăşenilor în târg, familia lui moş Manole n-avea grija zilei de mâine.
Şi el continua cu oalele lui. Asta până într-o zi, când a găsit lacătul de la hambar spart. Îi dispăruseră lucruri. Se întâmpla asta după ce nepotul îi adusese nişte nemţi şi insistase să le arate şi lor muzeul. S-a lăsat convins într-un târziu, numai să scape de gura puşlamalei. Nemţii puseseră ochii pe două obiecte şi erau gata să plătească cinci sute de euro pe ele. Moşul i-a refuzat. Dar tocmai alea două îi dispăruseră din muzeu…
A doua zi l-a prins pe nepot în hambar.
– Unchiule, mai lasă-mă să iau două bucăţi, că pe-alea de ieri le-au spart nemţii, s-a rugat nemernicul de nepot. Cu banii luaţi mă fac om de treabă! a promis el.
Moşul nu l-a certat. L-a luat de braţ şi l-a dus în casă. Dintr-un scrin a scos o sumă mare de bani şi i-a spus:
– Ia-i şi pleacă din ţară, că ai vândut sufletul pământului. Pleacă şi nu te mai întoarce, că locul tău nu mai e aici. Du-te după nemţi…
La sfârşitul săptămânii, după slujbă, i-a chemat pe toţi oamenii din sat să-i vadă muzeul, apoi împreună cu feciorii lui a pus toate obiectele în saci de cânepă şi au plecat cu căruţele către lacul de acumulare din apropiere. Optzecişiopt de saci au descărcat din căruţe şi opt drumuri au făcut cu barca până în mijlocul lacului. Acolo moş Manole le-a deşertat cu grijă, că nu voia să le spargă. Voia să le redea pământului exact aşa cum sufletul lui le modelase.
De-atunci făcea doar oale, căni şi străchini. Şi lumea cumpăra încă. Cele mai multe i le cumpărau englezii. Pentru comanda lor fusese acum, seara, în pădure, că-şi anunţaseră vizita.
– De ce nu-ţi chemi feciorii să te ajute? l-a întrebat un vecin când l-a văzut trecând prin faţa crâşmei. Moş Manole s-a apropiat, a sprijinit coşul de zid şi a intrat.
Cucul ceasului din crâşmă tocmai cânta de nouă ori când s-a aşezat pe un scaun.
– Dă-mi o bere, a cerut el crâşmarului. Apoi i-a răspuns şi vecinului că dacă l-ar ajuta cineva, copiii lui sau vreun străin, n-ar mai putea spune cuiva că oalele sunt ale lui şi n-ar mai putea garanta pentru ele. Omul n-a înţeles dar nici n-a insistat. Avea însă altă nedumerire:
– De ce oare te-oi fi întors tu, Manole, io nu pricep nici să mă arzi cu ceară…
”Că-mi era dor de familie, de pământ, că nu ştiu nici măcar cum se zice dor în engleză…” gândea moş Manole, dar cum o spusese de-atâtea ori şi lumea tot nu pricepea, a oftat şi a arătat cu degetul către ceasul de pe perete.
– Vezi, vecine, eu sunt ca orătania din ceas, am şi io un arc ce m-a tras înapoi…
autor  Nicolae Cîrstea

LOCUL II: POVESTEA CERȘETORULUI AFGAN, autor Bruno Stefan

Am un prieten bogat, care are mai multe magazine în centrul Capitalei: rotiserii, fast-food-uri, cabinete medicale, veterinare, de avocaţi, etc. Acum vreo 7 ani s-a aciuat lângă una din rotiseriile lui un orb insoţit de o căţea. Când nu avea ochelarii pe nas era înspăimântător, căci avea ochii scoşi. După ce primea de la vreun client sau de la vânzător o bucată de pui, se retrăgea într-un colţ, mesteca bine carnea şi o scotea să i-o dea câinelui care-l însoţea. Intrigat de comportamentul lui ciudat, care-i alunga clienţii de la rotiserie, prietenul meu s-a hotarât să stea de vorbă cu el. L-a chemat in biroul lui, dar el a refuzat să intre dacă nu intra şi căţeaua lui. Miraţi de ataşamentul lui faţă de un caine, ne-am hotarât să-i ascultăm povestea.
– Tatal meu a fost mollah-ul oraşului Kabul. El a fost cel care a organizat apararea orasului la invazia ruşilor. Credea mult în valorile civilizaţiei americane şi a inceput tratative cu ambasada SUA pentru sustţnerea rezistenţei afgane. Lupta de guerila pe care a dus-o de la inceput a creat o solidaritate uriaşă între afgani şi el a primit sprijin din toate colţurile ţării. Dar într-o zi, sub pretextul ajutorului islamic, în oraşul nostru au intrat trupele saudite. Au ocupat poşta, gara, radioul, spitalele şi toate punctele cheie din oraş, spunând că vor să organizeze mai bine apărarea în faţa ruşilor. Tata nu l-a privit cu ochi buni de la început pe liderul lor, Osama bin Laden, căci părea viclean şi cu scopuri ascunse. Antipatia a fost reciprocă, dar nu s-a manifestat o bună bucată de vreme. Când Osama l-a proclamat mollah peste oras pe un alt afgan, dându-l la o parte pe tata, acesta a reacţionat cerându-i să parasească ţara. În acea noapte seraiul nostru a fost atacat de saudiţi, tata a fost omorât, la fel şi mama şi fratele meu cel mare, iar mie mi-au scos ochii, urmând să mă omoare a doua zi, împreuna cu celălalt frate şi cu sora mea. Cum cunoşteam toate cotloanele casei, am reuşit să fug şi să mă ascund în casa imamului de la periferie – vechi prieten cu tata. La scurt timp Osama a declanşat razboiul cu americanii, iar Kabulul a fost continuu bombardat. Într-o noapte o bombă a atins casa imamului strivindu-ne pe toţi sub ruinele ei. Eu am nimerit sub masă, dar nu mă puteam mişca pentru că deasupra mea erau mormane de moloz. I-am strigat pe toţi din casa, dar nimeni nu mi-a raspuns şi cred ca erau morţi cu toţii. Eram convins că voi muri şi eu, căci nu stiam cum pot să ies. Într-un târziu am auzit un lătrat de câine. Am strigat şi câinele şi-a dat seama unde eram. A reuşit să-i alerteze pe vecini şi m-au scos de sub dărâmături. Au venit cei de la Salvare şi au vrut să mă ia la spital, dar eu am fugit de teama să nu incap iar pe mana saudiţilor. Atunci căţeaua a venit după mine. De parcă ar fi inţeles totul fără să-i vorbesc, m-a scos din oraş pe drumuri ascunse, ferite de paza oamenilor lui bin Laden şi, după 10 saptamani de rătaciri prin tot felul de aşezări, am hotărât să părăsesc ţara. Căci întreg Afganistanul era bombardat, chiar şi munţii cei feriţi şi plini de peşteri secrete. Însotit de această căţea, am traversat munţii şi am ieşit din ţară pe la Bala direct în Turkmenistan. Am bătut la porţile mai multor căpetenii turkmene care, în trecut, apelase la ajutorul tatălui meu, rugându-i să mă ajute să-i îndepartez pe saudiţi din Afganistan. Amăgiţi însă cu ideea îmbogaţirii cu petrolul din Marea Caspica, cei mai mulţi lideri nu mai voiau să audă de ţara mea – se temeau şi de ruşi şi de americani şi de saudiţi şi nu voiau să aibă vreo atitudine vrăjmaşa faţă de ei. Aşa că am plecat mai departe în Armenia, apoi la kurzii din Turcia şi, negăsind sprijin nici la ei, am urcat în Bulgaria şi apoi în România. Am ajuns aici după 6 luni de mers, în cea mai mare parte pe jos, dormind pe marginea drumurilor şi mâncând ce imi dădeau oamenii sau ce gasea caţeluşa asta. Cu cât mă îndepărtam de ţara mea, cu atât interesul şi dorinţa de a ajuta Afganistanul scădeau simţitor. În Bulgaria şi în România oamenii nici nu stiu unde e situată ţara mea pe hartă, iar comunităţile musulmane nici nu vor să ne ajute în vreun fel. Eram convins cîă voi merge mai departe pana la Bruxelles sau chiar mai departe în SUA, dar caţeluşa s-a îmbolnăvit. Picioarele o dor şi nu mai poate face drumuri lungi, iar dinţii i s-au stricat şi nu mai poate mesteca fără dureri. Aşa că ne-am oprit aici în Bucureşti de câţiva ani. Am găsit o vreme un frate musulman care m-a lasat să-l ajut la shaormerie, dar când clienţii i s-au împuţinat nevasta lui a dat vina pe înfăţişarea mea şi a trebuit să plec. Am vrut să predau pe undeva limba şi literatura arabă, caci aceasta erau specialitatea mea la Kabul, dar n-am gasit pe nimeni interesat aici. Şi am continuat să cerşesc ca sa am cu ce s-o hrănesc pe căţeluşa mea şi să strâng ceva bani pentru a o putea vindeca. Dacă ea m-a salvat de la moarte şi m-a adus până aici, sunt dator şi eu s-o salvez, ca să mergem mai departe. Ştiu sigur că dacă voi
ajunge în America soarta ţării mele se va schimba.
Prietenul meu afacerist l-a luat pe cerşetor şi l-a dus la cabinetul lui veterinar. Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe, căci el nu s-a mai arătat langa rotiserie. Uitasem de el, căci au trecut 7 ani de-atunci, dar ieri prietenul m-a sunat să-mi spuna ca a primit o scrisoare de la cerşetor. A ajuns in SUA, preda la Universitatea din Madison, Wisconsin şi speră să se reîntoarcă în Afganistan în anul următor cu sprijinul autorităţilor americane. M-a uimit modul în care a încheiat scrisoarea: “Mulţumesc lui Allah pentru milostivenia lui şi il rog să mă ierte că ma închin şi lui Hristos, pe care îl implor să aiba grijă de tine, aşa cum tu ai avut grijă de căţeluşa mea”.
autor  Bruno Stefan

LOCUL III:  SCHENGEN, autor Ionel Mony Constantin

 Jean Pierre Melon ieşi pe uşa de la Les Toillettes Publiques şi grăbi pasul, coborând în viteză străzile in trepte ale oraşului vechi. Pavajul de piatră cubică devenise alunecos sub ploaia măruntă care începuse să se cearnă odată cu lăsarea întunericului Piciorul drept i se poticni într-o denivelare şi fu cât pe ce să cadă, dar se reechilibră şi strânse cu grijă la piept servieta diplomat, înjurând printre dinţi admirativ:
-Merde! Are mai mult de două sute de ani şi e ca nou, l-au făcut încă din vremea Revoluţiei şi n-au schimbat nimic. A rămas intact şi în timpul bombardamentelor, pendant la guerre.
Se opri o clipă, ridicând zgribulit gulerul pardesiului şi îşi trase mai pe ochi borul pălăriei negre de fetru. De unde se afla, înainte de a coti spre oraşul nou, se mai putea vedea încă turnul şi ceasul luminos de la L’hôtel de Ville. Estompată de distanţă, răsună prima strofă a Marseillesei şi apoi cele şapte bătăi care marcau ora exactă.
Dădu colţul şi încercă să scruteze semiîntunericul străpuns de reclame. Câteva buticuri îşi reduseseră intensitatea luminilor iar la galeriile Lafayette angajaţii senegalezi îmbrăcaţi în combinezoane portocalii începuseră deja să şteargă vitrinele.
Se uită îngrijorat la ceas, până la Supermarché mai erau câteva sute de metri, trotuarele începuseră să se golească şi Jean Pierre risca să-i piardă din nou…
Auzise despre ei de vreo săptămână. Îşi schimbau mereu locul, puteau fi văzuţi mai ales noaptea în zonele aglomerate din preajma marilor magazine, o pereche între două vârste, însoţiţi de o puştoaică mărunţică, negricoasă, care începea să cânte la un instrument ciudat de câte ori se apropia cineva. Ahmed algerianul din tura de zi îi întâlnise primul, la ieşirea din schimb. Ultimele zile şi le petrecuseră în preajma supermarchetului. Acum în apropierea sărbătorilor acesta închidea mai târziu, iar turiştii din est, în căutare de cadouri ieftine pentru cei de acasă, puteau deveni o pradă uşoară
– Des magrebiens, peut-être, îşi dăduse acesta cu părerea. Erau îmbrăcaţi amestecat, femeile în haine europene peste fustele lungi înflorate, bărbatul cu o geacă de piele uzată, purta o pălărie de paie nepotrivită cu anotimpul.
– Des emigrants, nişte cerşetori îi replicase el, des mendiants, un peu voleurs, sans documents, bien sûr.
Se uită împrejur atent la pulsul străzii şi se apropie de clădire. Cocoţată la ultimul etaj, străpungând noaptea cu văpăi purpurii reclama aducea aminte tuturor evenimentul care se apropia cu paşi repezi. Ridică ochii şi citi: IL ETAIT UNE FOIS UN NOËL! A fost odată un Crăciun! murmură nostalgic. Când coborî privirea, îi văzu.
Tocmai se pregăteau să plece, alungaţi de stropii tot mai deşi. Îşi stângeau amândoi boccelele, împingându-le într-un con de umbră, undeva în spatele magazinului, în timp ce puştoaica încerca, ţopăind, să mai atragă atenţia puţinilor trecători, cântând.
Recunoscu imediat instrumentul, La Flûte de Pan, un nai rudimentar şi grăbi pasul în diagonală, astfel încât, intercalat între ei şi fată, să le împiedice orice tentativă de fugă. Aceasta îi văzu prima mişcarea şi dădu alarma în limba ei necunoscută: Vine un barosan, uite că vine !
Cei doi se întoarseră brusc, dar era prea târziu să mai facă ceva, aşa că se îngrămădiră unul într-altul. Femeia cuprinse strâns fata în braţe, parcă pentru a o ocroti, în timp ce bărbatul făcu un pas înainte cu mâinile ridicate paşnic, cu palmele întoarse spre exterior. Era tuciuriu, cu o mustaţă lăsată pe oală şi îşi schimbase pălăria cu o şapcă uzată de base-ball. Vorbea într-o franceză aproximativă încercând să fie convingător, în timp ce femeile îl aprobau scuturând energic din cap:
-Nous sommes des refugiés palestiniens, sans patrie, sans maison, sans…
Se edificase deja, cu cine are de-a face. Refugiaţi pe dracu, bombăni printre dinţi, nişte gunoaie, des ordures, des gitans venus de Roumanie. Scoase legitimaţia şi i-o tăie scurt declinându-şi calitatea:
– Et moi, je suis Inspecteur Communautaire pour les Problèmes de l’Emigration illégale. Vous n’êtes pas de Palestiniens vous êtes des gitans roumains n’est pas? Celălalt nu spuse nimic, dar Jean Pierre îşi dădu seama că acesta înţelege mai mult decât voia să lase să se vadă
– Vos papier s’il vous plaît, actele, îi somă cu o voce ameninţătoare. Cu tot întunericul, îl văzu pe ţigan, albind-se la faţă. Vru să continue dar cel din faţa sa făcu semn să aştepte puţin, un instant spuse şi se dădu un pas înapoi întorcându-se spre ai săi cu care începu să discute aprins pe limba lor. Ţiganca se opuse la început, apoi făcu un gest de lehamite şi duse mâna la sân.
Jean Pierre se crispă, acesta era momentul cel mai periculos, era singur în toată parcarea, alţii reacţionaseră ca dracu în situaţii asemănătoare şi nu era prima oară când s-ar fi aflat în faţa unui şiş deschis. Scoase celularul şi tastă numărul de urgenţă. Alo, la police, je suis… Ţiganul îl privi peste umăr, oftă, şi se întoarse cu mâna strânsă pumn.
-Deux cents, pas d’argent encore, două sute îi spuse în franceza lui poticnită.
Printre degete nu se vedea culoarea bancnotelor, dar ştia că reuşise. Luă banii, fără să-i mai numere, la naiba n-aveau ei curaj să-l înşele, traversă spaţiul gol şi se îndreptă spre staţia de taxiuri. Înainte de a urca într-unul, se uită înapoi, dar nu mai văzu pe nimeni.
Maşina îl lăsă la marginea zonei pietonale, de aici mai făcu câţiva paşi, se opri în faţa uşii încuiate şi întoarse cheia în broască. Se opri în dreptul ferestrei de la intrare scoase anunţul cu Je reviens dans un instant, apoi intră în debara. Îşi scoase pardesiul îl agăţă pe umeraş şi puse pălăria în cui. Îşi îmbrăcă apoi halatul albastru şi se aşeză pe scaun lângă măsuţa pe care se aflau biletele de intrare. Fusese norocos, aici la budă, găsise un serviciu uşor.
Luă din servietă sticla cu turţ pe care o primise de două zile din ţară, trase o duşcă şi numără în sfârşit banii. Erau toţi. Scoase din sertar un plic şi adăugă un „P.S.” la scrisoarea abia terminată:
Dragă mamă, îţi trimit de Sărbători nişte euroi ca să aveţi de cheltuială, da’ mai bine să luaţi un mobil ca să putem să mai vorbim şi noi. Te duci vineri la oraş la poştă împreună cu frate-miu să îi ridici, că ţi-i trimit tot prin Money Gramm. Te înbrăţişez, Ionică.
Lipi plicul şi începu să scrie adresa: Doamnei Maria a lui Petrea a lui Pepene, România.
autor  Ionel Mony Constantin
Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Câştigătorii concursului de proză scurtă: ”Peregrinări”, Dublin 2012

%d blogeri au apreciat asta: