Arhiva revistei literare Faleze de piatră

MOARTEA POETULUI ERCOLE STROZZI

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

 

Nu e brad mai brad decât bradul şi nici apă mai apă ca apa,

nu e moarte asemenea morţii dacă nu-i moartea ta –

numai moartea poetului Strozzi părea a tuturor fi,

părea mai moarte ca toate morţile trăite de toţi la un loc.

Ercole Strozzi nu de o moarte mort este el,

primită, permis de liberă trecere, odată cu naşterea,

ci de douăzeci şi două de morţi, lumânări ale trupului

prin care ies douăzeci şi două de cupe de trandafir cu

miresme-fecioare

când douăzeci-şi-două se umplu şi varsă pren cupe

cu fumegândele vinuri.

Şi sângele lui are arome pe care

zânele varsă-le peste arcurile de romaniţă

şi te întrebi dacă în trup nu i-au închis doar miresmele.

Douăzeci şi două pumnalele petrecute prin lişiţa trupului

ca o căruţă printr-o piaţă ceţoasă, la 5 dimineaţa.

Şi totuşi 22 e o cifră

şi nu ascuţişuri care-ţi vindecă viaţa!

Şi douăzeci şi două tăişuri s-au plâns la douăzeci şi două de mâini,

cu douăzeci şi două de umbre, douăzeci şi două de guri,

în mişcări simultane şi-n dansul

având coregrafia semnată de diavol.

Nu e nimic care să-mi aducă aminte de mine

vorbindu-i poetului Strozzi,

nu e nimic din mine şi nici n-a fost pe treapta palatului

când nescrisele-i versuri curgeau prin douăzeci şi două de guri –

şi nici pe câmp, nici în iepurii casei n-a fost nimic

să te facă să crezi că moartea există!

Nici în dimineaţă n-a fost nimic, nici în aer sau soare

când Ercole Strozzi a plecat în piaţă pentru a hrăni porumbeii

cu chiar inima lui.

Întâi a trecut pe la nişte amintiri,

a luat mirosul rapiţei de pe câmp să-l ducă îngerilor,

un laţ a făcut din privirile lui şi o capcană din auzul lui

în care au căzut vulpile, urşii, în care i-a căzut calul

pe care cu greu l-a învăţat scoaterea din prăpastia sunetului.

După el veneau, nescrise poemele

amuşinându-l ca ogarii pierzând vânătoarea,

după el se ţineau facerile plângând mai aspru ca nefacerea

şi-l urmau luceferii cu nevăzuta lor strălucire

din mijlocul zilei.

Pe mănuşa din pleoape de căprioară a poetului

trasă peste pielea dumisale din pleoape de rândunici

au coborât pajurele de pe steme, s-au aşezat vulturii steagului

şi zânele din descântece.

Atunci douăzeci şi două pumnale vorbeau cu tăişul,

cu douăzeci şi două de umbre şi douăzeci şi două de mâini urmărind

să-i desfacă pieptul şi să-i reteze

amintirile de amintiţi.

Poetul e pleoapa sub care, dacă se ascunde o lacrimă,

în ea e pământul cu toatele lui şi netoatele

cerului său.

Când douăzeci şi două de răni

umpleau douăzeci şi două de cupe de sânge

altundeva douăzeci şi două de cupe de vin

urcau la douăzeci şi două de guri

serbând rănile

ţinute în braţe de îngeri.

Porumbeii s-au înnegrit de douăzeci şi două de ori,

soarele era mai puţin luminos cu douăzeci şi două de luni

şi luna cu douăzeci şi două,

cu douăzeci şi două de semiluni.

Zâmbetele au fost prigorii ascunse-n pământ

dar cifrei 22

îi era o aşa de ruşine de ea

de nu mai ştia!

Când a urcat treptele lui 22 ale palatului

poetului îi cântau douăzeci şi două de cinteze

prin interiorul viselor lui părăsite

de visele lui.

Douăzeci şi două de mii de păsări albe,

cu alte douăzeci şi două de mii de păsări negre,

şi cu douăzeci şi două de alte mii de păsări negre

şi cu alte douăzeci şi două de mii de păsări

mor când e omorâtă

o singură picătură

din sângele unui poet!

Dimineaţa, o voie bună i s-a arătat,

o bună voie deschizându-i foile lumii

exact la pagina urcării la cer.

Poetul s-a şters cu nişte poeme la ochi

şi un vultur ieşitu-i-a din colţul lacrimii drepte

aruncându-se în inima lui.

Pe mări, douăzeci-şi-doul corăbiilor şi douăzeci-şi-doile pânzelor

spre vânt au căscat douăzeci şi două de guri;

nopţile s-au strâns toate într-o clipă din zi,

toate nopţile în trupul lui au intrat pe spărturi

ca apa de ploaie-n pământ.

Primul care l-a sărutat a fost destinul,

l-a îmbrăţişat întâiul oţelul lui 22,

ultimul care l-a îmbrăţişat a fost destinul,

cel din urmă sărutându-l a murit înaintea lui,

şi pământul l-a strigat cu numele lui de pământ

pe numele mic.

Şi pământul a strigat pământul din trupul poetului,

şi păsările au strigat păsările din inima poetului,

şi inima poetului a strigat-o pe ea

care era primăvara şi vara şi toamna

dragostei lui.

Pumnalele au trăit o clipă în trupul său, au văzut

cum e să fii pe dinăuntru poet,

cum e inima, starea vremii, dragostea,

s-au crezut şi ele poeţi, s-au ridicat din genunchi,

cum trăiesc pumnalele în genunchi, doar în carnea poeţilor se ridică,

s-au înălţat puţin, s-au crezut săbii,

dar în trupul firav al poetului

săbiile şi pumnalele zdrumicate de versuri şi dragoste

mor pe vecie.

A venit fâlfâire de pasăre

agăţată de gâtul amintirii lui,

a luat chipul şi blândeţea iubitei,

între două bătăi ale inimii, depărtată,

de douăzeci şi două de ori.

Poetul era fluture cu aripi de curcubeie,

prin rănile lui soarele şiroia, treceau primăverile

ca imaginea prin faţa unei caleşti;

prin rănile lui se vărsau poeme

gâlgâind pe caldarâmul din piaţă,

poeme pe care le ciuguleau porumbeii şi mierlele

şi cântau şi amarnic din ele.

Rănile poeţilor sunt rănile cântecelor

păsărilor care n-au mai cântat,

au cântat dar n-au mai fost ascultate,

au fost ascultate dar nu au mai, nu,

nu au mai avut pentru cine!

Dar în cupele din care 22 beau vinul succesului

s-au arătat morţile lor.

În cupele douăzeci şi două ale vinului

chefuia moartea cu părul pe spate lăsat,

moartea legănând fiecăruia capul

legat în piele de tigru pe ramuri de frasin

de spinările ei.

Iar după un veac, după două, şi trei,

nişte biete cuţite stăteau pierdute-n pământ şi plângeau

ca o ploiae de vară

risipită-n pământ.

 

833124108autor Viorel Mirea

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la MOARTEA POETULUI ERCOLE STROZZI

%d blogeri au apreciat asta: