Scriitori de azi

 Literatura chineză modernă, autor Paul Bady

CAPITOL  VII

SCRIITORI DE AZI

La încheierea lungului coşmar, ţara este în stare de şoc: îi vor trebui încă doi ani pentru a ieşi din letargie şi a- şi da seama că nu este izolată de lumea ce o înconjoară. Nebunia colectivă, care n- a cruţat pe nimeni, e boală cu o convalescenţă mai degrabă lentă. Pe plan literar, scena este total goală sau aproape. Singur Hao Ran a publicat, în 1974, a sa Cale luminoasă (Jīnguāngdàdào) , un roman voluminos despre lupta de clasă la ţară. Iar dacă Yao Xueyin ( 1910- ) poate continua redactarea romanului Li Zicheng, fresca istorică pe care a început- o în 1963, este pentru că eroul cărţii este conducătorul revoltei ţărăneşti ce a răstrunat dinastia Ming. Mao însuşi a intervenit pentru a- l ajuta pe romancier. Dar, în afara acestor două excepţii, toţi scriitorii au preferat să tacă mai degrabă decât să fie condamnaţi brutal la tăcere.

Odată cu întoarcerea treptată la putere a lui Deng Xiaoping, lumea literară se populează gradual. Veteranii îşi regăsesc unul după altul propriul loc. În afară de Guo Moruo, inamovibil până la moarte, în 1978, Mao Dun a fost unul dintre primii care a reapărut. Nu i se restituie postul de ministru al culturii, ocupat până la demisia sa din 1964, dar el este cel care devine preşedinte al Asociaţiei scriitorilor. Prin redactarea  Memoriilor ( Huiyi lu)  sale, autorul romanului Miezul nopţii caută să încurajeze producţia romanescă: în ajunul decesului său, în 1981, ultimul său gest va fi acela de a crea un premiu care să- i poarte numele. De asemenea, dramaturgul Xia Yan, unul dintre Cei patru magnifici ( Si tiao hanzi) , împreună cu Tian Han, Yang Hansheng şi Zhou Yang, pe care gărzile roşii i- au umilit public în vara anului 1966, îşi reiau atribuţiile, în domeniul teatrului şi cinematografului.

Ba Jin, al cărui nume a fost pronunţat pentru premiul Nobel, anunţă că a întreprins redactarea unui roman, Noaptea cea lungă ( Changye) , în care se descriu persecuţiile suportate de intelectuali în timpul „ celor zece ani negri” . În fapt, va renunţa la acesta, pentru a se consacra altei lucrări: Note pe firul gândurilor ( Suixianglu) . Însă el propune crearea unui muzeu al literaturii moderne, care există azi la Pekin graţie unor importante donaţii consimţite de el însuşi şi de alţi literaţi ( sau familiile lor) .

În onoarea scriitorilor morţi ca urmare a maltratărilor suportate sau a unor false acuzaţii în timpul revoluţiei culturale s- au organizat ceremonii de reabilitare. Una dintre cele mai solemne a avut loc în iunie 1978 în memoria lui Lao She. Pentru foştii „ de dreapta” încă în viaţă, precum Ding Ling, Ai Qing şi mulţi alţii, revizuirea proceselor este deosebit de lungă şi întârzie eliberarea oficială. În cazul lui Hu Feng, reintegrarea în Partidul comunist intervine la mai bine de doi ani de la ieşirea din închisoare. Între timp, Congresul federaţiei lucrătorilor din literatură şi artă, care nu se reunise din 1960, se întruneşte în cele din urmă la Pekin în octombrie 1979. Pentru toţi cei scăpaţi din marea agitaţie, regăsirea este emoţionantă.

Iar încrederea în viitor este mai puternică decât amărăciunea trecutului. Transformările la care fiecare poate asista o dovedesc: tabula rasa de ieri, a făcut loc în câteva luni unei remarcabile diversităţi. Nu numai că principalele reviste naţionale sau locale au reapărut sub controlul autorităţilor, dar multe alte noi publicaţii sunt puse în vânzare, unele chiar fără autorizaţia necesară. Într- un timp record, aproape toate titlurile importante din literatura chineză modernă se regăsesc reeditate, iar numeroase traduceri de autori străini ( Sartre, Kafka, Beckett, Joyce şi Borges) devin disponibile.

Cu toate că marxismul rămâne doctrina oficială şi, cel mai adesea, referinţă obligatorie, o nouă stare de spirit începe a domni în universităţile , precum şi în diferitele institute de cercetare care depind de Academia de Ştiinţe sociale, fondată în 1978. Se observă, în mod special, că literatura contemporană nu mai constituie obiectul aceluiaşi dispreţ. Sub influenţa teoriilor occidentale, critica literară se liberalizează. Mai peste tot, cercetările în domeniul literaturii comparate îşi fac apariţia şi se dezvoltă rapid. În sfârşit, un număr tot mai mare de studenţi merg în străinătate pentru a- şi face studiile, în timp ce turiştii şi vizitatorii afluează în China. Toate condiţiile, intelectuale precum şi materiale, par a se reuni aşadar pentru a antrena după ele un avânt fără precedent al producţiei literare.

Din nefericire, situaţia politică, rămasă instabilă, frânează, în mai multe reprize, această evoluţie. În timpul a ceea ce s- a numit „ Primăvara de la Pekin”, libertatea de expresie atinge o culme, însă faimosul Zid al Democraţiei, unde părerile cele mai avansate pot fi afişate, durează doar vreun an, din toamna anului 1978 până la sfârşitul lui 1979. Între timp, Deng Xiaoping a enunţat „ Cele patru principii fundamentale” : calea socialistă, „ marxism- leninismul şi gândirea lui Mao Ţedun” , dictatura democratică a poporului şi conducerea de către Partidul comunist. Dizidenţii Wei Jingsheng, care propovăduia „ modernizarea”  vieţii politice şi Ren Wanding, care apăra drepturile omului, se văd puşi după zăbrele. Începând din 1983, campaniile împotriva „ poluării spirituale” şi „ liberalismului burghez” iau progresiv amploare, în aşa măsură încât compromit definitiv credibilitatea celor care continuă a vorbi despre deschidere.

Contrar politicii de „ non- intervenţie” ( wu wei er yi) pe care o preconizează criticul Wang Ruowang ( 1918- ) , autorităţile se arată foarte adesea grijulii faţă de „ efectele sociale” ( shehui xiaogao) pe care le pot avea operele literare. De aceea, începând din 1981, acestea nu ezită în a da un exemplu, vizând poetul Bai Hua ( 1930- ) , un fost „ de dreapta” , pentru un scenariu de film intitulat O iubire amară ( Kulian) . Acesta aduce în prim plan un pictor care, în ciuda tuturor persecuţiilor a căror victimă a fost, refuză să părăsească China, chiar şi atunci când fiica sa îi atrage atenţia că iubirea lui e cam prost răsplătită: „ Îţi iubeşti ţara, dar ea te iubeşte? ” . Nu numai că filmul nu se va turna niciodată, dar se lansează o campanie naţională împotriva autorului nefericitului scenariu.

În 1984, cu ocazia Celui de- al 4- lea Congres al Scriitorilor, se fac promisiuni oficiale de la tribună referitoare în mod special la drepturile de autor şi o relativă supleţe în alegerea subiectelor şi temelor. Dar, atunci când Wu Zuguang solicită pe bune „ libertate de creaţie” ( chuangzuo ziyou) , face dovada unui curaj ce nu i se va ierta. La trei ani după, acest democrat autentic „ este sfătuit” să se retragă din proprie iniţiativă din partidul comunist.

În pofida acestei grave rigidităţi politice şi ideologice, nu se poate spune că lumea literaţilor nu se dezvoltă. La nivelul indivizilor, ca şi a curentelor pe care ei le reprezintă, diversitatea este aşa de mare încât e dificil a se proceda la gruparea acestora fără a fi arbitrar. Vom observa simplu că în afara ultimilor veterani despre care a fost vorba mai sus, scriitorii actuali ( şi activi) sunt repartizaţi în trei generaţii succesive. Una este cea care, născută la finele anilor 20 şi în cursul anilor 30, a fost foarte marcată de socialism, chiar dacă ea reuneşte majoritatea celor „ de dreapta” din 1957. A doua generaţie este cea mai puţin numeroasă: scriitorii născuţi în anii 40 au fost principalele victime ale revoluţiei culturale. În schimb, valul anilor 50 pare a fi avut mai puţin de suferit şi beneficiat de condiţii mai bune pentru a scrie şi publica.

De la realism sub toate formele sale la modernism, trecând prin umanimsm şi regionalism, literatura „ noii perioade” ( xinshiqi) numără mai multe curente importante. Primul care s- a manifestat, începând chiar din 1977- 1978, se inspiră direct din experienţele tragice ale revoluţiei culturale. Aşa cum arată titlul nuvelei lui Lu Xinhua ( 1954- ) este vorba de a arăta „ cicatricile” ( shanghen) , adesea foarte adânci, pe care zece ani de tiranie absurdă le- au lăsat în spiritul şi inimile oamenilor. Wang Xiaohua, eroina lui Lu, face parte din aceste milioane de „ tineri educaţi” trimişi la ţară. Convins că mama sa este o „ renegată” , ea a părăsit Shanghai- ul în 1969; când, după opt ani, află de reabilitarea mamei sale, ea ia trenul şi se duce grăbită la spital, dar e prea târziu: nefericita tocmai murise. Nuvela lui Liu Xinwu ( 1942- ) , Dirigintele ( Banzhuren) , evită mai bine pateticul: ea denunţă orbirea pe care „ Banda celor patru” a instaurat- o în şcoli şi dificultăţile pe care le întâmpină un profesor pentru a face să evolueze mentalitatea elevilor şi a colegilor săi.

Mărturiile lui Chen Ruoxi ( 1938- ) sunt cu siguranţă de un realism mai puţin convenţional. Originar din Taiwan, Chen a trăit pe continent din 1966 până în 1973. În Prefectul Yin ( Yinxianzhang) , culegere de nuvele pe care o publică în 1979, universul gărzilor roşii, brutal şi grotesc în acelaşi timp, este demascat cu multă subtilitate şi umor. Soră a unui martir al dictaturii maoiste, Yu a cunoscut  lagărele şi  surghiunul departe de capitală. În Poveste nouă de iarnă ( Xin dongtian tonghua)( 1980) adună amintirile de „ contra- revoluţionar” ; culegerea de nuvele evocă de asemenea, şi acest lucru provoacă scandal, noaptea nunţii pe care tânăra a avut- o în braţele unui bărbat luat în căsătorie din spirit de datorie.

Înainte de a fi condamnat drept „ de dreapta” în 1957, Liu Binyan se specializase deja în reportaje. Pentru Între oameni şi demoni ( Ren yao zhijian) ( 1979) s- a dus în mod special în Manciuria, unde tocmai fusese dată la iveală o monstruoasă afacere de corupţie. Liu apare ca justiţiar faţă de aroganţa şi  lăcomia birocraţilor. În 1985, cu A doua formă de loialitate ( Di erzhong hongcheng) , nu va ezita să- l ridiculizeze pe Lei Feng, eroul maoist, arătând că nu există doar un mod de a te sacrifica pentru propria ţară. Acuzat de „ calomnie” , reporterul îşi va pierde locul de muncă la „ Cotidianul poporului” şi carnetul de partid.

La teatru, două piese reţin în mod special atenţia în perioada de început a „ noii perioade” . Semnată Zong Fuxian ( 1947- ) , prima dintre ele s- a jucat în 1978. Ea preia un vers din Lu Xun ca titlu: Într- un loc fără voci ( Yu wu sheng chu) şi se referă la evenimentele care s- au desfăşurat în Piaţa Tian’ an men de Sărbătoarea morţilor, în 5 aprilie 1976: pentru a onora memoria lui Zhou Enlai, mort câteva luni mai devreme, populaţia Pekinului iese în sfârşit din tăcere. Cea de- a doua, datorată lui Sha Zexin ( 1939- ) se intitulează Şi dacă aş fi cu adevărat ( Jiaru wo shi zhende) . Ea aduce pe  scenă un tânăr impostor care ajunge să se strecoare în sferele înalte ale armatei etalându- şi „ relaţiile” ( guanxi) . Când se joacă în 1979 la Nankin, piesa are un aşa succes încât autorităţile hotărăsc să anuleze reprezentaţiile de la Shanghai.

„ Căutarea adevărului în fapte” ( shishi jiu shi) : formula care serveşte drept deviză conducătorilor de la moartea lui Mao nu e nici pe departe respectată. Astfel, indignarea mărturisită într- o operă literară poate fi mai mult ori mai puţin sinceră. „ Literatura de comandă” ( zunming wenxue) există încă, mai ales când este vorba să se evoce trecutul naţional sau evoluţia industriei. Povestirea consacrată de tânărul Jiang Zilong ( 1941- ) transformării radicale a unei uzine electrice, Directorul Qiao îşi intră în atribuţii ( Qiao Changzhang shangren ji) ( 1979) este fără îndoială un astfel de exemplu. Totodată, trebuie recunoscut că realismul a făcut progrese însemnate, atât în descrierea faptelor sociale cât şi în explorarea sentimentelor umane. În acest din urmă domeniu, contribuţia a numeroase femei scriitor este deosebit de importantă.

Dintre toate numele ce ar putea fi citate, acelea ale lui Zong Pu ( 1928- ) , Chen Rong ( 1936- ) Zhang Jie ( 1937- ) şi Dai Houying ( 1938- ) merită a figura cap de afiş. De origini familiale diferite, toate cele patru au avut privilegiul de a face studii superioare cu mult înainte de declanşarea revoluţiei culturale. În plus faţă de relativa lor maturitate, ele au în comun şi faptul de a fi trăit în medii intelectuale, ceea ce dă operelor lor o coloratură originală.

Astfel, o simplă povestire precum Visul arcuşului ( Xianshangde meng) ( 1978) îi este de ajuns lui Zong pentru a sugera strânsa legătură ce o poate ţese muzica între fiinţe. În Forţa vârstei ( Ren dao zhongnian) ( 1980) Chen zugrăveşte cu multă minuţiozitate conştiinţa profesională a unei femei chirurg, specializată în oftalmologie. Aripile de plumb ( Chenzhongde chibang) , care îi aduce lui Zhang premiul Mao Dun în 1985, subliniază rivalităţile care opun cadrele şi inginerii în sectorul industrial, de la o uzină de automobile şi până la ministerul de resort. În ceea ce o priveşte, Dai transpune, în Bărbaţii, ah, bărbaţii! ( Ren a, ren! ) ( 1980) falsele gâlcevi şi intrigi, cunoscute de ea personal, într- o universitate din Shanghai. Dând rând pe rând cuvântul diferitelor sale colege, ea dezvăluie multiplele faţete ale unei poveşti necruţătoare în urma căreia viaţa ei privată a avut mult de suferit.

Umanismul, de care Dai se prevalează, dar care caracterizează de asemenea şi pe celelalte romanicere din generaţia sa, se bazează în primul rând pe adevărul observaţiei psihologice. În această privinţă, „ mezinele” , care sunt: Zhang Kangkang ( 1950- ) , Zhang Xinxin ( 1953- ) şi Wang Anyi ( 1954- ) sunt demne de înaintaşele lor mai vârstnice. Provenind toate trei dintr- un mediu favorizat, ele au trebuit să plece la ţară în loc să- şi continue studiile. După debuturi literare marcate de iluziile sale de „ tânără instruită” , prima dintre cele două Zhang descoperă, scriind nuvele precum  Dreptul de a iubi ( Aide quanli) ( 1971) , importanţa subiectivităţii şi începe să citească Freud. Cea de- a doua Zhang începe cu un roman cu caracter autobiografic, Pe aceeaşi linie a orizontului ( Zai tongyi diping xian shang ) ( 1981) , în care arată dificultăţile întâlnite de un cuplu, atunci când soţul şi soţia înţeleg să- şi urmeze, fiecare în felul său, cariera aleasă. În Sinantropul ( Beijingren) ( 1986) , pe care- l compune împreună cu ziarista Sang Ye ( 1955- ) , ea face să vorbească sute de persoane pe care s- a dus să le intervieveze în întreaga Chină. Fiică a romancierei Ru Zhijuan, Wang Anyi este foarte la largul său în evocarea vieţii de cartier în Shanghai, iar povestirile sale, începând cu Staţia finală ( Benci lieche zhongdian) ( 1981) şi până la O iubire pe muntele pustiu ( Huangshan zhi lian) ( 1986) , demonstrează o mare varietate şi libertate de expresie.

Atunci când nu au fost implantaţi cu forţa în regiuni îndepărtate, mulţi tineri chinezi au profitat de exilul departe de oraşe pentru a descoperi diversitatea geografică a ţării lor. Unii dintre ei au manifestat chiar un viu interes pentru minorităţile etnice, mai ales în Yunnan, Guangxi şi în toate zonele limitrofe Tibetului. Înainte de marile amestecuri de populaţie din timpul revoluţiei culturale, acest gust al singularităţii locale exista deja. Dar era cu predilecţie o problemă specifică scriitorilor ataşaţi de provincia ori districtul lor de baştină. În anii 80, acest curent regionalist se extinde mult, datorită în mare parte reabilitării operelor lui Shen Congwen.

Dacă autori precum Sun Li ( 1913- ) sau Kang Zhuo ( 1920- ) nu mai scriu absolut deloc, mai mulţi foşti „ de dreapta” găsesc în „ literatura cu specific local” ( xiangtu wenxue) o sursă foarte abundentă de inspiraţie. Liu Shaotang ( 1936- ) în Satul sălciilor ( Puliu renjia) ( 1982) rămâne fidel satului din zona Marelui Canal şi obiceiurilor pe care le- a cunoscut încă din copilărie. Lu Wenfu ( 1928- ) a ales, o dată pentru totdeauna, zona Suzhou, căreia îi laudă farmecul şi gastronomia înPofticiosul ( Meishijia) ( 1983) . Cât despre Deng Youmei ( 1931- ) , acesta nu e născut la Pekin, dar este adesea comparat cu Lao She, în special pentru Tabacherele ( Yanhu) ( 1984) , o povestire ce evocă viaţa rafinată a ulimilor manciurieni din capitală.  În sfârşit, Zhang Xianliang ( 1936- ) , după ani de „ reeducare prin muncă” ( laogai) , a hotărât să rămână în stepele din Ningxia, unde fusese surghiunit. Acolo scrie nuvele, dintre care una va servi drept scenariu pentru filmul Păstorul de cai ( Mumaren) ( 1981) al cineastului Xie Jin şi Jumătatea bărbatului este femeia ( Nanrende yiban shi nüren) ( 1985) .

Pictura moravurilor, în special a dragostei şi sexualităţii, pare a fi mai bine primită când este amestecată şi culoarea locală. Autori tineri au înţeles acest lucru: atât Feng Jicai ( 1942- ) când evocă Tianjin- ul în perioada Revoltei Boxerilor în Biciul vrăjit ( Shenbian) ( 1984) , apoi picioruşele bandajate în Lotus de aur ( Sancun jinlian) ( 1986) , precum şi Gu Hua ( 1942- ) , atunci când narează, în Hibiscus ( Furong zhen) ( 1981) , viaţa unei frumoase femei din Hunan, vânzătoare de lapte de soia. Ţăranul- soldat- scriitor Mo Yan ( 1956- ) nici el nu ignoră acest lucru: romanul său Sorgul roşu ( Hong gaoliang) ( 1986) ar fi lipsit de relief dacă acţiunea lui nu s- ar desfăşura în Şantung- ul natal.

La mijloc de drum între povestitorii tradiţionali şi prozatorii moderni, A Cheng ( 1949- ) este îmbogăţit cu toată experienţa lui de „ tânăr instruit”  , în Şănsi, în Mongolia Interioară şi Yunnan. Dar autorul Regelui şahului ( Qi wang) ( 1984) e prea pătruns de taoism şi budism pentru a scrie mai mult decât scurte povestiri. La şcoala lui Wang Zengqi ( 1920- ) , care a privilegiat dintotdeauna textele scurte şi fluide, Han Shaogong ( 1953- ) introduce în fiecare dintre nuvelele sale un dublu element de înrădăcinare şi îndoială. Originar din Hunan, Han a fost unul dintre primii care au vorbit despre „ rădăcinile literaturii” ( wenxue de gen) , iar viziunile sale cele mai aproape de natură sunt de asemenea cele care merg în lumea de dincolo, în timp ce personajele lui, adesea infirme, sunt purtătoare de mituri.

Despre „ modernism” ( xiandaizhuyi) este dificil să nu vorbeşti într- o ţară care, începând din 1978, trăieşte ora „ celor patru modernizări” . Dar acestea vizează industria, agricultura, ştiinţa şi apărarea: nu s- a prevăzut nici o modernizare pentru cultură în general şi literatură în special. Totuşi, în timpul Zidului Democraţiei, publicarea revistei Azi ( Jintian) dovedeşte necesitatea transformării în profunzime a lumii literare. După doar doi ani de existenţă, revista, al cărei succes indispune în mod manifest autorităţile, este constrânsă, în decembrie 1980, să- şi întrerupă apariţia.

Principalii colaboratori de la Azi sunt poeţi relativ tineri: cei doi capi de afiş, Bei Dao şi Mang Ke, sunt născuţi în 1949 şi 1950. Originalitatea lor constă în faptul că trăiesc în contact cu pictori şi sculptori, dintre care grupul numit Stelele ( Xingxing) , ce se reuneşte în aceeaşi epocă la Pekin.  Împreună, artişti şi poeţi, şi- au propus drept scop să facă să strălucească realismul aşa că fiecare revendică pentru el însuşi dreptul de a- şi exprima în mod liber propria lume interioară. Foarte deschişi la diversitatea culturilor străine, sunt cu toţii conştienţi de criza profundă pe care o traversează civilizaţia lor, mai mult ca niciodată sfâşiată între tradiţie şi modernitate.

Poemele lor, ca şi ale lui Gu Cheng ( 1956- ) , Yang Lian ( 1955- ) şi Shu Ting ( 1952- ) , sunt repede denunţate cu un termen ( menglong) ce evocă „ vagul” ori „ obscurul” . Nu se poate însă spune că poezia lor este ermetică. Cu o compoziţie foarte liberă, aceasta invită cititorul să intre într- un univers singular, în care sentimentele, departe de a fi absente, sunt vizualizate în imagini. Contrar predecesorilor lor, poeţii de la Azi acordă o aceeaşi importanţă privirii ca şi vocii. Lirismului unui Ai Qing, ei opun acuitatea viziunii lor. Una dintre culegerile cele mai cunoscute ale lui Gu Cheng se intitulează exact Ochii negri ( Hei yanjing) ( 1986) . La Shu Ting, originar, ca şi Bingxin, din Fujian, marea şi muzicalitatea versului rămân două elemente fundamentale ale operei poetice.

În domeniul teatral, curentul modernist este mai puţin reprezentat. Este totuşi, şi încă într- o manieră remarcabilă, prin Gao Xingjian ( 1940- ) . Pentru acest diplomat de la secţia de franceză a Institutului de limbi străine din Pekin, revoluţia culturală a fost de două ori crudă. Ea l- a condamnat nu numai la exil, ci şi să- şi ardă cu mâna lui toate scrierile din tinereţe. Autor, în 1981, al unui eseu controversat despre tehnicile romanului modern, Gao nu neglijează niciun gen literar. Dar piesele lui de teatru sunt cele care îl fac cunoscut publicului. Jucată de Trupa artistică a poporului în 1982, Semnalul absolut ( Juedui xinhao) este o operă complexă, care concentrează în furgonul unui tren mai mulţi tineri, simbolizând diferitele contradicţii ale societăţii chineze actuale ( dragostea, locul de muncă, delincvenţa) . În anul următor Staţia de autobuz ( Chezhan)  nu obţine acelaşi succes: cenzura se interpune, privând acest „ Aşteptându- l pe Godot” chinez de o parte din ecoul pe care ar fi trebuit să- l aibă.

Datorită unor critici mai luminaţi decât alţii, precum Wang Yanhua ( 1920- ) , Liu Zaifu ( 1941- ) sau tânărul Liu Xiaobo ( 1954- ) , teoriile noi, provenite din străinătate, nu sunt sistematic blamate. Astfel, „ noul roman” , el însuşi, este studiat, în timp ce o echipă de traducători se înhamă în sfârşit la traducerea integrală a operei lui Proust. Mai mult decât poezia, nuvela şi romanul par destul de refractare la inovaţii. Merită semnalate însă câteva excepţii ce stau mărturie a „ modernizării” artei romanului.

Prima este furnizată de Bei Dao, care semnează cu numele lui adevărat, Zhao Zhenkai, atunci când scrie nuvele.  Sub aparenţa sa banală de anchetă jurnalistică, „ Strada Fericirii nr 13” ( Xinfujie 13 hao) este un text demn de Kafka: bărbatul care voia să ştie prea multe, se trezeşte el însuşi închis într- un spital psihiatric, de cealaltă parte a pereţilor peste care voia să treacă în secret. Este deosebit de incisivă ironia faţă de toate organizaţiile de cartier, care fac pe neştiutoarele şi caută să scape de vizitatori cât mai rapid cu putinţă. Scrisă în 1980, nuvela va aştepta cinci ani pentru a fi publicată într- o revistă autorizată.

Pentru Wang Meng, fostul politician de dreapta devenit ministru al culturii în 1986, literatura ( wenxue) înseamnă „ ştiinţa omului” ( renxue) . Iar autorul Fluturelui ( Hudie) ( 1980) spune acest lucru mai răspicat decât majoritatea contemporanilor săi: „ A explora lumea psihică a individului” trebuie să constituie inima creaţiei romaneşti. Dar, confundând adesea simplul recurs la monologul interior cu adevăratul „ curent de conştiinţă” ( yishiliu) al unui Joyce sau al unei Virginia Woolf, mai mulţi comentatori i- au dat lui Wang o imagine falsă. Fie că e vorba de „ Ochiul nopţii” ( Yede yan) , de „ Zmeul” ( Fengzheng piaodai) , de „ Vocea primăverii” ( Chun zhi sheng) sau „ Visul mării” ( Hai de meng) , scriitorul rămâne fidel unui cadru realist, chiar dacă recurge la tehnici noi pentru a pătrunde sufletul personajelor.

În analiza propriilor fantasme, romanciera Can Xue, născută în Hunan în 1953, merge mult mai departe. Profund traumatizată de revoluţia culturală, cea care nu era atunci decât o adolescentă, a trăit într- o lume populată de monştri şi coşmaruri. Nuvelele ei sunt tot atâtea tentative de a scăpa de umilinţele şi mârşăviile cărora le- a fost, cel puţin în mod inconştient, victimă. Dar imaginaţia e neputincioasă atunci când corpul îşi aminteşte şi constituie obiectul unui dezgust contant. În secvenţa ulterioară, a Dialogurilor în paradis ( Tiantang li de suihua) ( 1987) halucinaţiile regresează, în favoarea unei viziuni mai senine, în care se dezlănţuie relaţia unui cuplu.

Comparativ cu imaginaţia sălbatică a lui Can Xue, cultura şi raţionalismul lui Yang Jiang ( 1911- ) , soţia lui Qian Zhongshu şi traducătoarea lui Don Quijote dau un contrast special. Însă pudoarea şi reţinerea din Şase povestiri de la şcoala de cadre ( Ganxiao liuji) ( 1981) , precum şi umorul îngheţat din Duş ( Xizao) ( 1988) nu sunt calităţi total demodate, chiar dacă nu li se poate decerna label- ul modernităţii.

În 4 iunie 1989, represiunea care se abate asupra Pekinului şi manifestanţilor din piaţa Tian’ an men înainte de a se extinde în provincie nu pune doar punct unor legitime aspiraţii democratice. Ea ruinează de asemenea speranţele pe care o politică de „ reformă şi deschidere” , le întreţineau de mai bine de zece ani în opinia publică, în străinătate ca şi în China. Literatura este unul dintre domeniile grav atinse de tragedie. Mulţi scriitori de renume se văd condamnaţi la exil: în Europa ( Bei Dao, Gao Xingjian, Gu Cheng) , în Canada ( Gu Hua) şi mai ales în universităţile americane ( A Cheng, Liu Binyan, Zhang Xianliang) .

Aşa cum se întâmplase cu fraţii lor mai mari, cu patruzeci de ani mai devreme, există teama că dezrădăcinarea, dacă se prelungeşte, le va dăuna creativităţii. Cei care au rămas după „ evenimente” se cufundă în erudiţie sau, după exemplul lui Wang Meng, în redactarea unor povestiri satirice în limba clasică. Alţii, precum Bai Hua, sunt autorizaţi să publice, dar în afara continentului. La unii, Wu Zuzhuang de pildă, curajul şi luciditatea încearcă să treacă peste liniştea forţată şi disperare. Cei mai tineri, atunci când nu cad în nihilism, îşi iau singura libertate care le rămâne: aceea de a batjocori tot, precum Wang Shuo ( 1958- ) .

Viitorul literaturii părea cu atât mai compromis cu cât numărul cititorilor este departe de a urma creşterea demografică. Ca peste tot, televiziunea, casetele cu muzică, benzile desenate, romanele poliţiste, povestirile insiprate de artele marţiale, literatura SF sau chiar pornografia au câştigat mult teren. Opere literare celebre nu mai sunt cunoscute decât sub formă de adaptare cinematografică, respectiv telenovele. Adesea importată via Hong Kong, această cultură audiovizuală constituie un nou folclor, în care domină volens nolens inspiraţia occidentală. În orice caz, regimul pare a fi renunţat să promoveze, în numele „ socialismului” şi al „ civilizaţiei spirituale” literatura „ populară” ( minjian wenxue) la care visa Mao şi adepţii lui.

Printre marile naţiuni ale lumii, China şi- a regăsit azi locul, la jumătate distanţă între „ Lumea a treia” şi „ Grupul celor şapte” puteri care domnesc peste pieţele mondiale. Însă tot n- a obţinut premii Nobel nici pentru Pace nici pentru Literatură. Pentru acesta din urmă, Lu Xun a murit prea devreme: în 1935, Academia suedeză şi- a acordat un an sabatic, iar în 1938, ea a acordat premiul suprem lui … Pearl Buck, ceea ce a nemulţumit atât pe chinezi cât şi pe americani, care nu s- au simţit reprezentaţi prin Pământul chinezesc. De atunci, au fost invocate diverse nume, dar în van.

În diaspora chinezească, mai mulţi dintre scriitorii chinezi şi- au dobândit o reputaţie internaţională. Instalaţi în Statele Unite, romancierii Zhang Ailing ( 1920- ) , Nie Hualing ( 1925- ) se bucură de un prestigiu deloc neglijabil. În Taiwan, unde a fost încarcerat mult timp, Bo Yang ( 1920- ) este unul dintre cei mai respectaţi. Printre cei mai tineri, eseistul Li Ao ( 1900- ) cu o pană ascuţită, poetul „ suprarealist” Shang Qin ( 1930- ) şi mai ales autorul Oamenilor din Taibei ( Taibeiren) ( 1971) , Bai Xianyong ( 1937- ) , merită interesul pe care li- l arată compatrioţii. Cu urechea plecată la problemele insulei, Zhang Xiguo ( 1944- ) este de asemenea apreciat, aşa cum şi Li Ang ( 1952- ) este cunoscut pentru romanul săuUciderea soţului ( Shafu) . Între cele patru mări, cum ar fi zis Confucius, „ există un om în oricare dintre oameni” .

 

traducere din limba franceză : Maria Balasa