Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Misterul pietrelor albe, autor Farcas Narcisa Liliana

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/11/2012

Eram cu gândul la Neva, pe șoseaua care mă ducea la locul meu preferat-stânca ce semăna cu un cap de vultur, conducând vechiul meu Ford Explorer 4×4.

Am ajuns puțin mai repede decât îmi propusesem și am parcat pe locul meu obișnuit din spatele stâncii. Nochi, cockerul meu negru, țâșni din mașină imediat ce am deschis portiera și ajunse în câteva secunde pe porțiunea de nisip unde aveam obiceiul să îmi așez șevaletul.

Până mi-am scos din mașină tot ceea ce-mi era necesar pentru hobby-ul meu-pictura-Nochi își săpase deja una din gropile lui preferate și îmi urmări toate mișcările până în momentul când mă așezai în fața tabloului început cu trei după-amieze în urmă, cu ochii la peisajul ce se întindea în fața mea și cu gândul că eram în luna iunie și până în noiembrie trebuia să termin tablourile începute pentru a prezenta a doua expozitie personală în Peru.

După câtva timp Nochi începu să mârâie și să privească nedumerit către drumul pustiu ce ducea spre vechiul castel.Vântul începu să sufle ridicând praful și nisipul în jurul nostru, așa că am strâns totul, am pus în mașină și pe Nochi l-am invitat să stea, să latre și să mârâie înăuntrul Fordului.

Am pornit apoi în lungul vechiului drum să descopăr cauza agitației cockerului meu spaniol.

***

Căuta pe sub pietrele albe gândaci verzui și îi așeza într-un fel de cutie cu capac ce lucea în lumina soarelui care se pregătea să apună. De fapt lumina aceea îmi atrăsese atenția mai întâi pe drumul prăfuit și pustiu ce ducea la castel.

Mai apoi am privit atent mogăldeața chircită pe vine ce îmi părea de la depărtare o moviliță de pământ care se tot muta dintr-un loc într-altul, fiind îmbrăcată cu un fel de haină de un verde metalic, toată franjurată,pe care vântul o flutura într-un ritm cadențat. Totul dădea impresia că mogâldeața îndeplinește un fel de ritual în acel ceas al înserării, pe drumul singur, fără niciun copac care să îi țină de urât în timpul nopții.

Ducând într-o mână fluierul sculptat în os de balenă, pe care tatăl meu îl cumpărase de la un negustor din Chile, și în cealaltă mână rucsacul împletit din liane, m-am apropiat cu pas ușor de fluturarea aceea de panglici negru-verzui care ridica piatră cu piatră și aduna gândaci (de câte ori trecusem pe acolo în alte zile nu-mi trecuse prin cap că sub acele pietre albe sunt gândaci verzi într-un număr atât de mare).

I-am zărit ochii, două lumini verde jad care mă priviră preț de câteva secunde și apoi îmi atrase atenția ceva ce semăna cu o inimă care se vedea pulsând rar prin pieptul străveziu. Mâinile erau tare subțiri, de aceeași culoare ca și haina franjurată, iar picioarele nici nu atingeau pământul. Nu am văzut nicio reacție la apropierea mea din partea “fluturării negru-verzui”și atunci m-am așezat pe rucsac,am scos fluierul și am început să cânt în timp ce mogâldeața se îndepărta tăcută,până se pierdu în întunericul care se lăsase.

Am revenit în același loc în seara următoare, la aceeași oră, având cu mine un aparat foto si o cameră video. Am privit pietrele care nu mai erau albe,deveniseră roșietice, și erau foarte grele față de dimensiunile lor. Unele dintre ele erau atât de lucioase că îți puteai vedea chipul pe suprafața lor. Am continuat să merg către castel și după ce am intrat în pădurea ce îl înconjura mi-a atras atenția un lucru tare ciudat: unul dintre copacii cu trunchiuri foarte groase avea în locul scoarței o ușă sculptată în piatră-acelasi fel de piatră roșietică pe care o văzusem cu câtva timp înainte de-a lungul drumului. În rest, nici un indiciu care ar fi putut să amintească de trecerea”fluturării negru-verzui”prin acele locuri.

Când am ajuns acasă mi-am sunat tatăl, arheolog, și i-am povestit totul,din momentul când am parcat Fordul pe locul din spatele stâncii până în momentul când am văzut poarta sculptată în trunchiul foarte gros al copacului de lângă intrarea în castel.

Am revenit în același loc și în anul următor, în 2001, în aceeași zi,la ceasul înserării, de data aceasta cu o echipă de trei arheologi-tatăl meu și încă doi prieteni de ai săi. Am așezat camere de luat vederi și am așteptat în liniște însă nu am mai văzut nimic care să semene cu apariția aceea ireală  care mă fascinase cu un an în urmă.

Asta a fost tot. Am notat în jurnalul meu de călătorie acea zi ca fiind ziua misterului pietrelor  Albe.

 

Narcisa Liliana Farcaşautor Farcas Narcisa Liliana

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Misterul pietrelor albe, autor Farcas Narcisa Liliana

%d blogeri au apreciat asta: