Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Ghinduţa şi Remus, autor Adina Lozinschi

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

                                                             „Chiar dacă ura nu dispare,

indiferenţa să devină dragoste”

 

Cei care ajung în stare gravă la terapie intensivă şi, printr-o minune sunt salvaţi, îşi dau seama că viaţa lor este pe mâinile unor oameni minunaţi. Ce frumos, ce nobil, ce înălţător este să salvezi vieţi! Da, viaţa este doar un firişor de aţă care se poate rupe uşor. Acolo sus, însă, Dumnezeu ne veghează. Nu numai într-un salon de spital se pot salva vieţi, ci…oriunde, numai să fie, cum se spune, omul potrivit, la locul şi în momentul potrivit.

Şi dacă viaţa înseamnă lumină, încredere, bunătate, dăruire, speranţă, la polul opus, în întuneric şi răceală, în ură şi disperare, în egoism şi răutate se află cea mai ingrată meserie din lume, aceea de HINGHER. Pentru nişte bani murdari, aceşti aşa-zişi „oameni”, nişte amărâţi, nişte fiinţe lipsite de suflet sunt gata să treacă la atac. Vin, pe la ore prea matinale, ca să nu fie văzuţi, vin hoţeşte, pe la spate şi chinuiesc biete animale nevinovate. Le ademenesc cu niscaiva hrană, apoi le capturează, şi cum la noi nu există adăposturi pentru animale, decât în promisiunile electorale demagogice, soarta le este decisă în mod cât se poate de tragic.

Flămânde şi însetate, bătute şi alungate, căţele de tot felul aduc pe lume pui. Atâta timp cât sunt micuţi şi încă mai sug la piept, căţeluşii au o viaţă fericită. Toată lumea îi iubeşte. Numai că sunt ai nimănui. Unele căţele sunt mai prietenoase şi acceptă apropierea oamenilor. Există însă şi altele, care îşi apără  puii exagerat şi atacă persoane străine. Aşa înţeleg animalele să îşi protejeze bondoceii lor. În fond câţi oameni nu dau cu pietre în animale, sau nu găsesc alte modalităţi de a le chinui! Şi câţi nu fac rău acestor fiinţe? De unde să ştie căţeaua-mamă cine îi vrea binele şi cine nu?

Sfârşitul lunii noiembrie, cu nopţi friguroase şi vânt usturător o găseşte pe căţeaua roşcată în prag de a aduce pe lume puii. După îndelungi căutări, găseşte o scobitură în zid, pe lângă un hotel părăsit în această perioadă a anului, în Saturn. Sapă cu grijă, ca să îşi asigure un adăpost cât mai ferit. Foamea este o stare permanentă. Şi totuşi…numai la mâncare nu se gândeşte. Mai degrabă s-ar bucura de nişte apă. Ascunsă acolo şi neştiută de nimeni, căţeaua roşcată într-o noapte aduce pe lume zece puişori. Zece sufleţele. Doamne, ce minune! Trei sunt negri, doi negru cu alb, trei sunt crem şi încă doi în culori amestecate.

Nişte zidari de la un hotel discută despre acest eveniment şi unul dintre ei spune cu ciudă:

-A naibii căţea! Acasă am o scroafă care a făcut un singur purcel şi acela rahitic, vai steaua lui! iar asta…torpila asta, că se repede ca o torpilă, a făcut zece!!!

Au urmat multe zile şi nopţi de iarnă, oricât de blândă, tot iarnă este, când căţeaua a stat cu puii pe lângă ea, lingându-i cu tandreţe, adulmecându-i. Numai piele şi os ajunsese Torpila. De-abia se mai ţinea pe picioare. Cu urechile mereu ciulite, cu botul ascuţit ridicat, vigilentă la orice mişcare, ca nu cumva să fie ceva care să facă rău puilor. O dată la câteva zile în sfârşit mai venea câte cineva să aducă ceva de mâncare şi apă. Noaptea, când toţi cei zece căţeluşi dormeau înghesuiţi unul în altul, ea pleca să caute câte ceva de mâncare, dar nu se îndepărta. Trecea strada  cu atenţie şi se ferea de alţi câini. Cu gâtul alungit şi botul în vânt, cu ţâţele umflate şi înroşite, bălăngănindu-se la fiecare pas, căţeaua supravieţuieşte. Încet-încet îşi învaţă puii să o asculte, să i se supună, să se descurce câte puţin şi singuri. Iarna aspră, cu geruri şi zăpadă, nopţile lungi cu  frig şi umezeală ce greu sunt de suportat! Căţeluşii scâncesc şi fiecare se înghesuie să apuce din izvorul de lapte, minunea vieţii şi să se adăpostească la căldura corpului mamei. Treptat devin mai măricei. Doi dintre ei, mai slăbuţi şi bolnavi mor îngheţaţi, unul dimineaţa şi celălalt seara, în aceeaşi zi. Cu botul său cald, având o cicatrice cine ştie de unde, căţeaua îi împinge uşor, sperând că se vor trezi. Dar este inutil. Cineva îi ia pe cei care nu mai mişcă şi îi aruncă într-un canal ca să nu se îmbolnăvească şi ceilalţi, iar căţeaua să uite şi să aibă grijă de aceştia, pentru că au nevoie încă mult timp de mamă. Opt pui rămaşi în viaţă cresc şi se dezvoltă. Curând încep să alerge. Dolofani şi atât de frumoşi, încep să cucerească noi teritorii. Căţeaua se mută mai spre copaci şi găseşte o pajişte mai la adăpost. Cea mai mare bucurie a mea este să îi strig şi să îi văd venind în goană spre mine, care mai de care mai frumos. Sunt atât de fericită, încât nu îmi pot stăpâni lacrimile, care îmi fug pe obraji ca nişte şoricei. Încerc să îi număr, de ficare dată, ca un joc copilăresc, dar este foarte greu, pentru că nu stau locului şi se mişcă, aşa cum se spune, exact ca argintul viu. Doream să ştiu mai multe despre aceşti căţeluşi, ghemotoace însufleţite, pline de încântare pentru una ca mine, să aflu care dintre ei este „băieţel” şi care „fetiţă”. Căţeaua se repezea la persoane străine şi lătra cu furie, dar eu nu am văzut să muşte pe cineva. Cu toate acestea se pare că a făcut-o, chiar de mai multe ori. O fi fost rea cu toată lumea, însă la mine venea şi îmi lingea mâna. Ea mânca rareori şi doar puţin. Devenise din nou suplă şi foarte agilă. Mereu îi lăsa pe căţei să se bucure de ospăţ. Într-o zi a mai dispărut un căţeluş negru, nu se ştie ce o fi păţit, poate s-a îndepărtat de frăţiorii lui, nu a mai ştiut să vină…poate a căzut într-un canal, căci în Saturn sunt mai multe canale descoperite, care pun în pericol nu numai viaţa câinilor, ci şi a oamenilor. Poate o fi luat cineva căţeluşul. Era cel mai frumos, cu blana cea mai lucioasă, neagră-neagră şi lăbuţele la vârfuri albe. parcă avea ciorăpei albi şi avea un pic de alb şi la gât, ca o crăvăţică. Mă rog în gând să îl fi luat un iubitor de animale  şi să îl crească în condiţii cât mai bune. Resping cu îndârjire idea că ar fi murit şi mă amăgesc singură cu gândul că se află undeva în siguranţă.

Şapte căţeluşi nostimi, cu burticile lor bombate se jucau în fiecare zi cu Pongo şi Dona, cei doi câini mari ai mei. Se rostogoleau ca nişte mingiuţe şi se ridicau viteji. Se călcau în picioare pentru un blid de mâncare caldă. În fiecare seară mi se strângea inima când vedeam că rămân în frig şi în mugetul mării, să doarmă sub cerul liber, în bătaia vântului. Îmi imaginam cum le îngheaţă spatele sau lăbuţele, cum nu se pot încălzi decât pe o porţiune foarte mică, unul lipt de altul şi cu toţii cât mai aproape de căţeaua-mamă. Uneori ploua ore în şir şi ei stăteau aşa uzi. Căţeaua îi lingea şi încerca să îi încălzească. Şi-a mutat culcuşul de câteva ori. Găsise un loc foarte bun în pământ într-o groapă plină cu frunze. Acolo se aşeza ca o cloşcă, îşi chema puii şi îi învăţa limbajul câinilor, ce înseamnă duşmănia, sau prietenia, putereaq, sau slăbiciunea, când trebuie să cedeze şi când nu trebuie să se lase. Îi învăţa să latre, le arăta teritoriul şi ei om urmau peste tot.

Trece şi luna ianuarie. Încă un căţel tărcat în mai multe culori dispare, apoi după câteva zile încă unul. Acum sunt cinci. Căţeaua este mulţumită chiar şi aşa…încă are pui în grijă. În februarie vremea se încălzeşte nefiresc şi zilele, săptămânile trec. Într-o zi căţeaua îl pune la punct cu asprime pe unul dintre pui. Nu îl muşcă tare, însă chelălăitul lui îi sperie pe ceilalţi. Căţeaua ştie să îi atenţioneze şi să îi înveţe cât mai multe despre viaţa de câine, să le traseze limitele dintre bine şi rău. Tare frumuşei sunt cei cinci căţeluşi: trei „fetiţe” şi doi „băieţei”. Betty, o căţeluşă mai urâţică, neagră, cu nişte sprâncene gris, cu o blană zbârlită, Ghinduţa – o căţeluşă bej, frumoasă foc, cu boticul negru, cea mai plângăreaţă şi fricoasă, timidă. A treia căţeluşă – Rita – neagră, foarte îndrăzneaţă şi prima la mâncare. Iar masculii, cel mai mare, pe nume Remus, cu nişte urechi ciudate, ridicate, însă având  vârfurile lăsate în faţă şi Pufi – cel mai flocos, maro. Parcă nici nu ar fi frate cu ceilalţi, deoarece nu seamănă absolut deloc. Este mult mai mare, o fi fost primul născut, este ca măgarul între oi. Are o blană pufoasă, dar când îmi treceam degetele prin ea îi simţeam coastele subţirele. Nu era aşa grăsuţ cum părea.

La început de martie, când iarna nu mai are putere, când primăvara bate la uşă, într-o zi, căţeaua roşcată, faimoasa Torpila a dispărut şi odată cu ea trei dintre căţei: Pufi, Betty şi Rita. S-a aflat că hingherii au trecut prin aceste locuri…Câtă cruzime să înhaţe fiinţe nevinovate şi să le ia şi să le ducă la pierzanie! Ce viaţă scurtă şi ce destin nemilos! Cu ce au greşit cei trei căţeluşi să li se curme brutal existenţa la numai patru luni de viaţă? Îi strig, îi caut şi tot sper că vor apărea, dar nu se întâmplă aşa ceva. Într-u târziu, speriaţi apar doar doi, ultimii doi din zece: Ghinduţa cea plângăcioasă şi fricoasă are o rană la picior şi una la gât. Sângerează. O chem ca să îi dau mâncare şi nu vine. Se uită de departe la mine cu teamă. Plâng. Acum plâng de supărare şi revoltă. Nu mai am lacrimi de fericire aşa cum se întâmpla când îi vedeam pe toţi cei zece căţeluşi alergând spre mine…Mai curajos este Remus. Negru ca pana corbului, cu urechile lui caraghioase, vine la picioarele mele şi se aşează cu burta în sus ca şi cum ar spune: „mă predau, sunt al tău, poţi să îmi faci ce vrei”! Eroii care au reuşit să scape de hingheri sunt Remus şi Ghinduţa.

În ziua următoare când îi chem, vine numai Ghinduţa. O săgeată de gheaţă mă duce cu gândul la hingher, poate că s-a întors. După îndelungi căutări descopăr că Remus este sechestrat într-o curte cu o poartă metalică, în spatele unui restaurant din Saturn. În martie este pustiu şi nu trece mai nimeni prin zonă. Remus, cunoscându-mi vocea, scânceşte din ce în ce mai tare. Îmi strecor mâna pe sub poartă. Are lăbuţele şi botul pline de păcură sau motorină, ceva unsuros de la şina pe care culisează poarta aceea metalică. Un lacăt mare atârnă sfidător, agăţat de un lanţ.

-Înseamnă că e bine! încerc să mă autoîncurajez. Îmi închipui că există cineva care l-a luat pe Remus ca să îl crească. Dar sunt uimită şi nu pot să înţeleg cum ar fi posibil ca acel om pe care îl cunoşteam din vedere să se schimbat într-atât…îmi aduc aminte foarte bine că omul acesta NU SUPORTĂ CÂINII. Cu un an înainte, vara, de mai multe ori, văzându-mă cu doi câini se răstea la mine:

-Pe aici ţi-ai găsit, doamnă, să treci cu potăile? fac mizerie, avem turişti!

-Mai mare mizerie fac turiştii, decât câinii mei, i-am aruncat eu exasperată, peste umăr. Da, da, era chiar în curtea aceea. Era acelaşi bărbat cu ura împotriva câinilor. Cu toate acestea mă gândeam că acolo este altcineva, care are nevoie de un câine de pază. Ar trebui să mă bucur, dar nu mă simt în stare! Şi dacă îl ţine acolo nemâncat pe bietul Remus şi uită de el? Vine o dată la câteva zile…sper să nu fie aşa! În acest timp Ghinduţa, cu blăniţa ei de culoare crem şi botişorul negru, cea mai frumoasă şi cea mai plângăcioasă dintre toţi stă acum lipită de poarta metalică. Vrea să intre acolo la frăţiorul ei. Numai pe el îl are. De-abia şi-a pierdut mama şl frăţiorii toţi. Acum…nici pe Remus să nu-l mai aibă? În spatele porţii Remus scoate nişte chelălăieli jalnice. Nu a mai fost închis până acum. Înainte alerga şi se juca pe unde vroia, iar acum este nevoit să stea într-o curte cu ciment pe jos, fără nici un fir de iarbă. Se pare, sau  cel puţin aşa îmi imaginez, că stăpânul a vrut neapărat un mascul. Pe Ghinduţa a lăsat-o  să plece unde vrea ea. Nu are nevoie de femelă care să-i facă o droaie de căţei…Numai că Ghinduţa, mititica, a fost crescută chiar acolo. La numai un metru distanţă de poarta metalică se află groapa cu frunze, culcuşul matern, leagănul ei unde nu demult dormeau toţi cei cinci căţeluşi împreună cu mama lor. Acum, dintr-odată Ghinduţa s-a trezit că a rămas singurică. Memoria animalelor este situată pe alt plan decât memoria noastră. Va uita curând că a avut frăţiori, va uita că a avut o mamă. Rămân instinctele.

Şi totuşi există minuni!După câteva zile, Remus care mai mult ca sigur fusese închis din greşeală în curtea aceea, probabil era întuneric, iar el fiind  atât de negru nu a fost văzut şi nimerise  fără să vrea acolo, acum a scăpat. Mare bucurie mare pentru cei doi căţeluşi Ghinduţa şi Remus! Chiar în momentul când nu ar mai fi crezut nimeni, s-au regăsit. Ce zbenguială, ce tăvăleală! Ce viraje!!! Ghinduţa în timp ce alerga era gata să intre cu botul într-un copac. Acum se au unul pe celălalt…Vor supravieţui câtva timp împreună într-o lume ostilă.

Hingherii ar trebui puşi la zid. Ar trebui omorâţi cu pietre. Şi vânătorii care  nu fac altceva decât să omoare din plăcere animale, la fel. Ar trebui să dispară de pe acest pământ. Cum să omori animale? De ce? Ce rău au făcut aceste fiinţe?

O pasăre, în zborul ei spre azur simte gheara morţii în glonţul, în alicele care o ating. Se poate ca puişorii ei să o aştepte undeva, într-un cuib, dar ea îngheaţă încet şi sigur în cleştele morţii.

„Să nu ucizi!” Este una dintre cele zece porunci din Biblie. Şi totuşi pe lume există, încă mai există, din nefericire, hingheri. Aceştia însă nu vin, decât dacă sunt chemaţi de cineva. Discutând cu diverse persoane, printre care se afla chiar o femeie care asistase  la scena apocaliptică  a capturării acestor câini, mi-am dat seama că omul care chemase hingherii nu era altul decât cel care se răţoise la mine deranjat de prezenţa câinilor  pe lângă poarta metalică pe şină. De bună seamă că pentru serviciile hingherilor acest individ a şi plătit. Căţeaua roşcată numită Torpila era foarte versată şi nu putea fi prinsă decât cu viclenie. Ademenită de acel adevărat Iuda, cu mâncare, căţeaua şi puii au fost cu toţii împuşcaţi cu tranchilizante. Cu săgeţile în spate, sau în picior, pe unde a fost nimerit fiecare dintre ei, căţeluşii au căzut repede la pământ, dar căţeaua s-a zbătut mult şi a reuşit să intre printr-o spărtură într-o magazie părăsită. de acolo au scos-o înţepând-o cu nişte beţe metalice. Scâncind şi zvârcolindu-se la picioarele călăului său, în sfârşit nu mai mişcă. Ce fel de om poate fi acest şef de restaurant şi cât de profundă îi poate fi ura împotriva câinilor, din moment ce a stat ca o stană de piatră şi a asistat cu satisfacţie la scena aceasta terifiantă desprinsă dintr-un amarnic coşmar? Ce fel de creatură josnică şi lipsită de suflet este în stare să provoace o asemenea scenă incredibilă şi să savureze cu indiferenţă, poate chiar cu bucurie ceea ce se petrecea sub ochii săi nemiloşi? Din cinci căţei, numai trei au fost prinşi, după cum am aflat ulterior, pentru simplul fapt că Ghinduţa  şi Remus nu erau de faţă. Ei nu au ştiut ce s-a întâmplat şi nu au înţeles ce pericol reprezintă omul de la poarta metalică, marele şef de restaurant. Ştiu doar că la începutul lunii martie s-au trezit deodată fără mama şi fără frăţiorii lor. Este posibil ca atunci când Remus a fost închis în curtea aceea, să fi fost dat la rândul său pe mâna hingherului. Ce pradă uşoară! Iar Ghinduţa, care stătea numai pe lângă poarta aceea, se oferea pe tavă, fără să ştie ce ar fi urmat.

În fiecare dimineaţă şi seară, când îi strig pe Ghinduţa şi Remus, dacă nu apar imediat, un fior rece îmi coboară de la inimă în stomac, urmând ca apoi să mă mir şi să mă bucur în egală măsură când îi văd. Remus este un căţelandru de toată frumuseţea, iar Ghinduţa a crescut şi blana pe spate şi la ceafă este maro. Culoare i s-a mai închis, iar botul negru caută mângâiere. Zile în şir îl întâmpinau pe  călăul familiei lor fără să ştie cât rău le-a făcut, sau le-ar putea face, îl întâmpinau cu prietenie şi devotament, lătrau la persoane străine, apărându-l pe cel care le-a ucis mama şi fraţii. iar el…nemernicul…de nenumărate ori lua câte un băţ sau o piatră şi îi lovea.  de aceea Ghinduţa sângera atunci… fusese bătută probabil de ciudă că scăpase de laţul hingherului. Prima grijă a omului care chemase hingherii era să facă ăn fiecare zi  un ocol al restaurantului şi să verifice totul. Ghinduţa şi Remus încercau să îl însoţească, dar el nu ştia cumsă se debaraseze mai repede de ei. După mai mult de o lună, câinii şi-au dat seama în sfârşit că nu au cu cine să se înţeleagă şi s-au mutat în preajma altor oameni care îi iubesc ţi îi îngrijesc.

Nemernicul…nemernic rămâne. Îl văd deseori. Avea pe vremea aceea o maşină dacia veche, cu un număr de înmatriculare într-o combinaţie de trei litere „JME”, ceea ce mi-a declanşat rapid expresia:”JALNIC MAI EŞTI!”. În maşină avea o icoană şi alte semne care arătau că ar fi un om cu frica lui Dumnezeu, un om credincios, însă nimic nu este adevărat, după cât rău a făcut. Acesta nu este  om, ci este o creatură josnică, are creierul amputat şi este incapabil de a conştientiza ce înseamnă dragostea sau bunătatea.

Şi dacă ura împotriva animalelor nicicum nu se poate schimba, nu-mi rămâne decât să cred şi să sper din adâncul inimii că dragostea faţă de tot ce este viu pe acest pământ, este cu mult mai puternică  şi vă mărturisesc că dorinţa mea cea mai mare este ca indiferenţa unora să se transforme în dragoste şi să nu mai existe poveşti triste despre vietăţile din preajma noastră.

 

 

autor Adina Lozinschi

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Ghinduţa şi Remus, autor Adina Lozinschi

%d blogeri au apreciat asta: