Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Liturghia, autor Gelu Pescaru

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 04/12/2012

Moş Constantin se sculă de dimineaţă, trase briciul pe bucata de piele de toval, întinsă pe un suport din lemn, se săpuni bine cu pămătuful şi începu să-şi dea jos barba crescută peste săptămână. Lampa cu petrol nu-i făcea lumină suficientă, aşa că ieşi în bătătură, îşi agăţă ciobul de oglindă de un cui bătut direct în trunchiul salcâmului crescut falnic în faţa casei. De el se sprijinea şi plita oarbă, zidită din spărturi de olană, lipite cu pământ galben amestecat cu balegă de cal. Acolo pregătea tuşa Floarea mâncarea, de cum se topea ultima zăpadă la începutul primăverii şi până cădea alta la sfârşit de toamnă târzie. Foloseau drept combustibil ogrinji[1] de porumb, ori tizic[2] sau crengile uscate de viţă de vie.

Moş Constantin era nelipsit în fiecare duminică de la liturghia ţinută de părintele Plutaşu în biserica din comună. Preotul dacă nu l-ar fi văzut în biserică, a doua zi precis l-ar fi certat. Era un participant important în corul bisericii. Mai îndeplinea şi funcţia de epitrop al bisericii. El ţinea toată contabilitatea donaţiilor din partea enoriaşilor. Părintele Plutaşu dorea să refacă picturile locaşului de cult.

După ce termină cu bărbieritul, intră în camera „curată de la stradă” cum îi spuneau ei, deoarece acolo nu dormea nimeni, doar îşi ţineau lucrurile mai bune. Deschise lada de zestre a Floarei, soţia sa, pe care o primise de la părinţi la măritiş ca dotă şi îşi alese costumul negru din dimie[3] ţesută de ea la război. Lâna pentru stofă, o luau de la oile proprii. Cumpărau doar aţa din bumbac pentru urzeală.

Moş Constantin venise în Dobrogea de prin zona Sibiului, odată cu transhumanţa. Aici soseau nu numai mărgineni sau ţuţuieni cum li se mai spuneau mocanilor din zona Sibiului, ci şi mocani de prin partea Braşovului, din zona Săcele sau din Ţara Bârsei.

Cum terminau de tuns oile, pe la sfârşitul lunii august, începeau să coboare cu turmele de pe păşunile montane, spre Lunca Dunării sau spre Dobrogea, pentru iernat, trecând Dunărea pe la Vadul Oii în apropiere de Hârşova, prin Vadul Cailor la Călăraşi, la Brăila pe la Ghecet, sau la Gura Ialomiţei pe la Piua Petrii. În urma turmelor de oi, în căruţele cu coviltir, îi însoţeau adeseori soţiile şi copii, care întregeau familia peste iarnă, până la reîntoarcerea pe pământurile natale de la munte.

Dobrogea în ciuda faptului că de-a lungul secolelor a fost călcată de mai multe popoare migratoare, sau că s-a aflat sub ocupaţie otomană, şi-a păstrat caracterul naţional, limba şi preocupările care erau în general aceleaşi ca şi a populaţiei de dincolo de Dunăre şi anume: păstoritul, cultivarea viţei de vie, agricultura, apicultura, sau pescuitul prin bălţile, lacurile ori apele Dunării. Aici întâlneai întinderi mari de câmpii mănoase, codrii deşi, apă pentru adăparea animalelor, o climă mai blândă şi taxe mai mici decât în Transilvania.

Fenomenul transhumanţei se perpetuase de-a lungul secolelor în viaţa păstorilor, indiferent de împrejurările vremurilor, fie ele războaie, fie schimbări de dominaţie a zonei Dobrogei. Păstoritul era una dintre preocupările principale a muntenilor, alături de apicultura, datorită faptului că agricultura nu se putea dezvolta din lipsă de suficiente suprafeţe arabile de pământ. Prin venirea oierilor din Ţara Românească pe pământul Dobrogei, sau consolidat relaţiile dintre români, datinile şi legăturile economice cu restul ţării, indiferent sub ce ocupaţie s-ar fi aflat.

Odată cu înscăunarea pe tronul României a regelui Carol I şi decretarea a legii agrare din 1882, o parte dintre mocanii veniţi în transhumanţă nu s-au mai întors cu oile la munte, stabilindu-se definitiv în Dobrogea. Printre ei s-a numărat şi Constantin cu tânăra sa soţie Floarea, pe atunci un păstor ţuţuian, venit cu turma sa de oi la iernat.

Odată stabilit în comuna Pecineaga[4], moş Constantin şi-a înstrăinat o parte dintre mioare şi cu banii câştigaţi şi-a ridicat o casă pe cei patru mii de metri pătraţi ce i s-au acordat de către administraţia locală, în afara celor douăzeci şi cinci de hectare de pământ arabil extravilan cum se spune mai curând. Avea acum acareturile sale, o gospodărie înfloritoare în mijlocul comunei şi cinci copii, patru băieţi şi o fată: Păun, Dragu, Dumitru, Stoica şi Neaga.

Palmele bătrânului erau bătătorite ca pământul din faţa casei, de cât a strâns coarnele plugului, sau coada sapei, la arat sau la prăşitul culturilor agricole. Când a hotărât să rămână definitiv pe pământ dobrogean, a înţeles că trebuie să-şi schimbe preocupările. Nu mai hălăduia cu turma sa printre dealurile şi văile din Dobrogea sau printre munţii din Mărginime, ci trebuia  să-şi cultive pământul primit în posesie. Interesul administraţie locale era să se dezvolte agricultura şi în această parte a ţării, să dispară ca pe timpul domniei otomane, a stării de pământ bun pentru păscutul turmelor de oi sau a cirezilor de vite, ale mocanilor veniţi în transhumanţă, de aceea i-a împroprietărit cu pământ pe băjenari. Mai târziu, la al doilea val de migraţie, noii veniţi vor fi catalogaţi drept colonişti şi aşa se va numi şi cartierul unde aceştia îşi vor ridica locuinţele.

Astăzi era sărbătoare şi moş Constantin dorea să meargă la biserică să asculte liturghia preotului Plutaşu, un preot bătrân, cu o barbă albă ca şi părul ce-i răsărea pe sub potcap sau culion cum se mai numeşte acoperământul de pe capul preoţilor. Moş Constantin trăia cu frica lui Dumnezeu, fiind o fire evlavioasă de felul său, stare de spirit moştenită din moşi-strămoşi.

Moşul, se îmbrăcă cu cele mai bune haine ale sale şi încălţat în nişte botine luate de la un negustor grec, care hălăduia din sat în sat să facă trocul cu ţăranii, dându-le cele necesare traiului ce lipseau din „prăvălia” sătească, contra produse agricole, merse în grădiniţa din faţa casei de unde rupse câteva tufănele şi cu buchetul de flori în mână, plecă voios spre biserică, la întâlnirea sa sufletească cu Dumnezeu. Locaşul sfânt nu era aşa departe de casa lui, doar la trei – patru sute de metri depărtare.

Când a ajuns, biserica era plină. Slujba începuse. Era mare sărbătoare, Sfântul Dumitru, praznicul când ciobanii returnau proprietarilor oile avute în grijă din primăvară, şi îşi primeau restul de simbrie. După ieşirea de la liturghie, fiecare proprietar merge în prund să-şi aleagă oile proprii, care purtau un semn distinct al stăpânului, ori prin încrustarea unei urechi, ori prin vopsirea pe spinare cu o anumită culoare după cum avea fiecare.

Moşul toată săptămâna s-a preocupat de repararea porţilor de la saivan şi pregătirea spaţiului pentru iernatul mioarelor. Paiele erau stivuite şi aşteptau să fie puse în iesle, cele de ovăz şi de orz pentru hrană, cele de grâu pentru aşternut. De asemeni şi tulpinile de porumb după recoltarea ştiuleţilor erau în căpiţe. Sare în bolovani cumpărase de la magazin. Acum putea să vină iarna, avea cu ce-şi hrăni cele treizeci de oi. Cu atât mai rămăsese. Restul le-a vândut să-şi ridice casa şi să-şi cumpere o vacă pentru lapte la copii şi cai pentru munca câmpului şi pentru deplasare.

Multe lucruri sunt necesare în gospodăria unui ţăran când îşi schimbă profesia de păstor în cea de agricultor. Pentru toate trebuiau bani. Dorea să fie independent din acest punct de vedere. Nu trebuia decât pentru lucruri mai mari să meargă să se împrumute la vecini sau la cei mai avuţi şi cu mai multă experienţă în agricultură.

Moş Constantin avea o mustaţă stufoasă pe care îi plăcea să şi-o răsucească de parcă dorea să străpungă cerul cu vârfurile sale. Era un bărbat înalt, cu o faţă roşcovană. Şi la cei şaizeci şi cinci de ani trecuţi ai săi, tot se mai simţea în trupul său vigoarea mocanului falnic. Era mândru că-i mocan, om al muntelui, rătăcit de nevoie în câmpia dobrogeană. Se vedea hărnicia ţuţuianului prin casa ridicată cu mâinile sale, învăţate mai mult să strângă ugerul oii între degete, să-l facă să ţâşnească laptele în spumă, decât coarnele plugului, dar ce nu face omul pentru familie în viaţa lui? Le învaţă pe toate de nevoie.

Ajuns lângă strana sa, se alătură corului bărbătesc al bisericii. Avea o voce frumoasă moşul, de aceea nu-i plăcea bătrânului preot ca el să lipsească de la slujbă. De partea cealaltă erau femeile care cântau în cor. Era o muzică divină în biserică în timpul slujbelor. Nişte simpli ţărani dădea măreţie prin glasul lor celor sfinte, înălţând imnuri de slavă Creatorului. Era o încântare să-i asculţi. Preotul Plutaşu se mândrea nevoie mare cu un asemenea cor. Se dusese vestea chiar şi la mai marii bisericii ortodoxe din Constanţa şi de aceea la acest praznic al Sfântului Dumitru sosise un înalt prelat, să se convingă de un asemenea cor şi să dea prin prezenţa sa o mai înaltă preţuire slujbei.

La sfârşitul liturghiei, moş Constantin s-a dus direct acasă să se schimbe de ţinuta de sărbătoare, şi-a încălţat din nou opincile din piele argăsită de bou, hainele de lucru şi porni spre prundul vacilor, unde se împărţeau oile. Nu dorea să-şi murdărească costumul de mers la biserică. Cu banii necesari în buzunar şi cu o sticlă cu vin la el, să-l cinstească pe cioban, se alătură celorlalţi săteni ce se îndreptau spre prund.

Lume multă ca şi mioarele grase şi frumoase. Fiecare sătean aştepta la rând să-şi aleagă oile din cârd. Venindu-i rândul şi lui moş Constantin, acesta constată că-i lipseşte o mioară. Luându-l la întrebări pe cioban despre oaia lipsă, acesta dădea din colţ în colţ că ar trebui să fie, însă oaia nu era nicăieri. La urmă recunoscu că la un moment dat când s-au întâlnit două turme, s-ar fi putut să se amestece mioara în turma celuilalt cioban. Moş Constantin era hotărât să-şi recapete mioara, aşa că nu-i mai dădu ciobanului simbria necesară până nu-i aduce oaia. Ciobanului nu prea i-a plăcut acest lucru, dar nu avu ce să facă, ştiindu-l cât este de hotărât şi-i promise că va căuta să-i aducă acasă oaia rătăcită. Propunerea lui de a i se opri valoarea ei din simbrie, nu fu pe placul moşului. El îşi iubea mioarele şi nu dorea să se despartă de niciuna, mai ales că aştepta ca în primăvară să-i aducă şi mieluţi frumoşi care să-i sporească turma.

Ajuns acasă cu mioarele, le închise în saivan unde aveau umplută ieslea cu fânul cosit de pe loturile sale, sau de prin zonele necultivate, unde creştea într-o floră spontană sălbatică. Oile zbierau în ţarc, neobişnuite să fie închise într-un spaţiu aşa de mic. Se obişnuise să trăiască într-o turmă mare, nu câteva ca acum.

Moş Constantin dorea ca odată aduse oile acasă, să dea o petrecere, mai ales că avea şi un băiet cu numele de Dumitru, aşa că îl invită şi pe preotul Plutaşu să-l onoreze cu prezenţa familiei sale la această aniversare.

Aşeză sub salcâmul falnic din faţa casei o masă din blăni de brad, peste care aşternu o faţă de masă ţesută la război de tuşa Floarea, apoi ataşă două canapele făcute din dulapi din lemn de salcâm. Tuşa Floarea aduse o pâine cât roata carului, coaptă pe vatră în cuptorul de alături, farfurii din lut ars smălţuit, pline cu caş şi brânză proaspătă, ceapă şi ce era mai important, o oală mare din argilă arsă, frumos colorată cu motive florale, plină cu zamă de cocoş. Era o ciorbă fierbinte, deasupra căruia pluteau steluţe de grăsime ce-i dădea o aroma şi un gust deosebit. Restul de carne o făcuse friptură la care adăugase nişte cartofi pregătiţi în acelaşi cuptor, odată cu pâinea. Gătea bine tuşa Floarea. Ştia ea reţetele folosite de muntence, dar învăţase şi altele de la localnice, cu un gust oriental.

Moş Constantin coborî în beciul construit lângă casă şi aduse o sticlă cu ţuică de tescovină de anul trecut şi o oală cu tulburel rozaliu de anul acesta. Făcea vin bun moş Constantin.

Începu să-i sosească oaspeţii care din politeţe mai întâi treceau să-i vadă mioarele. Doar era răvăşitul oilor cum se numea această zi prin părţile lui de baştină.

– Bună ziua Floareo şi Constantine, spuse părintele Plutaşu când intră pe poartă.

– Sărut mâna părinte. Bine aţi venit la noi. Poftiţi, luaţi loc la masa de sub salcâm.

– Lasă Floareo că de stat am să tot stau. Stai să vină şi coana preoteasă. I-am trimis vorbă să vină şi ea.

– Foarte bine părinte. Chiar, nu am mai stat de vorbă de ceva vreme cu coana preoteasă.

Părintele ca şi ceilalţi invitaţi trecu pe la ţarcul oilor şi binecuvântă animalele, să fie sănătoase, să facă miei frumoşi şi să dea mult lapte. Le stropi cu busuiocul înmuiat în aghiazma adusă de tuşa Floarea şi apoi după ce binecuvântă întreaga gospodărie, ca şi pe cei prezenţi, se aşeză la masă obosit de atâta stat în picioare în timpul slujbei din biserică.

Sosise între timp şi coana preoteasă, aşa că se putea începe petrecerea. Cel sărbătorit alături de oile din ţarc, era cel de al treilea copil al lui Moş Constantin. Era înclinat mai mult spre meserie. Nu-i plăcea nici oieritul şi nici agricultura. Îi plăcea fierăria, de aceea l-au dat ca ucenic la un localnic, să înveţe meseria de fierar. Era mult de lucru într-o comună aşa mare ca Pecineaga, unde trăiau vreo patru mii de suflete. Coana preoteasă era învăţătoare. Toţi copii lui moş Constantin şi a tuşei Floarea i-au fost elevi. Ce-i mai urechea când veneau cu lecţiile neînvăţate! Câte înjurături de bisaltir sau de ceara mă-si mai primeau ei când venea coana preoteasă şi se plângea că iar au venit nepregătiţi la şcoală. De multe ori nu erau copiii vinovaţi, ci moş Constantin care îi lua cu el la munca câmpului, ori să ţină caii de dârlogi la arat sau la prăşitoare, ori cine mai ştie ce alte treburi puteau să facă şi un copil mai răsărit ca vârstă, însă necopt pentru muncile mai serioase ale câmpului.

Seara de sfârşit de octombrie se lăsă peste satul dobrogean, aşa că şi mesenii lui moş Constantin şi tuşa Floarea începură să părăsească bătătura, îndreptându-se spre căşile lor, ca tot omul. A doua zi nu mai era sărbătoare şi la ţară timpul nu te lasă să leneveşti în pat. Zilnic găseşti câte ceva de făcut.

Tuşa Floarea strânse totul de pe masa pe care moş Constantin o duse împreună cu canapelele în chiler[5] şi se adunară cu toţii în odăi, sub lumina chioară a lămpilor care mai mereu afumau sticla. Se duseră la culcare, că a doua zi trebuia să o ia de la capăt. Unii cu munca prin gospodărie, sau cu aratul pământului şi pregătirea ogorului pentru semănat, alţi cu şcoala. Trebuia semănat grâul de toamnă. Şi aşa i se părea moşului că a cam întârziat cu aceasta. Intrară cu toţii obosiţi sub ţoalele de pe paturi şi adormiră fiecare cu gândul la alte preocupări ce le avea de îndeplinit a doua zi. Se dăruiră cu plăcere somnului dulce şi odihnitor, în aerul curat al câmpiei dobrogene, scăldată de lumina încă dogoritoare a soarelui de sfârşit de octombrie.

Mangalia 14 oct. 2012


[1] Tulpină de porumb uscat fără de frunze. Reg. NA

[2] Material combustibil obţinut prin fermentarea gunoiului de grajd presat şi uscat la soare, pentru evaporarea lichidelor din el. Reg. NA

[3] stofă ţesută la război folosind lână de oaie şi urzeală din aţă de bumbac. Aceasta se prelucrează prin impregnarea într-o soluţie chimica şi

prin vopsire de către persoane specializate. Reg. NA

 

[4] Se dăduse numele comunei după cel al pecinegilor, popor migrator ce a poposit şi pe pământul dobrogean de-a lungul istoriei. N.A.

[5] Magazie de obicei lipita de corpul principalal casei, unde sunt ţinute produsele agricole şi unele articole agricole. NA

 

autor  Gelu Pescaru

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Liturghia, autor Gelu Pescaru

%d blogeri au apreciat asta: