Arhiva revistei literare Faleze de piatră

RAPORT III, autor Anda Bejan

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 09/12/2012

              „Da’ ruumâânuu’ nu mai știiiieeee președinteee ciiin’ să-i fiiieee, fiuuuu fiiuuuu…„. M-am trezit și pentru un moment nu mai știam unde mă aflu și nici cât e ceasu’. Apoi, mdah, mi-am amintit, eram tot aici. Îmi mutasem de curând patul lângă fereastră. Mă luaseră la bașcă niște amici pe tema asta, că feng shui-ul nu admite patul poziționat lângă fereastră. Cică se învârtejește energia p-acolo și te tulbură. Le-am spus că sunt ei tulburați la creieri. Pentru mine, acasă este orice loc în care mă simt acasă. Îmi aranjez o cameră așa cum îmi place, nu cum spun tratatele de feng shui sau mai știu eu ce.

 Dar amicii mei se lăsau prea mult influențați de generalități și de superstiții. Îmi era greu să înțeleg cum nu-și dau seama că totul a fost creat personalizat. De ce nu reușește același tratament la toți? De ce nu prind cheag în viața ta experiențele altora? Ultimul cuvânt ajunge să îl aibă intuiția ta. Sigur, alege cu inima, dar ia-ți și creierul cu tine. La fel cu dietele, cu alimentele cancerigene, cu alimentele modificate genetic… Doar o manie cu altă pălărie. Uitau că omul sfințește locul. Uitau că peste tot se spune că omul e cununa creației. Deci tu ca om, ai posibilitatea de a dirija tot în funcție de tine. Atunci, de ce să te mai temi de toate nebuniile astea? Nimic nu îți face rău dacă nu permiți asta. Fuck, se pare că iar m-am sculat cu fața la cearșaf.

                Bag ochiu’ pe geam, Adrian, băiatul de curte al gazdelor cânta de mama focului. Cre’că iar a venit ușor matrafoxat și acum trage din greu să-i iasă aburii alcoolului.  Era băiat de comitet. Bine, dar și eu sunt băiat de comitet și azi cred că le scriu. Mai bine mă retrag acum cât n-am făcut pocinogu’. 

 

S-a ridicat din pat vioi, s-a mai întins o dată, și-a tras blugii pe el, a luat vechea tablă cu creta pe care le ținea sub lacăt în cutia de valori și a început să scrie. Sigur, un muritor de rând nu ar fi putut vedea scrisul. Sub aparența unei tăblițe cu cretă se ascundea un dispozitiv de comunicare cu o altă lume. Nici eu ca povestitor nu știu să vă lămuresc, doar că fiind mai aproape de personagiu am putut auzi ceva mormăieli, pentru că uneori rostea fraza înainte să o scrie. Părea că încropește ceva argumente pentru un soi de demisie. Iată câteva fragmente. Vedem noi cum le-om pune cap la cap în sinea noastră.

„E o nebunie în sectorul de care sunt responsabil. Bâtrâna nu știu dacă va reuși să își vândă casa. Prețul este prea mare pe praful asta. Ar trebui să aducă un evaluator. Stă într-o casă deosebită, dar nu se știe dacă este patrimoniu sau nu. Fundațiile sunt populate de oameni pe interes, deci nu cred să se sacrifice careva. Oricum, în general vorbind, nu știu de ce se mai chinuie unii să recompună o istorie și niște lucruri care erau sortite pieirii. Sunt prea multe sforțări și nici un rezultat de a mai păstra ceva despre trecutul acestei țări. De ce mai încearcă? Se întâmplă ca în acel an în care au încercat să salveze Biblioteca din Alexandria, urmările le cunoașteți. Destinul era să o luăm de la capăt, dar astea sunt detalii. Uneori mi se pare că în această țara unde patrimoniul de orice fel a fost distrus sistematic, unde încercările de a salva una alta ici colo sunt aproape suflare de vânt este ca în chestiile acelea ezoterice unde se spune că nu e în regulă să faci bine cu tot inadinsul oricui (aici e vorba aia românească în legătură cu facerea de bine); dacă faci bine cuiva care are de învățat o lecție prin rău, atunci îi preiei povara și e de belea pentru tine… Nu știu de ce îmi vine în minte această comparație fără nici o perspectivă. Îmi este greu să găsesc în mediul de aici o soluție pentru aceste lucruri, și de aceea aș dori să mă retrag. De la distanță aș vedea lucrurile mai limpede. Poate îmi găsiți un înlocuitor aici. „

*

„Descoperirile se bat cap în cap, rețele medicale se împung, dintr-un loc afli că e bine x, din altul că x e de rău. Pe scurt, totul se rezumă la : încurcă-i drace.  Unii au făcut meserie dintr-o metodă de jecmănire: îi spun talk-show televizat, îi spun emisiune sau ziar de scandal. Alții au făcut ca meseria să decadă într-o jecmănire: îi spun preoție, medicină, farmacie, arte divinatorii. Pe de altă parte, lucrurile sunt ca bumerangul: dacă refuzi să fii clientul uneia din aceste meserii, e posibil să ți se întoarcă. Toți vor să vândă orice. Totul este o combinație imensă, sfori trase, îmbârligături. Activitățile care ar trebui să fie altruiste devin meserii de lux. Ele se cheamă arte.”

*

„Unii visează la teleportare. Au senzația că pici într-un loc precum grasul cu fotoliul din videoclipul lui Michael. Și de acolo privești pasiv ca la Antipa. O teleportare schimbă tot. O teleportare te oxidează. Nu ai cum să rămâi neatins. Ți se schimbă percepția curgerii timpului, resimți altfel atmosfera din jur. E posibil să ai anumite simțuri mai dezvoltate, e posibil să ai o predispoziție către anumite afecțiuni, e posibil să gândești mai lent sau mai iute. Unele spații te golesc de tine, îți absorb suflul și puterea, altele îți dau aripi. Oamenii nu fac față la întâlnirile cu ceilalți oameni și au nebunia să creadă că vor face față teleportării. Uneori intri în casa cuiva și simți că nu poți face față atmosferei de acolo, că e o presiune și o încărcare ce te dizolvă, uneori simți că nu faci față timpului în care te aflii și totuși vrei să te teleportezi. Uneori întâlnești un imbecil care te epuizează până te simți la fel ca el. Alteori ești alături de cineva sclipitor care te ridică. Ar trebui monitorizat un pic acest sector și blocate unele cercetări în domeniu.”

                                                                                               *

A pus tăblița pe pat, s-a ridicat și a plecat în curte. A salutat gazdele, s-a întreținut cu ele la masă, dar se vedea că este preocupat de ceva. Nu-i plăceau complezentele, putea recunoaște oricând pe cineva care dorea doar să fie amabil și atât, dar erau momente în care trebuia să o facă. Complezentele te camuflează bine credea el. De fapt obișnuia să glumească zicând că „te cam umfleaza„, pentru că te ascunzi într-o bășică de aer care dă senzația de plinătate. Apoi a ieșit în curte. Abur de toamnă, umezeală, ici colo câte o frunză galbenă-galbenă părea că pulsează. Parcă n-ar fi voit să plece, dar se simțea depășit de o situație pe care nu are cum să o îmbunătățească. Avea prea puțin din rasa umană în el, nu avea puterea să schimbe lucrurile în profunzime. Era doar un observator. Aici trebuia trimis cineva care putea să îi facă pe oameni să fie conștienți de puterea pe care o au. El era prea cârcotaș și simțea că nu poate revela oamenilor forța lăuntrică de care dispun.

-Nu e nimeni ca rumââânuuu, fură toți cum zice unuuu! Ce faci șăfule, mai poți?

-Mă Adriene, nu mă fă, că-ți zic vreo două! Ia zi, cum merge cu puieții ăia?

-Tre’ să se prinză! Avea bunică-mea o vorbă: acolo unde pui tu mâna, Adriene, să puie Dumnezeu mila.

-Faină vorba.

-Un bidon de cinci kile am ras asară în cinstea ei.

-Iar ai băut tot ce-ai câștigat zilele astea, ai?

-Au venit și câțiva băieți, am dat pulpe la grătar, un vin, ne-am simțit bine.

-Când are omu bani are și prieteni.

-Asta e. Eh, îs băieți valabili, îs de anturaj, bagabonți. Numa’ că n-au mână de dat, șăfule, asta e.

Adrian râdea și săpa gropile pentru puieți. Venea un miros dulceag de lemn de brad băgat la sobă. Începură și clopotele să bată in depărtare.

-Cine a murit, de „bate clopotele”, mă Adriene?

-Unu’ care s-a grăbit să nu-l prinză apocalipsa.

-Și zi așa, a murit de tot, ha?

-Nu… Mai avea o leacă!

-Ești zbanghiu mă! Tu te-nțelegi bine cu toți, a?

-Da, șăfule, îs băiat bun.

-Daaa, tu ești băiat bun; e Dumnezeu băiat rău că te ține.

Adrian iar le hăhăi și mai săpă o groapă.

-Bre, nu te superi că fac glume cu matale, da’ e câte unu’ de tre’ să-i explici gluma, că n-are „dualcor” să mă-nțăleagă.

-Ești nebun?! Tu iar n-ai mâncat bine-acasă de scoți termeni d-ăștia cu dual core și d-astea?

-Păi n-am mâncat șăfule că țiu o cură de slăbire cu pește. Știi cum e aia?

-Nțu!

– Dimineață crap de foame, la prânz știucă n-am, seara somn de voie.

-Ăsta-i bună să-o zici la blonde c-o să încerce s-o țină. Mă, Adriene, hai că eu mă tirez în casă că am niște treabă. Ia de aici un ban că ești simpatic. Da’ să te și tunzi și poate-ți desblănești și obrazu’ mai des.

-Mulțam, șăfule, da acu’ nu mai dau cota de lână că vine frigu’.  Dacă mai ai ceva de treabă cu mine la șantier îmi dai o sârmă. Adică suni.

-Hai pa!

 

Când intră în casă își aminti o goangă mai veche de-a lui Adrian: „Vorba aia, de intrat intri pe unde vrei, de ieșit ieși pe unde poți„. Nebunu’ ăsta îi mai descrețise fruntea. Acum, parcă ar mai fi rămas pe aici… De-acum fie ce-o fi, asta ținea numai de hotărârea Superiorului.

 

Pot să vă spun înainte de a ajunge el în cameră ce i s-a răspuns. Asta pentru că sunt entitatea povestitorului și dacă mă ‘nervez aflu ce vrea mușchiu’ meu despre personaje. După ce a ajuns raportul la Superior, acesta a notat în stânga sus cu roșu: „Rog răspuns conform legilor în vigoare„. Raportul, venind tocmai din partea diviziei speciale, a ajuns tocmai la Marele Șef, adică fix la Dumnezeu. Dumnezeu vădit presat de niște decizii de colosală importanță a ridicat singurul telefon roșu din încăperea vast mobilată a norului în care se afla biroul său, l-a sunat pe superiorul observatorului- acest descumpănit agent trimis în România-, l-a beștelit un pic pentru faptul că trimite agenți mai mult sensibili dar mai puțin antrenați acolo, și i-a spus că îi va da un răspuns valabil abia luni, după alegeri.

 

andabejanautor  Anda Bejan

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la RAPORT III, autor Anda Bejan

%d blogeri au apreciat asta: