Arhiva revistei literare Faleze de piatră

O picătură de viaţă , autor Ciprian Alexandrescu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/12/2012

O poveste bazată pe fapte reale…

 

            Vineri noaptea, în modnormal, nu mai ajungeam pe acasă, mă întâlneam cu prietenii, ne mai lipeam de câte un chef și acolo rămâneam. De data asta m-am trezit dator că trebuie să mă întâlnesc cu o fătucă pe care pusesem ochii ceva mai devreme în acea seară. Ne-am tot întâlnit privirile de câteva ori  și la un moment dat i-am spus Ce zici, ne vedem și noi mai târziu? Ne vedem, dacă ne mai întâlnim până plec acasă. Dacă nu, asta e, ne găsim noi într-o altă zi a vieții noastre mi-a zis, ea, pe un ton rece și fără să lase loc de speranță. Mi-am zis că n-am nici o șansă să am vreodată o întâlnire cu ea, e foarte respingătoare, vorbele și mimica feței sunt ca un zid, pe care nu poți nici măcar să te cațeri și să-l sari în cele din urmă. Zic, las-o moartă că nu-i de mine, mie îmi plac mai sociabile, mai de viață. Doar n-o să stăm și-o să ne privim unu pe celălalt până o să adormim? Am renunțat la gând și mi-am continuat seara liniștit alături de tovarășii mei.

             Am plecat spre locuința unui prieten unde vroiam să chefuim în acea noapte. Pe drum ne-am oprit la un magazin și am cumpărat alcool și țigări. Avea să fie o noapte dată dracu, gândeam noi. Cum ne-am văzut ajunși în apartamentul tovarășului nostru am jurat că nu mai plecăm până n-o facem lată. N-avea să ne scoată nimeni de acolo, nici măcar poliția. N-a fost chiar așa. Tovarășul nostru trebuia să fie singur acasă în acea noapte, taică-su era la țară iar maică-sa era schimbul trei, însă un telefon ne-a dat planurile peste cap. Ta-su vine acasă. Am zis că dacă vine poliția nu plecăm dar dacă vine ta-su, e nasol! Adică e nasol pentru Andrei, că pentru noi, era doar o petrecere ratată. De-abia trecuse o jumătate de oră și eram nevoiți să plecăm. Andrei era deja amețit și-njura într-una tu-ți morții mă-tii, de bețiv, cum îmi strici tu petrecerea, băga-mi-aș … în tine!. Zic Las mă că mergem în altă parte, vedem noi, nu-i așa mare nenorocirea”. Era întradevăr bețiv, dar parcă nu se cuvenea s-o spună el, în gura mare, de față cu atâta lume. Furios și puțin luat de cap, luă un cuțit de bucătărie și urlăDe aici nu pleacă nimeni, că dracu vă ia! În același timp înfipse și cuțitul în scaun. Eram îngroziți, tocmai îi alunecase mâna de pe mâner, pe lama cuțitului. Când a ridicat mâna, a izbucnit și sângele de-un roșu închis și de-o abundență de ți se încrețea pielea până pe călcâie, ca după o baie fierbinte. Eu unul, mai aveam încă puțin și leșinam. I-am luat mâna și i-am legat-o cu un prosop de bucătărie, mai sus pe braț, ca să-i oprim sângerarea. I se vedeau prin tăietură, în palmă, tendoanele care îl ajutau să-și folosească degetele. Am sunat repede la salvare. În zece minute a venit. În tot acest timp, Andrei a lălăit și-a râs de parcă îl zgândărea cineva în talpă. Ba, ne mai și întorcea stomacurile pe dos, arătându-ne tendonul, trăgând de el. Am coborât. Tocmai urma să se încheie întâia zi de februarie, zăpada mai devreme imaculată, era acum dâră de sânge, în lumina lunii îți dădea senzația strașnică că acolo s-a petrecut vreo crimă. Când a ajuns salvarea, a ajuns și ta-su. Dădea zăpăcit din cap și ne privea neputând să spună nimic. Mi-am dat seama după față că așteaptă un răspuns și i l-am dat Nu e nimic grav, un mic accident, vroia să taie ceva și… , apoi i s-au descleștat și lui fălcile Păi bine, bine, nu e nimic grav, dar dacă nu e, ce caută salvarea aici?”. Andrei hăhăind îi spuse „Hai, bre că n-am nimic!. S-au urcat amândoi în salvare și vira la urgență. Am rămas puțin muți și stând pe loc. La un moment dat am făcut un pas, mai mult împingând piciorul pe gheață ca un copil plictisit și zic Na, mă, că pân la urmă tot ne-a scos cineva din casă, nu ne-a scos poliția, dar ne-a scos ta-su, Andrei și salvarea. Hai acasă, ce dracu mai stăm aici de proști!

           Și-am plecat spre casă, așa, fiecare cu gândul lui. Apetitul nostru pentru petrecere fusese extirpat în totalitate, poate singurul care încă mai avea chef o fi fost chiar Andrei, care-o ardea cu glume, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, asta doar așa ca să nu leșine, sau să nu plângă. Bine, poate doar cu ta-su, în salvare, o fi plâns. Mai doare și prostia câteodată, degeaba spune lumea… Dar mergând așa și tot apropiindu-mă de casă, mă părăsise gândul roșu, plin de sânge cu tendoane încâlcite și ca prin alt vis, care-l întretaie pe cel vechi într-un mod brutal, îmi apăru în fața ochilor, chipul fetei căreia-i propusesem să ne vedem ceva mai târziu. Ajung în dreptul primei alei care duce spre casă și le zic celorlalți doi, cu care mai rămăsesem între timp Hai, că eu mă duc spre casă. Ne vedem mâine, da, băieți? Hai, baftă, aveți grijă de voi! și dau s-o iau pe alee. Acum da, nu mai era normal căci urma să mă duc acasă. Ce seară! Mă opresc. Îmi zic în gând că mai merg cincizeci de metri până la următoarea alee care duce către blocul meu, după care, dacă nu o văd, plec acasă. Am mers până în capul aleii celeilalte iar când am ajuns, în susul străzii, cam la trei sute de metri, se zăreau trei siluete feminine. M-am oprit. „Ea e! mi-am zis, trezindu-mă deodată bucuros, parcă prea bucuros la vederea acestei puștoaice. Îi recunosc mersul!, unicat până atunci dar și până acum. Am întâmpinat-o cu un zâmbet ștrengăresc, așa, de golan. La vederea mea, ochii săi căprui creșteau parcă înspăimântați și parcă aveam o dată cu ea senzația pe care o ai atunci când intri într-o apă rece și ți se urcă stomacu-n gât, plămânii îți plesnesc, iar mușchii de la picioare sunt încarcerați, de rămâi pironit ca un olog ce-așteaptă să fie ajutat să se urnească. Ne-am salutat, iar celelalte două ne-au părăsit din mers, pesemne erau vorbite de dinainte, nu știu, nu mi-a zis niciodată asta, dar așa părea. I-am oferit brațul meu drept toartă și am luat-o din loc. Am mers vreo sută de metri fără să schimbăm vreo vorbă. La un moment dat am spus eu Și? habar n-aveam ce dracu s-o întreb. Nu mi-a zis nimic timp de un minut, după care mi-a-ntors-o tot cu o întrebare Și ce? „Păi ce să fie, zic eu mai sfios, zi și tu cum te numești, că ne știm doar din vedere, nu și după nume, eu sunt Marian, Marian Andronescu, tu? Eu sunt Paula, Paula și atât, restul nu contează atât de mult. Am mai mers cam o sută de metri, înapoi, în direcția din care am venit, dar pe partea cealaltă a străzii. Zăpada sticloasă ne scârțâia sub tălpi. Era frig. Aveam nasurile roșii de parcă ne podidea sângele. M-am oprit și i-am zis apoi, cu un tupeu fantastic, recunosc acum, Ei bine, Paula Și Atât, ce-ai zice dacă am merge la tine?. Ea a zâmbit scurt și a zis că „Da, de ce nu?. Poftim, mi-am zis în gând, ce dracu mă, am luat-o razna, nu pot să cred ce-mi face asta!? Eu credeam că-mi va zice vreo două, că-s nesimțit și mă bag cu forța în sufletul omului, să plec de unde am venit și de-astea. M-am conformat dacă tot m-a mâncat în cur… 

*

            Când am ajuns în dreptul ușii, îmi făceam deja griji, cu cine o fi acasă, ce o să spună ta-su, ce o să spună mă-sa… îmi trecea prin cap să caut vreo scuză, ca să nu mai intru. Prea târziu. A deschis ușa larg și mi-a făcut semn să poftesc în casă. Am intrat. Holul era mic, înghesuit, avea o ușă cum vezi la țară, ușă prin geamul căreia se vedea camera de zi, iar mai în capăt dormitorul. În dormitor am zărit pe perete, ceva ce nu mai văzusem până acum la mine acasă, o carpetă. Era, evident, scena răpirii din serai. Aproape m-a bușit râsu, dar m-am abținut, era prea riscant și chiar nu vroiam să jignesc pe nimeni. M-am descălțat, mi-am dezbrăcat geaca, între timp am simțit cum mi se udă șosetele  de la apa scursă de pe ghete, și am intrat în camera de zi. Acum chiar am zâmbit, la vederea unor mileuri din macrame cu bibelouri pe ele, dar imediat în stânga am zărit o femeie, brunetă, care stătea pe fotoliu, cu piciorele trase sub fund. Am zâmbit mai larg, așa încât să mi se vadă puțin dinții. Sărut mâna!, zic, Bună seara! îmi răspunde femeia, dar în același timp o căuta pe Paula cu privirea, încercând să întrebe cine sunt și ce caut acolo la acea oră. Era totuși o oră cam târzie, era trecut de unsprezece noaptea. Mă prezint, întind mâna, femeia întinde și ea mâna. În următoarele secunde am rămas șocat, femeia era mama Paulei. Nici cea mai mică asemănare, Paula avea tenul atât de alb, iar mama sa era atât de tuciurie! Cred că seamănă cu ta-su, îmi zic eu, cine știe. Dar ta-su nicăieri, m-am gândit că o fi plecat pe undeva.

          M-am așezat pe un fotoliu. Pe o măsuță erau două pachete de țigări și o scrumieră. Mi-am scos țigările și le-am pus cu bricheta deasupra, pe măsuță, lângă celelalte. Spre uimirea mea, unul dintre pachete era al Paulei. Și-a aprins prima o țigară și a tras din ea cu poftă, deloc elegant. Eu, bărbat, dar nu puteam să fumez în fața mamei mele!

*

            Așa am cunoscut-o pe Simina. Da, Simina e Paula, de fapt Paula nici nu există, Paula era doar un nume inventat. Am aflat asta când m-am dus a doua zi la Andrei, la spital, să văd ce-i face mâna. I-am zis că m-am întâlnit cu Paula, că am fost la ea, că am cunoscut-o și pe maică-sa… Andrei m-a oprit Înseamnă că te-ai întâlnit cu altcineva, fata pe care o știu eu, se numește Simina”. Nu se poate, sau da, poate o cheamă Paula Simina și nu mi-a precizat asta, n-am avut timp să ne cunoaștem așa bine”, i-am zis eu cu o oarecare siguranță în vorbe.Nu e nici o Paula Simina, se numește Simina Roman. Am fost în aceeași clasă în generală”,Păi, de ce m-ar minți, nu văd nimic în neregulă cu numele ei?” Asta o să afli tu, eu de unde să știu?

             Am plecat cam nedumerit de la Andrei – era bine, fusese cusut și era bandajat – mă tot întrebam, de ce nu mi-o fi spus numele real? Ce oare ascunde  fata asta? N-ascundea nimic, a început să râdă când am întrebat-o și mi-a zis că se gândea că i s-ar potrivi numele acela, dar dacă nu îmi place, revine la numele său real. M-a pufnit râsu, mi-am zis că nu-i așa grav, are încă mintea unui copil.

            Era sâmbătă, pe la zece și jumătate când m-am dus la Simina. Maică-sa era tot pe fotoliu – cu piciorele trase sub fund – fuma o țigară și își bea cafeaua. M-au primit zâmbitoare. Între timp au schimbat canalul TV, de pe un post de muzică pe un altul, apariția mea le-a făcut să creadă că nu agreeam genul lor muzical – așa și era – apoi m-au servit cu o cafea. Am fumat vreo trei țigări și am vorbit tot felul de banalități ca să umplem timpul. La un moment dat, îmi spune Simina zâmbind Îți mai amintești că anul trecut m-ai cerut de soție? Am rămas mut. Zic Glumești, nu? Nu glumesc, chiar așa ai făcut. Ieșeai dintr-un restaurant, din Palace, și m-ai întrebat dacă vreau să fiu soția ta. Eram mut de-a binelea, încercam să-mi amintesc episodul. Nu ți-am răspuns, am plecat acasă și i-am zis mamei «Ia uite, mamă, ce-am pățit, m-a cerut un prost, pe care nici nu-l cunosc, de nevastă!» și mama zice «Și nu i-ai zis, mamă, vreo două, toți proștii cred că dau eu, fată așa frumoasă, cu una, cu două!?» Mi-am amintit, da, așa e. Ieșeam într-o seară de la Palace, eram amețit, când a apărut o domnișoară în calea mea, deci tu erai? Da, eu.

             Nu m-am supărat că mă făcuseră la vremea aceea prost, eu eram bucuros de fapt, de o așa întâmplare ciudată, întâmplare ce-mi sugera că nu poate fi doar o simplă coincidență și că trebuie să aibă o semnificație aparte. Poate o fi destinul, destin în care nu crezusem până atunci. Parcă mai tare mi s-a pus pata. Nu mai puteam rezista cinci minute fără să o văd, parcă îmi furase mințile, nu mai eram eu, cel pe care-l știam și-l știau și o grămadă de prieteni, cel care nu iubea pe nimeni, care nu punea suflet în nici o relație, cel care nu dădea voie nici unei femei să pătrundă mai mult decât era cazul, în sufletul lui. Eram schimbat în totalitate, aveam o licărire de fericire în ochi, pe care o observase și mama. Da ce fericit ești azi, mamă!” îmi zise ea în timp ce bătea de zor cinci albușuri de ou din care vroia să facă o prăjitură. Da, mamă, sunt. Am cunoscut o fată. O cheamă Simina, locuiește peste drum, cred că o ști pe mama ei Poate, mamă, e mic orașu, dacă o văd sigur o știu. Îmi place chiar mult, mamă. Păi, vezi, termină cu examenele, că apoi ai timp” Termin, stai liniștită. Hai că ies, mă duc la Simina” Bine, mamă, să fii băiat cuminte!

             Era tot sâmbătă, eram pentru a doua oară la ea. Când am intrat m-a izbit un miros puternic de sarmale – maică-sii îi plac mult sarmalele – încă erau pe foc. Simina m-a servit cu prăjituri. A zis să am grijă că de-abia le-au luat din cuptor și încă n-au apucat să se răcească. Am luat una, era rece și tare, dar nu am băgat deloc de seamă. A început să râdă ducându-și capul pe spate Tu, chiar ai crezut!? Noi nici nu facem prăjituri vreodată. Le-am cumpărat de la magazin. Dacă tot sunt, de ce să ne chinuim să facem? Jur că nu mi-am dat seama, dacă nu îmi ziceai trăiam cu impresia că sunt făcute de tine” Erau bune al naibii acum! Înainte nici nu prea mâncam așa ceva pentru că mie îmi făcea mama acasă proaspete. Ce naivi și creduli sunt îndrăgostiții! Tot ce zboară se mănâncă, asta până se trezesc, iar când se trezesc, dragostea trece prin stomac.

             A fost prima oară când mi-au plăcut prăjiturile de magazin, cum a fost și prima oară când i-am spus unei femei că o iubesc. Acest cuvânt cred că are și ceva diavolesc în substanță. Dacă îl spui într-un moment în care trăiești cu adevărat acea senzație de atracție, te va lega veșnic și chiar dacă nu vei mai fi cu acea persoană, de fiecare dată când îți vei aminti de ea, vei ști că ai făcut greșeala vieții că te-ai încurcat cu altcineva. Am mai auzit la unii spunând că dacă erau deștepți și nu se încăpățânau erau și acum cu nu știu care și că ce fericiți ar mai fi fost… Eu deocamdată mă încăpățânam să fiu cu ea, cu Simina, să o iubesc și să o visez cu ochii deschiși dacă nu era lângă mine.

             Duminică am plecat la facultate. Mi-am luat la revedere aproape cu ochii în lacrimi. Urma să revin weekend-ul viitor, dar mi se părea o veșnicie, un chin pe care până atunci nu îl mai trăisem decât de dorul părinților mei și ăla totuși era altceva.

*

             Legătura noastră devenea tot mai strânsă, petreceam mai mult timp împreună, învățam și lucram pentru licență la ea acasă. Ai mei mă vedeau din ce, în ce, mai rar. Plecam dimineața, mă întorceam pe la prânz, plecam din nou și mă mai întorceam dimineața pe la patru. Legătura cu prietenii era din ce în ce mai slabă. Ne-am mai întâlnit de vreo câteva ori cu ei, iar Simina dădea uneori de înțeles, alteori îmi spunea în față, că nu-i agreează și că atunci când sunt în preajma lor nu mai sunt același om, că nu-i mai dau atenție. Odată mi-a zis Dacă nu-ți convine, du-te cu prietenii tăi și lasă-mă pe mine! Era un semn clar, e o femeie posesivă, iar eu spre rușinea mea i-am respectat regulile fără să negociez. Nu mi-am mai lăsat nici o portiță deschisă, dar sunt sincer și spun că nici nu mi-am dorit. M-am complăcut în această postură de băiat cuminte, exagerat de cuminte. Nu aveam clipe în care să fim separați, decât atunci când eram la mine acasă și totuși avea curajul să-mi spună că bagă mâna-n foc că o înșel. Rămâi la noi” mi-a spus într-o zi Mariana – maică-sa, am uitat să specific numele, Mariana Gavrilă, era divorțată, de asta și absența soțului din peisaj. Am înțeles că o luase razna și era internat – „Rămâi la noi, că ș-așa pleci dimineața la cinci de aici. M-am gândit imediat, că sigur, sugestia maică-sii are legătură cu gelozia excesivă a Simonei. Că s-ar fi gândit maică-sa, să facă acest pas pentru siguranța fetei, că eu nu o înșel,  poate și pentru siguranța ei. Atât mi-a trebuit. M-am dus la ai mei și le-am spus că vreau să mă mut la Simina. N-au fost împotrivă, între timp le cunoscuseră și li se confirmase că mă țin de carte și că învăț pentru examene. I-am întrebat ce părere au despre Simina și mi-au spus că lor le place, oricum, lor le place tot ce-mi place și mie, contează doar ce mă face pe mine fericit.

              Acum însă, îmi dau seama că existau mai multe motive pentru luarea deciziei de a mă muta la ele. Unul dintre motive era acesta, pentru siguranța fetei că nu o înșel, al doilea era ca să nu vorbească vecinii despre plecările mele la patru dimineața – de parcă stătea cineva să mă păzească – al treilea motiv, legarea definitivă a destinelor noastre – era tot legat de vecini, ca nu cumva să râdă cineva de ea și fata ei, în caz că ne vom despărți. Era foarte curioasă dacă am trecut la nivelul următor al relației noastre Băi, voi sigur ați făcut ceva că prea vă înghesuiți unu-n altu , iar când i-am confirmat, i-am citit neliniștea pe chip. Dacă, acum, după ce i-am folosit fata, o părăsesc? – iar al patrulea motiv e chiar caraghios. Era foarte încântată, ca o bunicuță cu mentalitate veche, că sunt la facultate și că ce ginere deștept are ea. Facultatea pentru mine a fost o alegere firească, am considerat că acesta e următorul pas pe care trebuie să-l fac în viață însă nu l-am făcut constructiv – a fost doar o altă etapă și nu un scop – l-am făcut, alegând să urmez ceva din plăcere. Știam că după finalizare îmi va fi foarte greu să-mi găsesc de lucru în domeniu, poate chiar imposibil. Și pe deasupra nici măcar nu intrasem cu o medie mare, intrasem aproape la limită. După ce am trecut și prin astea, acum știu că studiile superioare nu mai sunt ce-au fost, cărturarii nu mai sunt cărturari devotați. Acum totul este doar un business, iar absolvenții – într-o majoritate îngrijorătoare – niște parveniți, care după terminarea studiilor au atitudine de oameni importanți, cu pretenții, că ce au mai învățat ei și ce deștepți mai sunt. Sunt sătul de astfel de persoane, le recunosc după câteva vorbe.   

             Își făceau probleme în zadar. Dragostea mea pentru fata ei era tot mai puternică cu fiecare scenă de gelozie pe care o făcea. Mă ațâța să fiu al ei și doar al ei, mă amăgea și mă făcea să mă simt vinovat de lucruri pentru care nu ar fi trebuit vreodată să mă scuz.

             Am și dovada iubirii mele necondiționate pentru această fată, ce nu poate fi combătută de nici un specialist în dragoste. Eram cu tovarășii mei – asta se întâmpla undeva după o săptămână după ce ne cunoscusem – băteam strada n-aveam nici un plan pregătit, nu știam ce va urma să facem în următoarele ore, decât eu, aveam să mă întâlnesc cu Simina ceva mai târziu. Lângă clădirea liceului zăresc doi băiețași, la vreo douăzeci și cinci de ani fiecare. Unul dintre ei vorbea la telefon, iar celălalt, un tip cu gâtul lung și cu urechile clăpăuge, în care avea îndesați vreo zece perechi de cercei de argint, se certa cu o domnișoară. Le-am zis băieților să stea pe loc. L-am luat doar pe unul cu mine, așa era corect, ei doi, noi, doi. La un moment dat, clăpăugul, o bruscă pe domnișoară, apoi ridică mâna să o pocnească. Fiind foarte aproape de el, am avut timp să-i parez lovitura, l-am prins de ambele mâini și l-am lipit de zid. O talpă i-am pus-o pe bocanc. Era imobilizat clăpăugul. Ce faci, Cerceluș? Bați femei? De unde ești? Păi să vezi… că n-am vrut, că aia, că cealaltă, că nu-s din oraș, câr, mâr. Auzi, băi, Cerceluș? Mă auzi ce spun? Tu nici măcar nu ești din oraș și totuși ai tupeul jegos, să bați o domnișoară în plină stradă? Prietene, tu, conștientizezi în ce te-ai băgat? Clăpăugul amuțise. Uite cum facem, ca să fie treaba bună pentru toată lumea Clăpăugul se mai luminase, simțea că e loc de negociere. Noi nu putem lăsa să se întâmple astfel de lucruri la noi în oraș, altfel ne-am complace așa și mâine, poimâine,o să ne trezim că o să ne bateți femeile. Nu suntem cârpe de șters pe jos! Ști câte lucruri am putea să vă facem Cerceluș și ție și prietenului tău? Prietenul său care până atunci nu paruse neliniștit, acum simțea că are și el un rol în scena asta. Se observa cum îi tremură bărbia, nu de furie cât de frică, iar o palmă i se zbătea pe pulpa piciorului. Ciudate apucături pot avea unii oameni în astfel de situații!Bănuiesc că-ți închipui, dar te rog alegele pe cele mai groaznice! Auzi, Cerceluș, sau cum te-o fi chemând, oricum nu mă interesează, nu vreau să legăm prietenii, câți bănișori aveți disponibili pentru noi? Păi, ă… ă… avem ceva, da, avem nu-i problemă, vi-i dăm dacă asta vreți de la noi, nu-i problem” Problemă sau problem? Problemă” Aha. Am crezut că ști și altă limbă. Da, măi, Cerceluș, e bine, e bine dacă ai. Vezi tu, noi suntem de fapt vreo zece inși și nu ne-ar fi greu să vă tâlhărim, dar noi nu facem asta. Noi, ne gândeam că o să mergem undeva și o să suportăm să ne faceți cinste. Ce zici, Cer-ce-luș? Păi ce să zic, e bine, facem cinste” Cere-ți scuze de la domnișoară. Spune-i că e frumoasă și că tu nu meriți să cunoști o așa fată. Făcu întocmai, ba chiar a avut o atitudine de copil, ceea ce mă făcu pentru moment să-mi pară rău, dar mi-am amintit imediat cum a bruscat-o și ce urma să se întâmple. Bun, băieți, să mergem!” i-am chemat făcându-le și semn cu mâna. „Apropo, Cerceluș, băieții mei consumă câte două beri, de fiecare, așa trebuie să faci comanda, de fiecare dată dublu, e simplu, e ca și cum ai fi beat și în loc de unu vezi doi.

              Ne-am dus și am făcut întocmai cum am stabilit cu Cerceluș. La un moment dat mi-am dat seama, în beția mea, că trebuie să ajung la Simina. Mi-am zis că și dacă-mi spune Dumnezeu să nu mă duc, mă voi duce. Era foarte important pentru mine să ajung la ea acasă. Mi-am lăsat tovarășii în compania celor doi.  Am ajuns cu greu la Simina, deși nu locuia foarte departe de locul de unde plecasem, oricum nu-mi mai aduc aminte exact totul, doar atât, că așa au cunoscut-o pe mama, care a fost nevoită să mă ia acasă și să-și ceară mii de scuze față de Mariana și Simina – asta cu luatul acasă de către mama, a fost tot o idee cretină de-a Marianei, că vezi Doamne, n-aș fi putut ajunge singur, sau cine știe ce-aș mai fi făcut – și că atunci i-am spus prima oară Siminei „Te iubesc!” Asta e dovada iubirii mele, ce nu poate fi combătută de către nimeni, asta fost întâia mea declarație de dragoste, pe care am făcut-o cuiva vreodată. Ceea ce spune un om beat – cu toate că un om beat nu mai e la fel de priceput la vorbe în acel moment, dar nu un bețivan, nu, nu un bețivan, căci un bețivan are mintea ferfeniță, un bețivan ajunge să se îndoiască de însăși existența sa, nu, ci un om care se îmbată ocazional, care nu face din asta o obișnuință – nu poate fi decât cel mai pur adevăr rostit de către cineva vreodată. Acela a fost momentul în care cuvântul te iubesc a căpătat sens și valoare, a fost acel moment în care sentimentul de iubire a trăit șocul de a fi receptat de către conștiința mea. Însă-și divinitatea ar fi putut în acel moment să semneze un act, care să certifice sentimentul meu pur de iubire.

            Mă întrebasem până atunci de ce nu a fost valabil și pentru mine „prima dragoste nu se uită niciodată”, însă, eu, înțelesesem greșit cuvântul dragoste. Îl folosisem ca sinonim pentru sex. După ipoteza mea greșită, eu acum ar fi trebuit să fiu cu o târfă, că prima a fost clar din curiozitate și-a trebuit să știe măcar ea ce are de făcut. Și plus că prima trebuia să-și asume că a făcut-o, că doar eu, cum aș fi dovedit că am intrat în rând cu ceilalți. Copilării… Cert e că doar prima a fost publică, orice mucios face asta, iar celelalte au fost doar simple aventuri, patimi, pe care le-am păstrat doar pentru mine. Oricum senzația ce-am avut-o când am dezvăluit-o pe prima, m-ar fi împiedicat să o fac și cu celelalte. Am avut senzația că mă aflu în fundu’ gol în fața tuturor, iar lucrul acesta nu mă caracterizează. Sunt, de fel, un pudic, care n-ar face striptease chiar și pe bani, cu toate că n-aș avea vreun handicap de ascuns.

*

              Trecuse un an de zile de când renunțasem la anturaj, în favoarea iubirii. Simina a dovedit, într-adevăr, că-i o femeie posesivă, egoistă, ce-i drept încă necoaptă. Într-un an, deja avusesem nenumărate scandaluri, dar al naibii, parcă ne legau tot mai mult, făceau ca relația să fie tot mai puternică! Eram cu adevărat de nerecunoscut. Eu, băiatul rău, care nu dădea doi bani pe sentimente, care nu putea să spună nici unei ființe „te iubesc!”, eram prins în mrejele  Afroditei, care parcă îmi ținea creștetul între picioarele ei și mă amețea cu parfumul ce izvora de acolo. Îmi doream să stau de vorbă cu mine și să-mi pun în ordine gândurile. Doar o parte din mine dorea asta, o parte, îmi cerea mereu amânarea.

            Tovarășii mei și-au văzut de chefuri, de golănii, nu se terminase lumea odată cu plecarea mea. M-au tatonat vreo trei luni, dar când și-au dat seama că nu există nici un leac pentru boala de care sufeream, au renunțat. Andrei Ghinea, între timp, și-a luat permisul de conducere. Zi de zi rula, cu o Dacie obosită, 1310, pe puținul asfalt al micuțului nostru oraș. Mă gândesc și acum, cum naiba i-o fi dat ăstuia permisul? Un tip care să sufere de teribilism mai mult decât Andrei, încă nu am cunoscut. Își umplea mașina la refuz, fete, băieți, călare, îngrămădiți, se crucea lumea când îi vedea.

Într-o zi a venit mama, plânsă toată. Zic „Ce s-a întâmplat, mamă, ești bine?” „Cică a făcut accident Ghinea. Nu știu prea multe, cică nu era singur în mașină. Sunt și morți, dar nu știu cine.” M-am prăbușit în hol și-am început să plâng ca un copil. Simina plângea cu mine. Le vedeam în fața ochilor, cadavrele tovarășilor mei, sfârtecate de fiarele contorsionate ale mașinii. Mi s-a întors stomacul pe dos, îmi venea să vărs. Simțeam, parcă, în nări mirosul sângelui ce se scursese pe banchetele mașinii. Mi-a luat ceva timp până am fost în stare să mă ridic, să-mi șterg lacrimile și să mă duc să mă interesez de starea lor.

              Am aflat că au fost doar trei inși în mașină: Andrei, care conducea, un băiețaș nou, care tocmai își făcuse intrarea în gașcă și Năros – așa îi spuneam noi, se înțelege de ce – restul rămăseseră în club și îi așteptau să vină cu vreo două pițipoance. Înainte să plece după pițipoance, Andrei le-a zis băieților „Cine vrea să moară, să vină cu mine!” Care era ocupat cu vreo pipiță, sau cu vreo sticlă de ceva, i-a zis că-l așteaptă să se-ntoarcă, însă, Năros și tipul cel nou se plictiseau pe un colț de canapea,  nu prea aveau chef de nimic, așa că au ales să meargă cu el. Nici n-au luat în seamă vorbele lui Andrei. Andrei a călcat pedala până la podea. Într-o curbă, a pierdut controlul mașinii și-au nimerit direct într-un stâlp. Andrei a rămas încarcerat de la brâu în jos, dar era întreg – puțin  mai lipsise să-l dea pe din două – tipul cel nou, stătea pe locul mortului, dar ca printr-o minune, a scăpat cu viață. Nu-și pusese centura, iar impactul l-a catapultat prin parbriz, peste gardul unei întreprinderi. S-a ridicat în picioare, s-a scuturat, și-a mai sărit și gardul să vadă ce se întâmplase cu ceilalți doi. Năros, cică, stătea întins pe trotuar și scotea un horcăit din plămâni. El stătuse pe bancheta din spate, dar în urma impactului, mașina s-a răsucit și s-a oprit violent cu roata dreaptă-spate, în bordură, iar portiera s-a deschis. Năros a fost proiectat direct în stâlpul gardului. Lovitura violentă pe care a suferit-o la cap, i-a fost fatală. Și-a dat sufletul acolo, în stradă. Dar și mai sfâșietor a fost momentul în care a apărut bunicul lui Năros în stradă, să vadă ce s-a întâmplat – bunicul lui chiar acolo locuiește, peste drum de trotuarul unde Năros și-a dat sufletul – iar când a văzut despre cine era vorba s-a luat cu mâinile de cap și și-a blestemat zilele și pe Dumnezeu.

               După două zile m-am hotărât să-l sun pe Andrei, cu toate că o parte din mine n-ar fi vrut. L-am întrebat dacă e bine, mi-a răspuns că da, doar că e în ghips mai tot. Părea vesel, iar asta m-a revoltat, îmi venea să intru prin telefon și să-l strâng de gât. Năros era la morg, iar lu Ghinea îi ardea să fie vesel. M-am abținut cu greu să nu-i zic vreo două. La un moment dat a-nceput să plângă și să-mi zică de Năros „L-am omorât pe Năros, bă, frate! L-am omorât! Ce mă fac eu, frate, ce mă fac?”, atunci mi s-a strâns inima-n piept și n-am mai putut să-i zic nimic. M-am gândit că poate i-aș face rău, o fi având gânduri sinucigașe. L-am îmbărbătat, i-am zis să stea liniștit că o să se însănătoșească cât ai zice pește. Vorbeam gâtuit, chinuit, parcă obligat de cineva, așa că la un moment dat am închis, am închis telefonul de tot, lăsând să se creadă că mi s-a descărcat bateria, sau că n-am semnal.

             În memoria lui Popa Mihai (Năros)

*

            Au trecut cinci ani de atunci și încă mă gândesc la acel accident. Pe moment nu mi-a trecut prin cap, dar mai apoi am realizat că dacă nu era fătuca asta, Simina, actuala mea soție, eu aș fi putut fi în acea mașină. Eram împreună cu Andrei și când trebuia să urinăm, de aceea cred că ar fi fost imposibil ca eu să fi lipsit în acea seară nenorocită. Probabil că întâlnirea cu ea mi-a salvat viața. Zic probabil pentru că nu știu sigur, ceea ce știu cu siguranță este că viața mea, clar, s-a schimbat. 

           Golănașul din mine s-a îmblânzit, m-am transformat într-un familist convins. Certurile dintre mine și Simina au continuat și vor continua, a rămas la fel de posesivă și egoistă, nu are leac. Leac nu am nici eu. O iubesc la fel, se pare că nu o să mă vindec niciodată.

          Asta-i doar o picătură din viața mea, într-o zi voi povesti ce s-a mai întâmplat între mine și Simina, soacră-mea – la care nu mai locuim –  poate voi povesti câte ceva și  legat de copilăria mea, o copilărie fericită, ce-i drept.

          Eu, Marian Andronescu, vă doresc să iubiți! Iubirea lasă urme adânci și amintiri… amintiri amare, amintiri dulci…  

Fine

autor  Ciprian Alexandrescu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la O picătură de viaţă , autor Ciprian Alexandrescu

%d blogeri au apreciat asta: