Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Paralele regretabile , autor Nicolae Iuga

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 02/12/2012

PARALELE   REGRETABILE

               Pentru a luci cât mai tare faţa pe care noi românii ne-o arătăm unii altora, am fost educaţi, fiecare, încă din familie, să avem măcar două moduri de abordare, două unităţi de măsură. Una este faţa grădinii, a curţii şi a casei şi alta este dosul curţii, fundul grădinii şi cuptoriştea din dos. Un fel de covoare avem pe pat în camera „de la drum” şi cu altele ne acoperim noi noapte de noapte. Şi exemplele pot continua.
              Meteahna de a <părea> in detrimentul lui <a fi> a fost speculată în perioada comunistă şi dusă până la apogeu. Fiecare, în locul lui, trebuia să şlefuiască de zor  imaginea locului de muncă, a satului, până la cea a ţării, sfârşind prin a ne striga satisfacţia vieţii – a aceleia de faţadă bineînţeles – stând la coadă la „adidaşi” [unghii de porc]. Intrebându-mă cum de s-a putut aşa ceva, încerc un sentiment de jenă, când îmi aduc aminte cum eram pus, ca un căţel,  „să fac frumos” şi mai ales mi-e ruşine, că eu, uneori, chiar făceam slujul şi încă mă străduiam să fie cât mai original…
             După Revoluţia din decembrie 1989 şi chiar înainte de acest hotar între lumi, s-au ridicat voci autorizate de-ale românilor şi ne-au cerut tuturor să ne oprim din lustruitul fals pe care-l faceam cu asiduitate vieţii noastre, istoriei noastre, trecute şi prezente şi să o lăsăm mai încet cu „realizărili”. Ne-au spus şi cei cărora doream să le arătăm lustrul oglinzii noastre, că lumina pe care o reflectă aceasta  e artificială, e rece şi neconvingătoare.
             Toate aceste voci au produs prin profunzimea adevărurilor rostite, la început fisuri, apoi largi crevase, în ecranul pe care noi ne vedeam feţi – frumoşii lumii.
            Şi aşa a început demitizarea. Şi a continuat cu prezentarea pe ecranele televizoarelor a certificatelor de 5-6 clase primare ale unor academicieni, generali de armată si ale altor icoane pe care le-am lustruit cu sârg ani de-a rândul.
            Simţind ca şi mine frustrarea despre care încerc să vă spun câte ceva şi încă înainte de mine, un reputat istoric nu a rezistat tentaţiei de a se elibera şi a scris o demult aşteptată istorie sinceră a poporului român, cu care luminează multe unghere întunecate.
            Sigur, în faţa celor care vor să ne îmbătăm în continuare cu apă rece şi a celor ce vor să promovăm mai departe acelaşi patriotism gregar şi primitiv, asemenea cărţi sau asemenea opinii sunt condamnabile. Pentru că – nu-i aşa – poporul român trebuie să ştie că el este cel mai grozav, el are întotdeauna dreptate, el a avut şi are conducătorii cei mai străluciţi, etc, etc.
            De ce să afle poporul nostru că el nu e centrul universului, că nu reprezintă el întreg „corul”, că e doar o „voce” în „corul” Europei şi al Lumii şi că trebuie să se străduiască din răsputeri să nu „cânte” fals şi „vocea” lui să fie remarcată prin acurateţe, vigoare şi profunzime?
           Aşa încât, ne este mai uşor să spunem ce convine, menajând susceptibilităţi şi sensibilităţi . Astfel că trecem uşor, chiar superficial, pe lângă teme „grele” ale trecutului şi chiar ale prezentului, într-o dubioasă duplicitate şi din păcate  într-o cvasiunanimă complicitate.
          De ce să se afle, de exemplu, că pe cât a fost de reală şi admirabilă vitejia dacilor întru apărarea gliei şi a neatârnării, pe atât de reală a fost şi trădarea lui Decebal de către daci. Nu de catre toţi ci doar de unii, nu mulţi, dar suficienţi cât să… Dar atunci, aşa a fost, aşa s-a întâmplat.
          Fără să îmi propun să caut anume fapte care să ateste aceste regretabile paralele, care ne amărăsc sufletul de adevăraţi patrioţi, vin cu un alt exemplu şi întreb precum poetul : „Unde ne erau românii când ne fu  tăiat  Viteazul ?…  Dar atunci aşa a fost, aşa s-a întâmplat…
             Micşorează cu ceva anvergura europeană a lui Mihai Viteazul şi a faptelor de vitejie ale românilor de sub comanda sa cele ce s-au întâmplat în 1601? Puţin probabil dar posibil. Probabil sau nu, posibil sau nu, aşa a fost, aşa s-a întâmplat. Regretabil, frustrant dar adevărat şi făcând un vers involuntar, la întâmplare luat.
             Inchei, deşi din păcate mai am exemple. Multe, parcă prea multe paralele regretabile între fapte măreţe şi crâmpeie de viaţă nedemne ale căror protagonişti sunt fii ai aceluiaşi neam. Contrariaţi, uneori de-a dreptul consternaţi, de diferenţele de abordare acum şi altădată a unor fapte şi evenimente din trecutul poporului nostru şi fiind şi deosebit de captivaţi, uneori până la obsesie de sinuozităţile si meandrele noilor interpretări, va trebui probabil sa cerem Academiei Române să scrie o istorie a trădării la români.Am convingerea că exemplul ar fi urmat şi de alte popoare ale căror frustrări şi idiosincrazii pe teme istorice nu se vor opri doar la faptele în sine ci vor merge până la făptuitorii acestora.
          … Şi totuşi, mă mângâi cu gândul că puterea celor 30 de Arginţi, s-a dovedit altădată pe altă Scenă şi cu alţi Actori…
             autor   Nicolae   Iuga    –     Brad.          18  februarie   2004.

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Paralele regretabile , autor Nicolae Iuga

%d blogeri au apreciat asta: