Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Făptuitoare, minunatele roade ale nimicului, autor Mirea Viorel

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 09/12/2012

FĂPTUITOARE, MINUNATELE ROADE ALE NIMICULUI

 

I-am zis sângelui care copilărise cu mine

ca butoiul cu vinul

trimite-mi trei vedre din sângele tău, slugere,

cum îşi trimite lebăda puful

neantului!

Şi s-o aduci aici, poruncitu-i-am,

unde cerul curge ca sihăstria

prin burlanele rugii amiezii.

 

Dar nu m-a primit, câmpiile lui nu erau coapte

şi lacurile i se urcau prin copaci

ca nibelungile pe oprelişti.

Bine, mi-am zis, şi-am privit cu tărie

dungile plânsului meu.

 

Trimite-mi măcar din sângele ei, înfăţişarea,

rândunicile palmelor sale, spusu-i-am lui,

dă-mi ceva de la ea ca s-o port

ca pe speranţă sărmanul!

 

Nu, mi-a răspuns, şi asta îmi grăbea îngrijorarea

cu 300 de kilometri pe oră.

 

Atunci am strigat-o ca pe limbă cuvintele,

mi-au amorţit venele

sărutându-i tendoanele unei păci

între mângâierile noastre

imaginare.

 

N-a fost să fie, a ţipat vulturul

cu beteşugul câştigătorului!

Lotca,

nu se da mai repede dusă

în aromele în care ne mai puteau iubi

subterfugiile înecului.

 

Şi iar ai venit tu, sânge, fumat la îndemâna ţigării,

păducel întinat de vrăbii restante sărutului,

ai venit ca o pegră pe supunerea-mi

nicovalelor mării!

 

Atunci,

securea n-a mai lovit lemn, chiar dacă el şi-o dorea,

păsări nu mai mâncau din teica pustiului,

ai venit ca nişte note răzleţe

pe portativul ochiului meu.

 

Şi-ai făcut surâsul înaintea omului,

fapta înaintea născutului

iar născutul îşi căuta îndelung faptele

să le-mplinească.

 

Rulmentul regăsirii noastre

cu ochi pătimaşi îl ungea

pavilimentul dragostei căprioarelor.

 

De multe ori m-ai născut, m-ai crescut, m-ai iubit

pentru că eram mai marele tău.

 

Şi te-aşteptam ca pe secetă ploaia,

dar nu cu mine te iubeai tu, lişiţă a unui cer dărâmat

de iubirile mele,

ci cu lunile anului,

cu de pe ceruri corăbii, cu nesupunerile

unui aluat în care n-am mai dospit!

 

Vedeam cărări la stânga, la dreapta,

prin aer prin mări şi prinfrunze.

Spre tine, pe care s-apuc, vultureaso?

 

Gât la cheremul jugului,

carne retrasă sub piele pe zeci de mii de tărâmuri

ale retinei pustiului,

vorbă sub cântec, zală fără surori, zuluf al măceşului,

toate eram.

 

Şi-am chemat cal, dar prin el hoinărea galoparea,

lebădă prin februariiele fără de sălcii.

 

Vă iubeam ca pe săgeţi căprioara, Atlantidă de zmeură,

puiul de enoriaş

şi falsul bătrân al pudorii.

 

Am desfăcut conserve în care chipul tău ambalat, sulfinato,

rămase fixat în ochiul peştelui viu şi al morţii,

ochiul, care mă avea în el pe mine, Dumnezeule, ochiul,

avea în braţe inima mea

prin hidrocentrala căreia

curgeai, tu, lighioană ce te-am iubit

ca pe carapace broasca ţestoasă şi melcul,

şi pe neînţeles veacul!

 

Salutare, tâlhari, salutare!

 

Da, am hoinărit, dar roţile bicicletelor noastre

erau luna şi soarele, vocalele şi consoane

cărau porumbi în pătulul

unde duminica ronţăia vremile în sandale de scârnă!

 

Am aşteptat precum sâmburul nucilor

să spargă cineva coaja –

dar nimeni nu mai venea!

Am tolerat, am dospit, am hulit, am sângerat

cu toate căile sângerăriilor mele,

dar nimeni nu mai venea!

 

Nu mai veneai tu, nu-ţi arătai

părul împletit cu suspin, vrăbiori şi dezastre

care erau luptele posadelor noastre

ce n-au avut loc

decât în noi înşine!

 

Atunci am prezis că s-a întâmplat,

că rugina se pune pe os şi pe fier,

am fluierat prin oasele mele ca prin peşteri, cântece am cântat,

te-am iubit pentru că mamele

se culcau de-a doua pe drum şi năşteau pe sensurile giratorii,

pe senusurile interzise, pa caldarâmurile

unor nepăsări circumspecte de glorii

ale vocalelor voastre de nesuferiţi.

Te-am iubit pentru că, veacule,

în tine aveai mamă!

Pentru că, tu, mamă,

aveai în tine tot veacul!

 

Când vei fi mamă, ziceam,

şi din mine curgeau pe ochi ceraceafurile pline cu feţi,

când vei fi mamă să-ţi amineşti că-ţi eram fiu

că eu şi mama ta te-am născut.

 

A venit pajiştea şi toţi o iubeam

ca albeaţa pe ochi.

I-am adus lipitori să-i tragă amintirile proaste,

i-am adus grâul să-l cultive în văile sexului,

tăişul fără cuţit i-am adus!

 

Dar ea n-a mai venit

ca pasărea din guşa suspinului!

 

Şi mamele continuau să nască pe căile ferate ale mândriei

unui surâs cotropitor de fierbinte.

 

Atunci am negociat cu praful

să nu mai ducem războiul cu oamenii.

Fiule,

zicea coiful,

praful a trădat totdeauna,

ţie îţi revine să porţi mai departe lupta cu el

şi cu tine însuţi!

 

Şi vântul avea o nobleţe

pentru care pălăriile erau revendicări

de calitatea temerii şi cernelii.

 

Noi, care mergeam pe giurgiuvelele cerului

cu multe zeci de mii de căpşuni pe oră

nici nu ne născuserăm

şi tot v-am iubit!

 

A fost anul hulubului când apele din fântâni

s-au urcat pe ceruri, scârbite de atâta pământ.

 

Da, am ponegrit şi-am spurcat!

Da am iubit femei cu fântânile astea în braţe, cu biserici pe umăr

şi cu livezi proaspete pe coapsele înhămate la stele.

 

Da, am iubit împleticirea femeii de a se face

că nu ne iubeşte,

a zis praful

în războiul cu omul!

Da, căci sunt praful!

 

Şi au mers vrăbiile pe părul ei, şi noi  pe dromichitele pământului său

şi luna ne-a spus că ea

suntem noi,

şi-am slăvit!

 

Atunci am făcut un pârleaz

ca mâinile mele să nu se cunoască

una pe alta

chiar pe vecia trecută.

 

Când toţi am votat să-i declarăm război pelinului

tu erai la coafor, i-am zis lunii;

întunericul dumica din pânza pe tot cerul croită,

vântul cânta din susai să ne-învie, şi tu lipseai, suiş fără de coborâre,

măi lună,

i-am zis la obraz soarelui!

 

Să nu credeţi că nu am vrut ca să scap,

mi-am vândut venele mâinilor, planetele pe care se holbează ochii,

erai laptele, eram pruncul

coaptei lucerne.

 

Mă uitam să te văd, raniţă de război, în flori de cireşi cârdăşită cu viermele,

în carele trase de vrăbiile purtate pe braţe de cântecul lor,

în împinse suspinele nelogodiţilor fluturi,

dar nu aflam unde eşti, nici eu,

nici preietena mea, soţia dovleacului,

 

Lenea era în al patrulea an al domniei

sclav şi iubitul ei, eram eu! Sclav şi iubit!

Da, am slăvit!

Ca sâmburul coaja de nucă.

Da, am slăvit! Şi-am iubit-o pre ea

ca şi gheaţa pe apa

la nouăzeci şi ceva de grade.

Da, eu sunt praful.

Şi-anchis.

 

 

autor  Mirea Viorel

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Făptuitoare, minunatele roade ale nimicului, autor Mirea Viorel

%d blogeri au apreciat asta: