Arhiva revistei literare Faleze de piatră

R.B. Kitaj (1932–2007). Expoziţia retrospectivă „Obsessions”

Posted in Arte by Hopernicus on 10/03/2013

 

 
Muzeul evreiesc din Berlin prezintă o mare expoziţie (cu numele  Obsessions)
dedicată operelor pictorului Ronald Brooks Kitaj , prima organizată după decesul artistului în anul 2007.
Kitaj, artist american, este considerat alături de prietenii săi David Hockney şi Lucian Freud printre cei mai semnificativi pioneri ai picturii figurative. Azi este catalogat ca un mare neconformist, cercetător al problemelor centrale ale secolului XX.
 R.B. Kitaj s-a născut în Cleveland, Ohio într-o familie cu vederi de stânga. Mama sa Jeanne era profesoară, fata unor evrei ruşi iar al doilea soţ al mamei, chimistul Walter Kitaj a emigrat din Vienna în Statele Unite ca să evite persecuţiile naziste la care era supus. La 17 ani tânărul Kitaj intra în marina  comercială. Lucra pe o navă norvegiană, dar după puţin timp se înrolează în studii de artă la New York, urmate de clase de pictură luate în Vienna, Oxford şi Londra. Din 1957 se mută şi lucrează  la Londra în Marea Britanie. În munca sa R.B. Kitaj încearcă să definească identitatea artistului în epoca modernă. Duce o obsesivă luptă cu „evreeismul” său în contextul lecturilor din Franz Kafka, Sigmund Freud, Walter Benjamin,  persoane care îi devin model şi catalizează conceptul de „Artă evreiască”, miezul ei fiind  experienţa existenţei în Diaspora. Artistul produce ilustraţii pentru aforismele şi „Castelul” lui Kafka, dar şi o serie de portrete rapid executate pentru Karl Kraus, Paul Celan, Leon Trotsky şi Ludwig Wittgenstein.  Pentru R.B. Kitaj arta este un mediu emoţional şi intelectual, perpetuu explorat. Devine un avid colecţionar de cărţi, cercetează istoria şi literatura,  personajele preferate căpătând spaţiu în picturile lui. Picturile devin puternice , violent colorate, ele conţin aspectele triviale ale vieţii dar şi concrete referinţe filosofice .
Găsim la el aluzii la politică, arte, morală. Literatură şi lumea evreiască, toate sunt mixate pe pânză , amintind colajele de la începutul secolului XX. Prima sa expoziţie solo a fost deschisă  la Marlborough New London Gallery în 1963, având titlul ” Picturi  comentate, Picturi fără comentariu” cu texte încastrate în tablourile prezentate. Expoziţia îl plasează printre cei mai versatili desenatori ai epocii. Este mereu comparat cu Manet, Degas sau Ingres pentru virtuozitatea şi forţa desenelor sale. Dar desenele sale sunt mult mai complexe decât la predecesori, liniile sale construiesc montaje agitate, peisajele sunt dispersate şi dezorientate, uneori plasate în imposibile tridimensionale construcţii,  formele umane  se pliază exagerat ca să îşi fac loc în spaţiul pictural . Adesea tensiunea este produsă de un neaşteptat străin plasat într-o situaţie istorică cunoscută. Picturile sale sunt suprarealiste, misterioase, frumoase şi uluitoare. Paleta deschisă ne aminteşte de Max Beckmann , corpurile spaţiale amintesc de tehnica folosită de Francis Bacon sau Frank Auerbach.
   
 
O capodoperă numită ” Toamna în Centrul Parisului (1972)”  ni-l arata pe amicul său, filosoful Walter Benjamin fiind simultan obiectul şi orchestratorul unei nebunii în care progresul istoric se detaşează cu nervozitate de arhitectura urbană pe care o cunoaştem. Teatrul scenei este celebra cafenea Les Deux Magots, admirată de Kitaj care frecventa cafenele intelectuale unde întâlnea emigranţi cu care se simţea familiar. Benjamin, cronicar al unei lumi fărâmiţate  stârnea în artist starea de permanentă exilare. Benjamin se sinucide în 1940, dupa ce eşuase o evadare din Franţa ocupată.
O a doua retrospectivă (1994) la Galeria Tate produce reacţii negative. Presa britanică îl atacă sălbatec numindu-l un impostor preţios care lezează artă. Kitaj se simte atins personal de accesată critică, denunţând  antiintelectualismul şi antisemitismul care alimentau acest vitriol.
A doua soţie a pictorului Sandra Fisher moare în 1994 în urma unui colaps cerebral, puţin după închiderea expoziţiei de la Tate. Kitaj acuză presa britanică pentru moartea soţiei sale declarând: „Au ţintit în mine, dar au nimerit-o pe Sandra, în locul meu”.
 Kitaj a fost puţin apreciat în America până în anul 1995 când  expoziţia deschisă la galeria Tate soseşte mai întâi la MOMA în NY şi apoi la Muzeul de Artă din Los Angeles . Critica vremii ripostează denunţând arta Americană că fiind provincială şi nedeschisă celor din afară. Expoziţia lui Kitaj demonstrează talentul excepţional al artistului care combina o exaltată uşurinţă a desenului şi a compoziţiei, puternic afectate de spiritul istoriei.  Se reîntoarce în USA în 1997 ca să se stabilească la Los Angeles lângă primul său fiu.
Kitaj se simte atras de texte biblice pe care le prelucrează şi foloseşte în tablourile sale. Multe lucrări care au fost stocate într-o arhiva personală aflată la Los Angeles în ” Sudioul Galben”, sunt azi expuse la expoziţia „Obsessions” din Berlin. Retrospectiva a fost posibilă prin aportul muzeului MOMA, galeria Tate din Londra, şi colecţia Thyssen-Bornemisza din Madrid. Peste 130 lucrări sunt expuse, picturi, desene, studii şi litografii. Vizitatorul este întâmpinat de pictura “Roza Luxemburg” care precede 10 săli de expoziţie din spectaculosul muzeu proiectat de arhitectul Daniel Libeskind. Curatorul expoziţiei Kitaj este Eckhart Gillen care reuşeşte să ne arate un mare pictor radical evreu dar şi un maestru al artei internaţionale.
 Spre deosebire de alţi pictori care se întrebau care este scopul artei,  Kitaj nu se simte atras de aceste inspecţii ale moralei ci se simte înlănţuit de scopul artistului în conştiinţa prezentului . El sesizează marile cotituri ale istoriei: trezirea Fascismului, Holocaustul , asasinarea preşedintelui Kennedy.. evenimente pe care le alambichează în pânze, pictând peisaje sau scene în care individul este o parte a unui mare marasm politic. Personajele sale sunt dramatic executate, de parcă ar fura un sărut, sau pe cale să comită o crimă, la o execuţie, ele mor sau dansează. Se lăsă surprinse în flagrant delict , niciodată nu sunt singure, şi după cum observă Walter Benjamin, ele nu au interior nici exterior ci sunt o continuă prezenţă a acţiunilor umane scrise în cartea vieţii, larg deschisă pentru ochii altora. Pictorul se simte afectat de perceptul ebraic de a nu picta chipuri. Ba chiar îndrăzneşte să admire picturi religioase făcute de maeştrii italieni. Ca să compenseze ofensa, Kitaj învaţă Kabala direct din studii din secolul XIV, ca de exemplu opera cabalistului spaniol Ramon Lull care sistematiza întregul univers. Spre sfârşitul vieţii influenţele evreismului devine şi mai pregnante. În 1989 Kitaj publică ” Primul manifest Diasporic” în care îşi analizează înstrăinarea şi influenţa rătăcirilor sale în pictură. În această carte găsim remarca: ” Diasporistul trăieşte şi pictează în două sau mai multe societăţi simultan. Şi nu numai evreii sunt diasporişti” . Anticipând critica Kitaj scrie despre arta Diasporică – poate fi inconsistentă uneori aşa cum viaţa în Diaspora este tensionată şi inconsistentă. Diasporism înseamnă să trăieşti între culturi şi naţiuni, fără să aparţii cuiva, dar năzuind la tradiţii şi spiritul acestor popoare. Arta Iudaică în vederea lui Kitaj are graniţele neclare, slab definite, aminteşte de un mozaic. Expoziţia din Berlin este axată pe ” obsesiile ” lui Kitaj astfel formulate: ” romantismul meu , lipsa de experienţă , nevroza mea, războiul meu, plăcerile mele, dorinţa de moarte.” 
Cu  ocazia expoziţiei din Los Angeles Kitaj scria: „Mi se pare un concept original să tratezi arta ca fiind anihilatoarea disperării şi o ficţiune care susţine nemurirea dragostei”. El se referea aici la pictură sa ” Sculptorul” în care un bărbat văduvit de soţie îi ciopleşte un grandios monument care să i-o amintească şi să-i salveze căsnicia ruinată. Exact această viziune a „dragostei nemuritoare” este simbolul dragostei lui Kitaj ptentru lume.  Ficţiunile sale pe pânza sau  pe carton denotă insaturabila sa atracţie pentru corpuri, piele şi oase, feţe, contactul dintre trupuri. Arta sa este tactilă, dusă la extrem. Contactul său cu mediul poate fi dur şi obsesiv până la uzarea cartonului, alteori delicat şi transparent ca un voal subţire peste sânii modelului. Kitaj este adeptul  unei opuse fizicalitate a lumii. Am putea defini arta lui ca fiind impresia unei lumi provocative, făcută din carne şi durere. Înspăimântătoare, pentru că diferit de Goya în somnul raţiunii, Kitaj descoperă monştrii. Violenţa  şi crimele Holocaustului reprezintă evenimentul major al istoriei europene. Ca să combată violenţa artistul conferă vina tragediei nu naţiunilor sau armatelor combatante ci indivizilor care poartă responsabilitatea actelor lor. Kitaj asociază acestor acte cruzime şi o brutală sexualitate.
Într-un autoportret celebru („Self-Portrait as a Woman -1984”),  Kitaj apare ca nud de femeie 3/4 văzut din spate, dar faţa este cea a pictorului. Femeia este  Hedwig Bacher o austriacă denunţată că s-a culcat cu un evreu . Descoperită de nazişti femeia este forţată să defileze fără haine prin străzile Vienei. Înlocuind faţa femeii cu a sa, Kitaj asumă empatie şi solidaritate cu femeia înjosită.  Putem considera translaţia sa fizică ca un act profund de sexualitate intelectuală.
Deşi un rebel inovator, Kitaj rămâne modernist şi un expresionist înfocat. El însuşi declara că modernismul său provine de la Ezra Pound şi T.S. Eliot care l-au influenţat în perioada studiilor sale de artă. Compulsiv, Kitaj scormoneşte în istoria artei căutând răspunsuri la marea enigma a secolului său în care forţele anihilării şi ale morţii depăşesc viaţa şi creaţia elogiate de predecesori.  Monumentalismul său este împrumutat de la maeştrii Gericault, Poussin, Ingres. Un puternic tablou este ” Refugiaţii 1983-84″,  călători care privesc prin fereastra trenului la un spălăcit peisaj nefinisat , incert şi ameninţător,  vestitor al celor ce vor urma.
Ca şi tabloul ” Evreul etc ” înţelegem că toţi suntem nişte exilaţi, obligaţi la o migraţie a destinului nostru şi el nefinisat, monocromatic, aşa cum apare în Evreul etc. Împotriva Diasporei,  a enormităţii Holocaustului Kitaj  plasează afinităţile umanistice, valorile esenţiale ca prietenia sau familia plasate în centrul pierderii şi al ororilor. În vizunea sa salvarea vine de la cei care în ciuda violenţei şi a resemnării continua să scrie , să picteze, să afirme viaţa şi să denunţe răul cu loialitate şi  dedicaţie condiţiei umane. 
autor  Adrian Grauenfels
2013
Anunțuri

Comentarii închise la R.B. Kitaj (1932–2007). Expoziţia retrospectivă „Obsessions”

Ochii sfinţilor

Posted in Arte by Hopernicus on 05/02/2013

 

În drumurile mele prin sate şi locuri pe care nu le văzusem niciodată, am întâlnit chipuri frumoase de oameni chiar dacă erau arse de soare, am văzut ochi frumoşi de femei chiar dacă mai toată viaţa lor au plâns, am atins mâini muncite şi pline de asperităţi, am simţit suflete curate şi calde chiar dacă noi abia atunci ne cunoşteam.

În fiecare sat, mi-a fost dat, să văd câte o biserică făcută cu trudă şi răbdare şi nu mare mi-era mirarea, aflând că mulţi dintre locuitori erau mai în vârstă.

MaicaDomnuluicuPrunculIisusHristos2

Maica Domnului cu Pruncul Iisus Hristos

Pictor Lilioara Macovei

Ei ştiu că acela care nu are Biserică drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept tată şi în afara Bisericii nu este mântuire. Ştiu ei acest lucru de prin cărţi citite, ori de la predica de duminică pe care le-o ţine părintele lor. S-au adunat, s-au sfătuit, au chibzuit şi bănuţii strânşi pentru zile mai grele, au fost daţi pentru ridicarea Bisericii lor.

Ultima Casa a lui Dumnezeu, am găsit-o în afara satului cu nume de plop, într-un loc frumos şi atât de liniştit încât credeam că am păşit în altă lume.

O lumină mai albă decât oricare alta, te cuprinde când intri în Biserică. Nu este gata pentru slujbă, fiindcă nu sunt bani pentru pictură, dar se va face totul, pentru că toţi creştinii satului asta vor.

Mi-am adus aminte, mică fiind, cum mergeam la biserică cu mama şi sora mea. Tatăl meu mergea rar, dar drag pentru cele sfinte avea destul.

Intrarea pe poarta sfintei biserici, de fiecare dată era cu emoţie şi puţină sfială. Mă gândeam că e posibil ca acele mici păcate pe care le făceam, să nu fie iertate de Domnul şi deja mă furnică ceva prin stomac. În gând îmi făceam jurăminte ca din acea clipă, să fiu ascultătoare, cuminte şi să învăţ toate rugăciunile pe care mama ori bunica mi le va da.

După ce înaintam în biserică şi făceam câteva cruci după regula ştiută, mă uitam drept în ochii sfinţilor de pe icoane, rugându-mă aproape cu voce tare:

–          Doamne, te rog, iartă-mă!

Icoanepelemnlucrateintehnicatraditionala1

Icoane pe lemn, lucrate  în tehnica tradiţională (1)

Pictor Lilioara Macovei

În cele din urmă ne aşezam la locul nostru şi dădeam cu ochii de colegii de şcoală.Ne bucurăm pentru că din când în când, mai puteam ieşi afară. Atâta timp cât ascultam slujba, îmi roteam ochii pe pereţi şi analizam toţi sfinţii frumos pictaţi, dar plini de negreala vremii. Nu se mai vedeau bine hainele şi nici culorile, dar tocmai asta poate ne dădea nouă copiilor, clipe de meditaţie, apoi străbătuţi de o linişte specială, arătam atitudinea de buni ascultători.

De multe ori mă găseam acolo în ceruri, ascultând voci frumoase şi pure, pe care mi le reamintesc şi acum. Voiam să ştiu, cum şi cine făceau acei sfinţi atât de deosebiţi faţă de oameni.Pe unde mă uitam, mă urmăreau ochii lor calzi şi primeam o bucurie pe care o duceam şi acasă. Aşteptam cuminţi să primim anafura acea atât de bună şi pe drum spre casă, încă mă uitam în ochii sfinţilor. Nu am întrebat niciodată atunci, cine a făcut sfinţii. Nici aşa ca existenţe, nici pe pereţi. Mă mulţumeam să-i privesc ca pe ceva frumos şi bun. Ştiam un lucru sigur, acela că toate sunt ale lui Dumnezeu.

Din când în când clopotele vechi, ne dădeau semnale de făcut cruce.

Ca şi acum…

Icoanepelemnlucrateintehnicatraditionala2

Icoane pe lemn, lucrate în tehnica tradiţională (2)

Pictor Lilioara Macovei

 

Mă bucur şi mulţumesc lui Dumnezeu în orice clipă, pentru ce şi cât mi-a dat!

În lumea asta, toate sunt orânduite, toate au rostul şi raţiunea lor.

Vă trimit un gând frumos, ca să vă fac o mică  bucurie!

MD3 (2)

 

Maica Domnului cu Pruncul Iisus Hristos

Icoană pe lemn, pictată de Lilioara Macovei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tagged with:

Comentarii închise la Ochii sfinţilor

Vrăjitorul de imposibil – IlYa Zomb

Posted in Arte by Hopernicus on 19/01/2013
 
 
 
Câteva spaţii în arta plastică au fost insuficient exploatate. Există în pictură lumină şi umbre. Cer şi pământ. Obiecte, peisaje, figuri umane sau stări suprarealiste ale unui realităţi voit deformate de viziunea şi credoul pictorului. 
Puţini însă s-au ocupat de nişa dintre posibil şi imposibil, dintre real şi ireal. La graniţa acestor stări îl găsim pe pictorul de origină rusă IlYa Zomb care tratează strălucit , cu pânze uimitor de elaborate,  intersecţia elusivă dintre realitate şi fantezie.
 
Puritatea expresiei, himericul, candoarea şi misterul pânzelor sale amintesc de marii maeştrii: Botticelli, Degas, Bosch, Magritte dar ce ne intrigă mai mult la acest pictor este faptul că în ciuda asemănărilor cu cei amintiţi, rămâne inovator şi unic.
 
Zomb ne introduce într-o lume feerică, teatrală, el reface scene de dans, de balet, sau circ folosind un aranjament vizual dus la extremă, alteori ne pune să ghicim stări de spirit şi drame sufleteşti care se petrec între personaje şi obiecte. De multe ori ne poartă într-o lume a miturilor, care se dezvoltă într-o naraţie sumptuos ilustrată, suntem într-o poveste din 1001 de nopţi cu Şeherezade diafane în rochii de balet. Dacă la Degas balerinele erau de sine stătătoare la Zomb ele interacţionează cu obiecte sau animale prezente în tablouri. Artist perceptiv, Zomb nu renunţă la emoţia provocată de incertitudinea realului. El adaugă un aer dinamic, ocazia unei celebrări, congreghează personajele sale împreună cu spectatorul într-un „grand finale” opulent şi  voit exagerat.
 
Alte opere sunt dure, meditative, reci, precise, ca un pilon bine ancorat în real. Ca toţi marii naratori de poveşti Zomb este un vrăjitor superb. El manipulează aşteptările noastre, alterează proporţiile, sugerând alegorii sau ascunzându-le privirii, reuşind, fără să neglijeze tehnicile realiste, să producă scene imposibile în realul cotidian, cel familiar spectatorului.
Zomb ne invită astfel: „Priveşte tablourile mele ca şi cum ai călătorii într-o ţară exotică în care totul te miră şi te fascinează„. În aceste peisaje fructele sunt enorme şi permanent coapte, vânturile şi
animalele sălbatice sunt golite de natura lor ameninţătoare, subiectele devin vestitorii păcii şi ai frumuseţii. Lucrările lui parcă sunt scoase din vis, ne încântă cu armonia lor utopică, inexistentă în realul brutal în care  majoritatea din noi funcţionăm şi trăim.
Aici se află mesajul major al pictorului pe care l-am putem enunţa astfel: Legăturile noastre cu trecutul şi stările de reveriie serenă s-au destrămat şi au fost pierdute ireversibil. Omul a pierdut controlul habitatului său.
 
IlYa Zomb s-a născut la Odessa şi a studiat 4 ani la Colegiul de artă din Odessa – URSS, (1975-1979). În anul 1979 a primit diploma în Arte Frumoase. Azi locuieşte şi lucrează în statul New Jersey – USA.
Inspiraţia şi-o găseşte în viaţă New Yorkeza de zi cu zi. Foloseşte  o încântătoare pleiadă de dansatoare în posturi teatrale înconjurate de animale biblice cu care fetele dialoghează sau cochetează: zebre, girafe, elefanţi, păsări sau câini în aranjamente magice care ne produc mirare
şi surpriză. Coloritul tablourilor este puternic, provocator şi vibrant. 
Uneori pictorul adăugă obiectele sale uzuale amestecate cu elemente fantastice producând o pictură atractivă şi fascinantă. Tehnica sa este pedantă, elaborată, rămânând realistă la nivelul obiectelor, dar complet onirică în total.
 
Zomb este  apreciat şi expus internaţional de marile galerii şi prezentat în expoziţii majore din USA şi Rusia ca de exemplu:
Knoxville Fine Arts Museum, National Museum of Art of Ukraine- Kiev,
Red Dot Art Fair, Miami-Florida, Caldwell Snyder Gallery -St. Helena, Campton Gallery- New York, ART Chicago Museum, Caldwell Snyder Gallery -Chicago, Ilinois, San Francisco-CA, The World Bank, Washington -D.C.
autor  Adrian Grauenfels

Comentarii închise la Vrăjitorul de imposibil – IlYa Zomb

Max Blecher, un Kafka suprarealist

Posted in Arte by Hopernicus on 19/01/2013

„Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai ştiu nici cine sunt nici unde mă aflu.” Max Blecher, scriitor

Scurta biografie a poetului şi a romancierului din Moineşti este bine cunoscută. S-a născut în 1908, a făcut şcoala la Roman şi a murit în 1938 la numai 29 de ani. Ultimii 10 ani de viaţa sunt ani de suferinţă şi chin, petrecuţi în patul de boală, care nu-l deconectează de mersul vieţii de din afară. Traduce pe Apollinaire, comentează pe Heidegger dar mai ales corespondează intens cu scriitori occidentali: Breton, Andre Gide, Paul Fargue etc. Era prieten cu Geo Bogza, Saşa Pană , Ilarie Voronca. Scrie de timpuriu o nuvelă în „Bilete de Papagal” sub conducerea lui Arghezi. Apucă să publice o plachetă de versuri: „Corp transparent” şi două romane, amical sprijinit de Geo Bogza: „Întâmplări din irealitatea imediată”-1936 şi „Inimi cicatrizate”-1937. În prefaţa acestei ultime cărţi, Paul Bailey scrie că avem în faţă o capodoperă şi că stilul lui Blecher este elegant, comparabil cu scrisul lui Kafka şi Rilke.

Un ultim volum de proză apare postum în 1971: „Vizuina Luminată”, considerată de mulţi a fi lucrarea sa de forţă. Proza lui Blecher este îmbibată de atmosfera sanatoriului, este o autoscopie, uneori o adâncă introspecţie în inconştient, scopul este cercetarea absurdului care guvernează existenţa, mprevizibilul destinului uman. La graniţa dintre real şi vis, Blecher analizează freudismul şi onirismul folosind practici suprarealiste cu ţinta de a realiza un produs estetic, literar, de mare emoţie şi intensitate senzorială. Obsesiile sale sunt subiectiviste, halucinante prin adâncimile psihice, supuse spectacolului terifiant ale abisului.Cititorului el nu oferă realitate ci inversul ei, la o graniţă între freamătul vieţii şi reprezentarea ei în vise. Ca şi contemporanul sau Kafka care descoperă alienarea cetăţeanului, frustrarea şi deznădejdea în faţa sistemelor de robotizare, strivirea individului de mecanismele birocratice, Blecher intuieşte dezumanizarea, decăderea omul modern. Eforturile sale de a-şi expune identitatea interioară semănă cu o spovedanie dureroasă. Se aseamănă cu paroxismul lui Kafka care el însuşi mărturisea : ” A scrie înseamnă a te mărturisi peste măsură , dar cu sinceritate şi dăruire nemărginită…” Este înrudit structural cu Kafka (Ovid. S. Crohmălniceanu), care şi el mereu bolnav moare într-un sanatoriu de lângă Praga.

Opera lui Blecher intrigă presa franceza, iar editura Maurice Nadeau îl traduce şi publică integral. În România se scriu monografii şi teze critice care observă că „prin cele trei romane pe care le-a scris, Blecher reuşeşte să devină atât un caz special al evreităţii în literatură, cât şi un excepţional poet al suferinţei şi unul dintre marii autori ai „interiorităţii” pe plan universal, intensitatea literaturii sale fiind de multe ori insuportabilă”.

Criticul literar Nicolae Manolescu caracterizează astfel opera lui Blecher:

„Realitatea unică şi limitată a fiinţei noastre unice şi limitate seamănă cu un coşmar nocturn din care însă nimeni nu ne trezeşte: «bizara aventură de a fi om» nu este decât această zbatere inutilă în ghearele unei condiţii din care nu există ieşire, cu excepţia unor rare şi pasagere momente de beatitudine, când identitatea noastră este suspendată şi ne îngăduie, ca într-un vis frumos de această dată, să participăm la existenţa esenţială, profundă şiinfinită a Marelui Tot; când, cu alte cuvinte, Je est un Autre.”

 

În „Inimi cicatrizate” Emanuel este un tânăr bolnav de tuberculoza osoasă internat într-un sanatoriu de lângă Paris. Ca şi autorul cărţii, Emanuel este imobilizat într-un sarcofag de ghips care îi limitează mişcările şi produce suferinţă. Pacienţii demonstrează că deşi supuşi durerii au destule resurse ca să genereze sentimente puternice, să se îndrăgostească şi să experimenteze trăiri ca si cei normali, sănătoşi. Blecher ne arată că oamenii sunt cei mai vi înainte de moarte. Confruntat cu o realitate bizară omul închis în ghips se aseamănă cu o mumie cu foarte puţin spaţiu lăsat reveriei, în schimb subiectul se cramponează de viaţă cu neglijenţă şi veselie în ciuda faptului că este vorba de un om bolnav înconjurat de alţii foarte bolnavi. Cartea descrie sanatoriul, câţiva pacienţi, ca să focalizeze pe Solange, femeia care va deveni iubita lui Emanuel. În sanatoriu au loc aventuri romantice, ciudate sindrofii care ne apar suprarealiste, cu pacienţii petrecând culcaţi în paturi de fier. Câţiva bolnavi par să se vindece, dar Emanuel este interesat de cei aflaţi în declin. Se fac operaţii nereuşite şi condiţia nefericită a pacienţilor ne va preocupa prin subtilele schimbări care se produc în caracterul lor. Unele camere sunt închise cu o bandă adezivă în jurul uşii, semn de deces al ocupantului, care va fi fumigat după moarte. Emanuel devine fatalist şi încearcă să evadeze din sanatoriul macabru, săpând timp de luni în interiorul sarcofagului său de ghips, dar va abandona munca, frustrat şi ruşinat de actul său de laşitate. Emanuel este fascinat de lumea prin care navighează cu patul său cu rotile, ne descrie sălile de mese, banchetele şi petrecerile în care pacienţii elegant îmbrăcaţi chefuiesc doi câte doi la o masă, într-o lume orizontală. Cât despre Solange, relaţia lor devine minată, tânărul realizează că nu au un viitor, despărţirea le este teribil de grea, ca de un animal adorat, superb în toate, spune eroul. Blecher ne face să înţelegem ce înseamnă melancolia unei vieţi neîmplinite dar care trebuie continuată cu orice preţ deşi finalul este predictibil şi inevitabil. Nimeni nu ne poate înlocui în această aventură personală, visul se va termina irevocabil: l’autre c’est moi.

2012

autor Adrian Grauenfels

Tagged with:

Comentarii închise la Max Blecher, un Kafka suprarealist

Moda şi pictura

Posted in Arte by Hopernicus on 18/01/2013

 

 

Era invitabil ca moda timpului să nu  fie bine reprezentată în pictură. Mai mult decat atât, pictura a reflectat moda după cum şi-au închipuit pictorii că sunt îmbrăcate personajele. De pildă, eroii biblici, în reprezentările maeştrilor europeni, sunt îmbrăcaţi ca flamanzii, italienii sau nordicii. Până şi peisajul este european, eventual cu un palmier adăugat, aşa cum era scris în texte. Apostolii sunt îmbrăcaţi ca nişte călugări, sfinţii ca nobilii dar… şi acesta este un indiciu asupra modei europene în secolele 16 – 17.

 

Rembrandt a pictat unul din cele mai cunoscute tablouri ale sale, Rondul de noapte, cu dimensiuni mari (3,5 x 4,4 m) în care înfaţişează burghezi înstăriţi. Ca şi în Lecţia de anatomie în care vedem mai mulţi medici ai timpului, îmbrăcămintea este detaliată, grija pentru amănunte redând, în fond, moda acelei perioade. Dar, în mod deosebit, putem stabili o bună legatură cu moda spre sfirşitul secolului 19, în timpul Belle Epoque. În Art Nouveau, pictorii au fost tentaţi să surprinda moda în, mod special. În lucrările lor e prins stilul vremii, silueta feminină specifică, importanţa accesorilor: pălării, umbrele, bijuterii… În unele portrete celebre este surprinsă tendinţa vestimentară adoptată. Pictorii au inovat sau au continuat tradiţia. Este de menţionat şi influenţa artei orientale asupra costumelor vremii, elementele exotice pe care le regasim în modă, ca imprimeuri, croială, accesorii, bijuterii.

Rembrandt van Rijn

                                                                                                                      

Rembrandt- Rondul de noapte

Matisse pictează Bluza românească, fiind o consecinţă firească a prieteniei sale cu artistul român Theodor Pallady. Aceasta l-a inspirat pentru tabloul care înfăţişează o tânără îmbrăcată cu o ie populară. Şi iată cum şeful foviştilor francezi realizează o lucrare de modă, aproape fără voie, dar care pentru publicul francez (şi nu numai) a reprezentat un prim contact cu artizanatul românesc.

 

Henri Matisse (1)

Henri Matisse- Bluză românească

Am luat câteva tablouri, aproape la întâmplare… Este neîndoielnic căa, cu voia sau fără voia lor, artiştii au surprins în afara subiectului propriu- zis, şi elemente vestimentare caracteristice epocii, standardului social al personajelor respective, în ultimă instanţă modei.

 

 

 

Gustav Klimt

Gustav  Klimt-Doamnă cu evantai

 

Francisco Goya

Goya-Ducesa de Alba

 

Toulouse Lautrec

 

Henri de  Toulouse- Lautrec- Moulin Rouge

 

 

autor Dorel Schor  

 

Tagged with:

Comentarii închise la Moda şi pictura

Caii..pictorilor

Posted in Arte by Hopernicus on 28/10/2012

 

Calul a fost din totdeauna unul din animalele preferate ale pictorilor. Poate pentru ca e gratios,intelligent, poate din cauza ca a insotit omul in toate activitatile sale pasnice sau nu… In scenele de lupta, apare ca un personaj principal. E nelipsit din tablourile consacrate eroilor victoriosi, dar e frecvent si in scenele rurale sau de intreceri pe hipodrom.  Expresionistii  germani  au vazut calul in culori  nefiresti, nenaturale.  Pina si Paul Gauguin si-a intitulat unul din tablouri “Calul alb”, dar i-a dat in final o nuanta verzuie, ceea ce l-a facut pe cel care comanadase lucrarea s-o refuze…

 

Paul Gauguin

Franz Marc a pictat  un cal albastru,  plasindu-l  intr-un peisaj  galben rosu, cea ce confera profunzime imaginii. De Chirico a pictat niste armasari semeti, pe care i-a botezat antici, conferindu-le  prestanta metafizica si mister.

 

Franz Marc

La Nahum Gutman  calul apare adesea incalecat de om sau inhamat la o trasura. De fiecare data, animalul e tratat cu respect si se scoate in evidenta nobletea sa, intr-un  timp cind  nu bolidul mecanic  ocupa primul loc. La cursele de cai , pe hipodrom sau in zilele de sarbatoare, vedem calul  din nou ca prieten si tovaras al omului, facind parca  corp comun in incercarea de a ocupa un loc fruntas in intrecere. Stefan Luchian are frumoase tablouri cu calareti,  cu nimic mai prejos  decit numeroasele scene ale lui Degas conscrate echitatiei.

Nahum Gutman

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DEGAS-HORSES-IN-A-MEADOW

Pegasus, calul senator al imparatului Caligula, calul lui Fat Frumos din basmele romanesti, caii lui Jonathan Swift in aventurile lui Gulliver, Rosinanta lui Don Quichotte in opera lui Cervantes si atitia altii sint tot atitea ipostaze  in care imaginatia oamenilor a fost  stimulate de acest animal fabulous.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

autor . Dorel Schor  

Tagged with:

Comentarii închise la Caii..pictorilor

Aşa am învăţat să iubesc Brăila

Posted in Arte, Articole by Hopernicus on 22/10/2012

Brăila, este stră-străbunica mea din moşi strămoşi. Fac aceasta mărturisire de suflet findcă ea s-a născut prin preajma anului 1360, în partea de Est a României pe malul Dunării. Din totdeauna i-a plăcut să primească oaspeţi din toate colţurile lumii, fiindcă uşile portului erau deschise pentru toate vasele maritime mari, remorchere cât şi pentru bărcile băştinaşilor – pescarii – cei mângâiau cu plescăitul de vâsle, valurile agitate sau liniştite până la tăcere .
Brăila, este casa mea; aici m-am născut . Aici am învăţat primii ani de scoală, liceul şi pictura. Aici am cunoscut personal, oameni de cultură care au dus numele Brăilei în mai toate colţurile Europei . Şi dacă sufletul, ochii şi inima mea au fost umplute şi de imaginea altor locuri din ţară unde-mi petreceam vacanţele cele lungi pe timp de vară sau unde am învăţat după terminarea liceului, tot Brăila a rămas oraşul de suflet fiindca în mintea mea de copil cândva, o comparam cu marile oraşe ale lumii datorită portului şi-mi construiam în minte o lume fabuloasă, al cărui centru era Dunărea la Brăila – oraşul meu inconfundabil .
Aşa am învăţat să iubesc Brăila !
Aşa am învăţat să iubesc Dunărea !
Brăila cu pădurile ei vrăjite de sălcii şi plopi de la Corotişca şi Ghecet, în care ramurile se mişcau lin şi domol făcând umbre foşnitoare în albastrul apei.
Brăila cu pescăruşii şi cântecul lor: cu pescarii împătimiţi – pescuitul fiind asemenea unui ritual înălţător. Brăila, cu Dunărea ei înconjurată de foşnetul pădurilor toamna, strivită de gheţari iarna şi de soarele puternic vara. Dunărea, cu zborul pe verticală al pescăruşilor dragi.
Brăila, oraşul care poartă pe străzile lui bucuria sau tristeţea multor amintiri legate de mari personalităţi culturale, oameni aleşi şi de spirit ce au impus-o de multă vreme pe tărâmul culturii româneşti şi europene.
Şi dacă prin alte locuri, vezi privelişti minunate cu afluenţi ai Dunării ce-ţi strâng la piept vegetaţiile pădurilor de brad şi pin, frasin şi mesteacăn, amurguri ce coboară-ncet peste oaza de linişte, la noi în oraşul dunărean, vezi străzi drepte ca petalele simple ale unei flori. O Dunăre măreaţă ce dă un farmec aparte, precum farmecul unei amfore stravechi de agată, patinată vineţiu. Mai vezi Bărăganul nostru pârjolit uneori de seceta soarelui cumplit, iubit nu numai că este brăilean, ci şi pentru cuminţenia şi hărnicia lui.
Din timpuri străvechi, oamenii se înfruptă din rodul său, grâul, dezmierdându-l şi mângâindu-l cu boarea sa de binefacere, stoluri de păsări îşi înalţă cântecele lor cântate către Dumnezeu, binecuvântând şi preaslăvind grâul.
Dumnezeule, bun Eşti, Doamne bun !

autor  CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

desene CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

Comentarii închise la Aşa am învăţat să iubesc Brăila

Haosul în arta modernă

Posted in Arte by Hopernicus on 19/10/2012

Arta secolului al XX-lea încerca, chiar şi după apariţia non-figurativului, să menţină o oarecare ordine în formele de expresie. Oricît ar fi fost de metafizice, de gestuale, organizarea interna a lucrărilor putea fi recunoscută. Deseori, mari artişti care apelau la mijloace de expresie neconvenţionale, chiar rebele – încadrate azi la „avangardism”, dadaism, neo-expresionism şi alte –isme ale sfîrşitului de secol, păstrau o oarecare ordine, tocmai pentru a pune în contrast „haosul” şi „creaţia”. Chiar şi în creaţiile aparent total haotice, se putea recunoaşte ironia din spatele demersului şocant.

Totuşi, spre sfîrşitul secolului, în postmodernism, orice convenţie a fost aruncată la coş, haosul devenind deseori singura „expresie” a artistului. Motivul? Din lipsă de idei, de formare, de talent. Singurul scop devenise şocarea publicului cu orice preţ – nu diferit de spargerea instrumentelor de catre muzicieni de două lulele pe scenă, sau de exhibiţionismul facil, deseori pornografic, al „artiştilor” neconvenţionali.

Dacă ne întoarcem spre etimologie, vedem că acest cuvînt, haos (cu variantele caos, chaos), venind din limba greacă (χάος) prin filieră latină-franceză, se referă la starea primitivă, de neorganizare, în care, după cum presupuneau cei vechi, s-ar fi aflat materia înainte de apariţia universului cunoscut de om; (în unele concepţii teogonice) spaţiu nemărginit, cufundat în beznă şi umplut de „neguri”, în care s-ar fi găsit, într-un amestec confuz, elementele şi materia înainte de organizarea lumii; stare de dezordine primordială a materiei. (DEX 98).

Fără a numi explicit, putem bănui că această stare de „haos” există şi în Biblie. În prima carte, Facerea, se spune doar că „Dumnezeu a creat Cerul şi Pamintul” – fără a spune unde (şi cum). Ulterior, a creat Lumina şi a despărţit-o „de întuneric”. Probabil acest întuneric, în care existau deja „Cerul şi Pămîntul” şi, apoi, Lumina, era chiar Haosul. Neorganizat, fără formă, „plin de neguri”, beznă totală, neorganizat. Cuvîntul Haos, amintit în limba ebraică (după unii cercetători), ar fi תֹהוּ וָבֹהוּ (Tohuwabohu), ce ar însemna „mutare” (?)

În mitologia greacă, Chaos era personificarea haosului primordial. Hesiod îl plasează „înaintea apariţiei zeilor”, deşi alţii îl considerau fiul lui Chronos şi al Geei. Chaosul primordial s-a despicat : (χαίνω. „a căsca”), apărînd Gaia, Nyx (Noaptea), Eros, Erebos şi Tartaros. Iar alţii consideră că Nyx, Aether (lumina stelară), Hemera şi Erebos ar fi copiii lui Chaos şi Gaia, sub influenţa lui Eros. Bineînţeles, aceste informaţii au mai puţină revelanţă, mai ales pentru artistul post-modern…

Un al doilea înţeles al cuvîntului se referă la o stare generală de mare confuzie, dezordine totală, învălmăşeală, dezorganizare, babilonie, debandadă… Cam ceea ce se întîmplă azi în viaţa economic-socială din Grecia sau viaţa politică din România.

Antonimul cuvîntului haos este ordine – singurul antonim dat de dicţionare, de fapt. Dacă haosul, dezorganizarea, confuzia, debandada, babilonia, vin din nepricepere, idioţenie, cretinism, lipsă de discernămînt, de educaţie, chiar de valori etico-morale şi, mai ales, din lipsă de idei, ordinea este un proces conştient şi diligent care cere o puternică concentrare a intelectului şi psihicului unui creator. De aceea şi este ocolită în arta contemporană de majoritatea „creatorilor”.

Să luăm un exemplu, ca să înţelegem mai bine. Un exemplu stupid – deşi în arta modernă, mai ales în happeninguri nimic nu poate fi suficient de stupid – totul este să fie inedit şi să şocheze. Să zicem că vreau să sparg o farfurie în faţa unei audienţe. Da, e mai uşor să distrugi decît să creezi – de asta erau convinşi chiar şi barbarii care atacau Imperiul roman. Să creezi o farfurie înseamnă educaţie artistică, simţ şi talent, experienţă, seriozitate… Ca să spargi o farfurie ai nevoie, cel mult, de-un ciocan şi de-o idee: să spargi farfuria în faţa  unei audienţe, creînd mayhem (un vechi cuvînt germanic, folosit de  englezi cu sensul de „haos”).

Acum, cînd avem Ideea, ea trebuie „cizelată”. Asta ia mai mult timp (vorba vine, poate avea loc la un pahar de alcool sau la o doză de drog) decît „creaţia”… Şi încă mai mult timp ia să găsească nişte fraze frumoase prin care să explice „estetica” creaţiei şi semnificaţiile ei în contextul „manifestărilor omeneşti”. Asta ar fi partea de „comunicare” artist-privitor (şi/sau consumator). Şi, probabil, cel mai mult timp e consumat în activitatea de PR, căutînd un „critic de artă” care să-l vîndă bine – cel mai important lucru, de altfel.

Buuun. Să ne întoarcem la Idee. Artistul trebuie să decidă, în mintea lui înceţoşată de alcool-drog, ce tip de farfurie să aleagă. Să fie un blid simplu, de lut – făcînd trimitere la „ancestralitate”, la „origini” – sau o farfurie de porţelan, scumpă („protest împotriva opulenţei şi a snobismului claselor have)? Demersul este oricum un protest împotriva „societăţii de consum care „dezumanizează individul”, scoţînd din străfunduri puseurile atavice”, blablabla…

A doua decizie de luat (foarte importantă): să spargă  farfuria trîntindu-o de pămînt, călcînd-o cu bocancii sau folosind un ciocan? (un pickhammer ar face o impresie deosebită!) Să facă referire la gestul „natural, spontan” – sau la tehnică (chiar şi un ciomag ar fi interesant…)

La urmă, să sară cu picioarele pe cioburi, zdrobindu-le definitiv (în urlete sălbatice, nestăpînite – sau pe muzică de orgă?), încălţat cu bocanci cu ţinte sau doar în ciorapi (poate desculţ? sîngele face întotdeauna senzaţie…)

Bineînţeles, totul filmat cu grijă şi prezentat, cu discursuri, interviuri, opinii ale snobilor, şefilor de galerii, la televiziuni, eventual vîndute la licitaţii organizate de case de renume. Pînă la următoarea „exhibiţie” (din englezul exhibition=expoziţie). Publicul va putea povesti, mai tărziu „A fost grozav! Un HAOS total!”

Am urmărit mai multe filmuleţe despre marele artist american Basquiat (se pronunţă ba’KEY), mort la 28 de ani (din supradoză). A debutat făcînd grafitti pe străzile New Yorkului. Le semna SAMO şi, cine ştie de ce, au devenit vestite. Nu că ele transmiteau vreun mesaj – pur şi simplu murdăreau pereţii. Se semna fie cu pseudonimul ales, fie cu o coroana. Ajungînd faimos (printre homleşii Bronxului), s-a gîndit să dea lovitura. Să devină faimos şi bogat! Ceea ce vor (acum) mai toţi artiştii. Desigur, nu avea pic de educaţie artistică – doar „experienţa” de mîzgălit pereţii. Creea haos cu sprayurile colorate, pe pereţii şi zidurile Primăriei…

Dar avea simţul culorii – asta o certifică chiar şi mari pictori. Şi a găsit un critic care gîndea că PR-ul bate talentul. Că un artist nu e suficient să fie bun – dacă nu e promovat aşa cum trebuie. S-a întîmplat şi în muzică – de ce n-ar fi valabil în arta plastică? Şi a reuşit ca în opt ani să facă din Basquiat un artist de faimă mondială! În timpul vieţii a expus în zeci de expoziţii personale, sute de grup, în State şi în întreaga lume. Desigur, mai ales prin galerii şi muzee neconformiste, gen Guggenheim.  Iar cel mai scump tablou vîndut la licitaţie pe timpul vieţii lui a costat 12 milioane dolari! De atunci, grupul U2 a cumpărat un tablou cu 27 de milioane de dolari.

Nu pot spune că nu-mi place cum picta Basquiat. Este foarte mult exhibiţionism, fără îndoială, şi mult kitsch. Sunt puţine idei (pe care ajungi să le recunoşti pentru că se repetă) Formîndu-se „din mers”, în lucrările lui se pot observa idei şi tehnici ale momentului, de la afişaj (posting) la ready made, sgrafitti, grafitti, „sfîşieri”, scurgeri, tehnică mixtă, pop-art (mai ales că a lucrat o vreme cu Andy Warhol). Este încadrat, ca stil, la realism post-expresionist.

Şi totuşi, lucrările lui nu sunt un haos total. Au o oganizare interioară, se simte efortul creativ, ordinea contrastează cu dezordinea şi confuzia. Se simte influenţa artei naive, atît a artei negre cît şi cea a copilului needucat. Lucrările au, mai ales, sinceritate – ceea ce „artiştilor” haotici post-modernişti le lipseşte cu desăvîrşre. De aceea, numele lui Basquiat va rămîne, atît timp cît haosul nu ne va cuprinde cu totul.

autor Nick Sava

Tagged with:

Comentarii închise la Haosul în arta modernă

Un kitsch (despre Marcel Duchamp şi nu numai)

Posted in Arte by Hopernicus on 19/10/2012

Marcel Duchamp (1887-1968) este considerat unul din marii artişti ai secolului al XX-lea. Nu atît datorită numărului mare de lucrări – în realitate, are extrem de puţine -, nici datorită scrierilor de teorie şi critică a artelor plastice, ci, mai cu seamă, pentru că mai toţi avangardiştii îl recunosc drept „Tatăl” lor, în tot ceeea ce s-a întîmplat (şi continuă să se întîmple) în arta modernă şi contemporană.

Ceea ce l-a impus, a fost ruperea lui totală  de tradiţii. N-a fost primul – au fost mulţi, uneori în fiecare generaţie sau chiar la cîţiva ani, care şi-au căutat propriul drum. Mai toţi au fost respinşi la început, le-au trebuit mulţi ani să fie acceptaţi şi apoi preţuiţi. Dacă ne uităm doar la ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, îi vedem „călcăndu-se pe picioare” simbolişti, impresionişti, postimpresionişti, nabişti, fovişti, expresionişti, cubişti, futurişti… Mulţi din  marii artişti ai vremii au trecut din stil în stil pe parcursul a doar cîţiva ani. Cu foarte puţine excepţii, niciunul din ei nu s-a cantonat într-un singur stil. Marele „cubist” Picasso abia dacă a pictat cîţiva ani cubism, deşi a pictat peste 60 de ani!  Paul Gaugain a fost impresionist, simbolist, nabist, post-impresionist pentru a redeveni simbolist in stilul lui inconfundabil tahitian. Iar imediat după Primul Răboi Mondial, lucrurile au prins viteză.

Cam atunci s-a afirmat şi Duchamp. El marchează un început şi în tipologia artistului: cel care, avînd o pregătire profesională mai redusă, încearcă să o suplinească folosindu-şi inventivitatea. Fără a exagera prea mult, putem considera extrem de mulţi artişti post-WWI drept nişte „şmecheri”. Lipsiţi de educaţie, experienţă, studiu – dotaţi totuşi cu talent nativ şi cu foarte mult aplomb şi tupeu, deseori devin faimoşi şi trăiesc toată viaţa datorită unei idei de moment. Sunt nişte oportunişti care au ştiut să profite la maximum de acea oportunitate (deseori, unică) pe care au întîlnit-o.

Duchamp a profitat de faptul că avea doi fraţi mai mari, amîndoi artişti. A făcut liceul – şi acolo şi-a descoperit talentul la desen. A încercat Academia Julien vreun an-doi, deşi nu a prea trecut pe-acolo. În acea perioadă, pe la Julien treceau artişti ca Matisse, Duffy, Derain, Rouault, Delauney, Archipenco – chiar şi români ca Tonitza. A pictat un tablou („Nud coborînd o scară”) sub influenţa lui Picabia, un prieten apropiat, cu influenţe de la futuriştii italieni (descompunerea mişcarii după principiul desenului animat). La următoarea lucrare a gîndit (e mult să spunem că a lucrat) vreo 11 ani (1912-23): Marea Sticlă – pe care criticii încă încearcă să şi-o explice. E una din ultimele lucrări în care a mai folosit tehnica picturii clasice, începînd să se folosească de alte materiale, ceea ce a dus la forme tot mai tridimensionale. Tot în timpul războilui a început să experimenteze aşa-numitul „ready-made” (obiecte gata făcute), ceea ce va duce la cea mai faimoasă lucrare a lui, „Fîntîna” (un pisoar intors la 90 grade, semnat) – dînd semnificaţii noi unor obiecte cotidiene (1917). (Nu ştiu daca Picasso nu i-a luat-o înainte cu „Taurul” lui format dintr-un ghidon şi-o sa de bicicletă.)

Pînă cînd a scos marea lucrare „Dat: 1. Cascadă. 2. Lampa cu gaz” (1968), au urmat oarece experimentări în arta kinetică şi asamblaj, în muzică şi fotografie – dar nicio lucrare de menţionat.

De ce am început să scriu despre Duchamp? Pentru că el, cum am zis, este simptomatic pentru o mare parte din artiştii sec. al XX-lea. Pîmă la urmă, singura lui educaţie cît de cît serioasă a fost făcută în tipografie, pe timpul armatei. Nu vi se pare că seamănă multor politicieni români din aceste zile? Milionarilor de carton care trăiesc de pe urma unor tunuri? Ce diferenţă  este între el (şi alţii) şi Kandinsky, de exemplu, la care evoluţia şi Ideea a venit în urma unor ani de zile de educaţie, muncă, studiu, discuţii, experimente – Ideea fiind sinteza acestor ani de căutări. Şi nu poţi decît să regreţi că un Corneliu Baba, unul din cei mai mari artişti ai sec. al XX-lea, este cvasi-nevcunoscut în lumea artei!

Şi am mai pornit această discuţie pornind de la un crez al lui Duchamp: „I believe that the artist doesn’t know what he does. I attach even more importance to the spectator than to the artist.” („Cred că artistul nu ştie ce face. Dau chiar mai multă importanţă spectatorului decît artistului.”) După opinia mea, asta este una din cele mai clare definiţii ale kitschului!

Arta este proces de creaţie şi, simultan, comunicare. Un schimb de idei nu este artă – dacă lipseşte fiorul creaţiei. Originalitatea. În schimb, procesul creativ rămîne steril dacă nu se adresează cuiva. Un artist trebuie să rămînă în control în oricare moment al procesului – altfel devine un „măgar” care „pictează” dînd din coada de care i s-a legat o pensulă. Chiar şi atunci cînd cade în transă – cum uneori se întîmplă în muzică, dans şi chiar pictură.

Şi cum poate avea loc un schimb de idei, dacă creatorul nu are nicio idee? Cînd el nu gîndeşte, nu ştie ce face? Semnificativ, acum un critic  e chemat să spună de sute de ori mai multe vorbe despre o lucrare post-modernistă decît îi ia unui artist să o „creeze”. Alteori, un artist cizelează luni de zile cele cîteva fraze care explică „lucrarea” – avînd deseori ajutorul a tot  felul de critici (că acum goagălul e gratis şi plagiatul nu se pedepseşte…).

Eu consider că arta acestor zile este, în proporţie 80%, kitsch. Toate aceste forme de „happening”, de „asamblaje”, de „performanţe” (ex.: galeria transformată în grajd), lucrări care nu mai spun nimic, făcute de artişti cărora le lipseşte minima dexteritate, sunt, pur şi simplu, produsele unor mediocri diletanţi care se adresază unor diletanţi mediocri. Dar snobi! O primă indicaţie că vorbim despre kitsch sunt tocmai cuvintele lui Duchamp: spectatorul are mai multă importanţă decît artistul. Azi se folosesc tot mai des aceste cuvinte. Artistul a ajuns să lucreze pentru spectator, să facă ceea ce acesta cere, ceea ce îi place acestuia. Vrea el bulibaşă cu pipa-n gură – i-o face! Vrea lacul cu lebede? Poftim! Munţii albi sub cerul albastru? Nicio problemă.

Totuşi, nu-l consider  pe Duchamp un creator de kitschuri, ci un artist. El încearcă să se exprime pe sine însuşi. Profitînd de oportunitate, de acord, de legăturile cu Guggenheim şi alte muzee de „artă modernă” – dar creînd aşa cum se pricepea. El a fost şi precursorul unui tip special de creatori de kitschuri (scuzaţi alăturarea celor două cuvinte): cei pentru care „spectatorii” sunt numai snobii din lumea artei. Aşa că, pentru a-şi lărgi piaţa, tendinţa lor este să facă să dispară termenul de kitsch. În fond, „clientul nostru e stăpînul nostru”. Cu cît mai mulţi stăpîni, cu atît pîinea e… mai cozonac

 

autor Nick Sava

Tagged with:

Comentarii închise la Un kitsch (despre Marcel Duchamp şi nu numai)

Doua poeme desenate

Posted in Arte, Poezie by Hopernicus on 08/04/2012

Motiv de desen

El îşi trase un fir de iarbă
prin tâmplă,
murise şi se-nfigea în pământ
cu fiecare val de toamnă
şi migratoare stoluri de schije.

Nişte străini semnaseră cândva
ultimul tratat de pace,
dar la el ploua cu noroi
în toate dimineţile,
deasupra lui creştea
un câmp de lucernă albastră.

mi-am tras un cuţit în brazdă
pleoapa mea
murise şi se zbătea să plutească
cu fiece migraţie număram stoluri
stupi goi, albine discutând filosofie
nimeni nu mai muncea de când venise pacea
se zvonea despre un gnom desculţ
care mă caută, despuiat de toamnă

deasupra mea creşteau
femei vorbind latina veche..

*** 


Mistralul unui emigrant

Mai încolo, am început să vorbesc o limbă veche
chiar şi cei care se încăpăţânau să mă asculte
nu înţelegeau nimic

femeile din cafenele
ar putea găsi în ochii mei
vibraţia necontrolată
a celui deportat
pe un gheţar intern, ce se topeşte în zare

uneori eram forţat la limba maternă
ca o înţepătură într-un organ amputat
ca o pauză într-o frază uzuală
care conţine mereu viscol
şi nici o urmă de zăpuşeală sau te iubesc..

****

Autor : Adrian Grauenfels
Desene: Maia Martin

 

Comentarii închise la Doua poeme desenate

Vlad Nicolau

Posted in Arte by Hopernicus on 09/03/2012

ŞI  ARTA  PE  COMPUTER

Era inevitabil… Computerul a cucerit si teritoriul nedelimitat al artelor plastice, propunindu-ne, printre altele, pictura digitala. Cu o biografie nu mai veche de vreo zece, cincisprezece ani, noua forma de exprimare in arta este in curs de continua dezvoltare, rezervindu-ne probabil destule surprize. Avind la baza fotografia de calitate, metoda mobilizeaza creatorii acestor segmente de fictiune cu proiectii in realitate, permitindu-le sa se exprime in raport cu toate genurile si stilurile consacrate.

 

Trebuie sa admitem ca, in cazul picturii digitale, fotografia indeplineste exact rolul unei scene sau a unui model aflat in fata pictorului. Ochiul artistului, jocul bine gindit si calculat al pixelilor pot folosi textura cibernetica pentru a obtine o nelimitata si surprinzatoare diversitate. Diversitate care pleaca de la figurativul academic la abstract, trecind prin impresionism si pointilism, suprarealism si expresionism, pina la ciudata  imagine psihadelica…

 

Nu e vorba numai de tehnica si manipulare fotografica, aplicari de filtre si trucuri cibernetice. Efectele aparent neasteptate sint cautate si muncite, presupun rabdare si straduinta. Autorul  ne surprinde, nu mai putin decit in pictura de sevalet, cu adincimi si perspective, cu aerul feeric si nuantele emotiei. Este mult loc in aceste imagini conceptuale pentru imaginatie, vise si fantezie.

 

Echilibrul dintre abstractie si imaginatie , substanta si realitate, lumini si umbre subliniaza dualitatea de limbaj a acestei arte tinere care, intrind in perimetrul artelor vizuale clasice, tinde la un statut egal cu acestea.

 

Portretul ca si peisajul, natura statica si nudul, compozitia pretentioasa sau scenele de gen isi gasesc in pictura digitala rezolvarile cele mai spectaculoase.  Personal, sunt insa convins ca, in ciuda acestor miraculoase optiuni deschise de cibernetica, pictura cu pensule si culori va dainui cit civilizatia umana. Pictura este o expresie frontala si interpretativa a tot ce se intimpla in jurul nostru, dar si in constiinta artistului. Arta pe computer se va dezvolta in paralel, cu un plus de considerente formale, stilistice sau tehnice. Iar iubitorul de frumos se va putea bucura in liniste de eventuala confruntare metaforica  a limbajelor picturale.

                                                                      Dr. DOREL SCHOR

Tagged with:

Comentarii închise la Vlad Nicolau

Ce o fii asta KITSCH ?

Posted in Arte by Hopernicus on 09/03/2012



Dacă deschidem dicţionarele la termenul Kitsch găsim în general explicaţia unei arte vulgare, sentimentale şi afectate. Intenţionat evit cuvântul kitsch preluat din limba germană  adică „de prost gust, efemer, de duzină „, pentru că ideea de prost gust, în sine, nu este discutabilă obiectiv.  Cu timpul au fost adăugate la noţiunea Kitsch nuvele şi romanele dulcegi dar şi echivalentele lor grafice, picturale, poetice. Prin 1925 găsim difuzat un studiu german scris de istoricul Fritz Karpfen cu titlul Kitschul – un studiu despre degenerarea artei. Emanuel Kant încercând să definească arta
a stabilit valorile care facilitează identificarea Kitschului.
O discuţie mai doctă  este datorată lui Clement Greenberg care în 1939 scrie articolul său  Avant-Garda şi Kitsch, în care autorul susţine legătura dintre Kitsch şi preferinţa publică pentru material şi bani în detrimentul cunoaşterii şi al culturii.  Autorul condamnă  revoluţia industrială care a alfabetizat masele şi a dus la  consumerism şi la o cultură de piaţă în detrimentul gustului pentru folclorul tradiţional sau al artelor clasice. O nouă cultură,  sau un surogat, se adresa noii generaţii, insensibilă la valorile culturale, dar în căutare de distracţii care nu cer erudiţie sau pregătire. Alte cărţi definesc Kitschul barbarism,  o artă sentimentală, artă  patetică, iar în a doua jumătate a sec XX Kitschul este văzut că fiind opus modernului, pe scurt fals şi rudimentar. Declarat „o ameninţare a culturii adevărate”. Deşi critica impunea Kitschului să fie redus doar la pictură el se întinde treptat şi la muzică şi la cinematografie. Tchaikovsky este numit ..un geniu al kitschului. Salvador Dali .. rege al Kitschului .
Lucrurile se complică cu apariţia artei Pop care divide arta populară de cea a elitelor, apoi postmodernismul anilor 80  dizolvă graniţele dintre Kitsch şi arta considerată adevărată  lăsându-ne buimaci în faţa unui amestec indecis de direcţii.În muzică avem exemplul dansatoarei Carmen Miranda care cânta şi dansa purtând pălării strident colorate împodobite cu fructe într-o multitudine de filme făcute cu buget modest, numite Cultura Populară. Era  vorba de un ridicol forţat, de o neseriozitate în tratarea subiectelor grave care frământă  societatea şi cultura. Milan Kundera leagă Kitschul de totalitarism şi de propagandă.El scrie despre kitsch: „Arta aceasta  înlătură  din vizunea umană conceptele dificile şi profunde, oferind în locul lor , o imagine igienică a lumii în care toate răspunsurile sunt date din capul locului chiar înainte de a fi formulate întrebări”.
Kundera adăugă următorul exemplu: „Arta Kitsch provoacă cuiva două lacrimi succesive. Prima lacrimă spune: Ce minunat e să vezi copii fugind prin iarbă! A doua lacrimă spune: Ce minunat e să fi emoţionat, împreună cu omenirea, de copii fugind prin iarba! A doua lacrimă face kitschul Kitsch. ”  În ultimele decade, curente diferite folosesc Kitschul în mod conceptual, unii îl plasează că primitivism în care urâţenia şi disonanţa vizuală sunt percepute că  fiind un întreg curent  cultural antiestetic.
Este  bine cunoscut artistul Jeff Koons ( sculptor american născut în 1955 ) care declară că nu se poate abţine să nu ironizeze Kitschul..el însuşi fiind un artist celebru pentru arta sa controversată. În 1991 Koons se însoară cu Ilona Staller – Cicciolina , star porno şi membră a parlamentului Italian.Koons lansează o serie de picturi şi sculpturi având ca subiect poziţii sexuale explicite dintre cei doi. După divorţul de Ilona în 1992, Koons produce sculpturi monumentale din metal polizat cu suprafete strălucitoare, automobile pictate, sau animale enorme acoperite cu flori multicolore.
Alţi pictori figurativi explica arta lor ca fiind neironică, narativă, şi chiar acceptă cu plăcere numele de kitsch care li se potriveşte şi conferă seriozitate, în viziunea lor. În România, primul care a tratat problema kitsch-ului a fost  Lucian Blaga care în lucrarea Artă şi Valoare,  explică  noţiunea Kitsch ca fiind o structură deplasată, care s-a sustras legii nontransponibilitaţii. Această abatere constituie o structură „numită para-estetica”, dat fiind faptul că nu există nici un termen  care să caracterizeze mai bine acest estetic, frumos deplasat.  E vorba despre un anume pretins frumos, care unora le produce plăcere. Şi când această categorie de consumatori e în creştere ne simţim obligaţi să-i acordăm curiozitate şi atenţie.
autor Adrian Grauenfels 
Tagged with:

Comentarii închise la Ce o fii asta KITSCH ?

Claude Lorrain – Arta peisajului

Posted in Arte by Hopernicus on 09/03/2012

  Claude Lorrain

 Peisajului Redescoperit
 
 
Ochii tăi Ruiz cărbune şi undă
emană  negru şi lumina adâncă
hărţile marine
aduc corăbii 
cu întâmplări adevărate
piper şi scorţişoară

velele întinse de marinari
îţi ating obrajii
vântul din grota lui Neptun 
umfla bluza-ţi albă
şi spicele, ele nebunele
îţi mângâie gleznele
degetele, genunchii
 
ai devenit mai mult o culoare Ruiz
ai devenit o statuie romană
care îşi doarme visul
într-un peisaj de Claude Lorrain


Peisajele sale miraculoase, surprinzătoare,   încântă  de secole iubitorii de pictură,
iar autorul lor Claude Lorrain este unul dintre cei mai iubiţi pictori ai barocului.
Câţiva predecesori Anibale Carraci şi Nicolas Poussin, au stabilit cea ce critica denumea „peisajul ideal”. Un anume Claude se naşte în anul 1604 în Ducatul Lorraine, stat independent până la alipirea de Franţa în 1766. Tânărul Claude rămâne orfan la 12 ani şi se mută la Freiburg la un frate, sculptor în lemn. De acolo continuă  prin Roma, Neapole, învăţând pictura cu diverşi artişti, apoi oscilează între Franţa, Italia şi Germania având pretutindeni diverse neplăceri şi certuri de tot felul. În 1627 se reîntoarce la Roma ca să producă două peisaje la cererea papei Urban al VII-lea. Are noroc, capăta locul pictorului flamand Paul Bril, maestru în peisaje, recent decedat. Căuta cu ardoare răsăritul şi apusul soarelui care deţin un rol central în tablourile sale. Devine prieten  bun cu Poussin şi împreună călătoresc prin împrejurimile Romei făcând nenumărate  schiţe şi desene.
Repede apar diferenţe în munca lor: Poussin folosea peisajul ca un decor personajelor sale, în schimb Lorrain se concentrează pe aer, soare, apă, teren şi vegetaţie. Se ştie că uneori angaja alţi pictori care să adauge personaje în peisajele sale, (de exemplu: Courtois, Filippo Lauri). Spunea cumpărătorilor: „Domnilor, banii sunt pentru peisaj, figurile le dau pe gratis”. Schiţele sale vor deveni baza uleiurilor care le produce ulterior, munca făcând-o cu precădere în studioul său. Era căutat, foarte solicitat de papi, aristocraţi, iar regele Spaniei Philip IV îl declară de talia marelui pictor Velazquez. Cu timpul artistul se însingurează. Era copiat, falsificat şi ca să oprească valul de falsuri publică 6 volume numite Liber Veritatis (cartea adevărului) în care găsim schiţele peisajelor vândute şi numele cumpărătorului.
Aceste cataloage, tipărite şi litografiate au devenit ulterior „biblia” studenţilor interesaţi de arta peisajului.
Pânzele sale au un aer naturalist mai ales în prima perioadă când artistul studia cu pasiune natura. Tehnica folosită este una clasică, acoperea pânza cu un strat de vopsea albă peste care adăuga straturi de ulei de grosimi diferite
şi cu tente potrivite culorilor pe care le dorea în final. Mai ales, era faimos pentru un albastrul strălucitor, bazat pe pigmenţi extraşi din lapis lazuli o piatră preţioasă rară, greu de procurat. Ultima finisare implica alte straturi de vopsea şi lac, extrem de subţiri, în care  dozele de lumină şi umbră  alternau ca să producă suprafeţe incredibil de luminoase şi de atrăgătoare ochiului.
Faima sa trece Canalul Mânecii şi în Britania doi pictori William Turner şi John Constable sunt puternic influenţaţi de stilul romantic fenomenal, lansat de Lorrain.  Impactul esteticii sale străbate Europa, influenţe sunt  găsite în literatură, arhitectură, în grădinărit şi în parcurile epocii. Lumina Italiei cu tente ei de aur devine faimoasă în toată lumea.
Spre sfârşitul vieţii paleta lui Lorrain se închide, subiectele devin mai reci şi mai melancolice compartiv cu pictura tinereţii plină de exuberanţă, veselie şi încântare. Pictorul a murit în Roma, în Noiembrie 1682, este îngropat în bazilica
Trinita al Monte Pincio. Dar arta sa rămâne importantă  datorită inovaţiei adusă peisajului, (gen considerat de contemporani disonant cu Renaşterea şi de o morală neserioasă),  prin regândirea culturală a peisajului care la el reflectă o civilizaţie senină, conectată prin castele şi oraşe.
Dacă este nevoie de un orizont el conţine neapărat un port în plină acţiune. Nevoia publicului pentru grandios şi eroic este satisfăcută prin introducerea personajelor mitologice: zei sau figuri biblice, sfinţi sau eroi care duc spectatorul într-o scenografie a memoriei colective, despre care John Constable spunea entuziasmat: „Peisajul pictat de Claude este plăcut, amabil, este agreabil şi liniştitor, este răsăritul calm al inimii”.
autor Adrian Grauenfels
Tagged with:

Comentarii închise la Claude Lorrain – Arta peisajului

Le LAPIN AGILE, cabaretul artelor

Posted in Arte by Hopernicus on 09/03/2012

În istoria artelor găsim mărturii despre acest faimos cabaret Parizian  deschis în Carterul Montmartre încă din anul 1853. La origine era numit Cabaretul Asasinilor, ecoul unui raid al unor
huligani care dau năvală în local şi omoară pe fiul proprietarului. În jur de 1875 un pictor din regiune, Andre Gill pictează o firmă nouă cabaretului în care un iepure (lapin) ţâşnea dintr-un castron de supă, şi ca urmare vecinii din cartier l-au botezat „Le lapin a Gill „, adică iepurele lui Gill
 nume care a evoluat mai târziu în Cabaret au Lapin Agile.
La începutul secolului XX cabaretul devine locul preferat al  unor artişti plastici şi scriitori ca Picasso, Utrillo, Modigliani, Apollinaire. Plasat în centrul artistic al oraşului, aproape de biserica Sacre Coeur în inima Montmartre-ului, cabaretul devine lăcaşul unor frecvente discuţii aprinse despre „rolul şi destinul artelor”.  Locatarii de la Bateau Lavoir, dar şi personaje boeme, caractere dubioase, frecventau localul, printre ele găsim excentrici, proxeneţi, trecători ocazionali, anarhişti,
studenţi din cartierul Latin, o grupă pestriţă în care se amesteca şi o minoritate de bogătani
bine căptuşiţi, veniţi în căutare de distracţii şi năbădăi. În cabaret se dansa şi se citeau versuri deocheate sau avangardiste după cum bătea moda. Iată un cântec de epoca,”Mustaţa mea”, autor anonim:
Mustaţa mea 
răsucită ondulată
epicurian periată
lustruită, pigulită
gata de afecţiune
în perfecta ei perfecţiune
răsucită, pudrată
blegită, mirată
curtată,adorată  
imitată, invidiată
pictată pe-un afiş gouache 
devenită în final..moustache..
de general cu aerul viril
ce-adulmecă cu nasul fin
parfumuri de femeie cu profil sublim
  
o port cu mine, pomădată greu
mustach-ul meu, cu şarm de derbedeu
înnebuneşte tinere femei 
artiste, maici, studente de la Saint Michelle
şi tu îmi spui s-o rad, să o dau jos?
mustaţa mea.. ?
adio, vai, bărbat frumos
Picasso pictează în 1905 celebra să pânză „Chez le Lapin Agile”, care aduce faimă internaţională localului. În pictura îl găsim inclus pe Picasso însuşi  îmbrăcat în arlechin. Lângă Picasso la bar, o vedem pe iubita sa din acea perioadă, Germaine Pichot. Un bun prieten al pictorului, Casegemas, obsedat de refuzurile femeii la avansurile sale amoroase se sinucide în anul 1901.
Pictura a fost făcută la cererea lui Frede Gerard patronul de atunci la Lapin Agile, care şi apare pictat în planul doi cântând la ghitară. Tabloul şi-a căpătat gloria fiind singurul Picasso expus neîntrerupt în Paris între 1905 şi până în 1912 când a fost vândut unui colecţionar german.
Alt artist care picta frecvent interiorul cabaretului şi în vecinătăţile sale era marele colorist Maurice Utrillo.
O prietenă fermecată de aceste locuri şi de epocă  improvizează o poezie:
Arlechin
Lucruri ciudate înconjoară cuvintele.
Un arlechin se-aşează mereu pe-aceeaşi bancă
strângând aburul zilei în cutii de carton.
Poartă semnul zodiilor pe umeri
şi descrie cercuri concentrice,
din care uneori ţâşneşte o pasăre atât de străvezie
încât i se pot citi gândurile.
Trecătorii merg agăţaţi de realitatea subţire
parcă ar păşi peste trupul întâmplărilor.
Pasărea aceea zboară mult mai înalt peste colina Montmartre
atingând tărâmurile închipuite ale umbrelor lor.
Localul este deschis în strada Rue de Saule, turiştii  aşezaţi la mese de lemn  pot admira iniţiale scrijelite de  vizitatori timp de decade, azi ei sunt serviţi cu apă minerală în sticle de plastic şi muzică  franceză veche mergând până în secolul XV.
autor  Adrian Grauenfels
Tagged with:

Comentarii închise la Le LAPIN AGILE, cabaretul artelor

Oraşul viitorului văzut de artişti plastici

Posted in Arte by Hopernicus on 09/03/2012
Primul oras al viitorului ar putea fi gata in 2020…E vorba de Tianjin, la oarecare distanta de Beijing, un proiect in care s-au implicat China si Singapore. Un oras total independent de combustibilul fosil, care se va sustine singur prin energii regenerabile… In principiu, specialistii sunt de acord ca aceste aglomerari urbane vor fi orase ecologice. Un oras-insula plutitoare, ca in proiectul Utopia din Monaco, urcat pe piloni ca in Wetropolisul din Thailanda, acoperit de o cupola alimentata cu energie solara sau cu blocuri-turn rotative precum in Dubai.
 
Arie Lamdan
Este loc de multa visare si fantezie… In imaginatia acestor urbanisti, casele si blocurile vor avea alt design, vor fi suspendate, masinile vor zbura si nu vor polua aerul. Se vor recicla apele, va fi folosita energia eoliana… Anotimpurile nu se vor deosebi intre ele…Locuinta va fi, de fapt, un computer urias, populat de roboti. Dar nu vor mai exista izvoare, lacuri si paduri, chiar daca se prevad spatii verzi, reducerea deseurilor, temperature constante.
 
 Giorgio de Chirico
Daca inginerii, urbanistii si arhitectii vad orasele viitorului ca pe niste rezervatii naturale, artistii isi pot permite fanteziile cele mai surprinzatoare. In conceptia noastra, a consumatorilor de stiri, viziunea asupra viitorului este, de cele mai multe ori, limitata de realitatile prezente, sau reflecta performantele trecutului. Artistii nu sunt insa obligati sa tina seama de standartele ingineresti.
 
 Hundertwasser
Celebrul Hundertwasser a imaginat cladiri si orase in spirala… Spatiul urban e ocupat in lucrarile sale de constructii fantastice, intr-un experiment spatial policromic. La Viena pictorul a ridicat o constructie uluitoare, concretizarea viziunii sale despre un posibil viitor oras. Arie Lamdan , intr-o lucrare grafica, isi imagineaza implicarea tehnologiei si a mecanismelor de tot felul, intr-o suprapunere de planuri, care nu respecta conceptiile clasice. Creator riguros, el imagineaza un univers de sine statator din care nu lipsesc tensiunile unor trairi instinctive.
 
 Eduard Mattes

Eduard Mattes, de  profesie architect, respectind miracolul formelor, se detaseaza insa de formula stricta a planurilor geometrice, facind loc metaforei obsesionale, prin chipul ginditor al omului, cel care are meritul si vina tuturor noutatilor. Si iat-o pe bucuresteanca Maia Martin invitindu-ne sa zburam cu ea, intr-o aventura romantica, catre un viitor incert si paradoxal, dar plin de promisiuni. Miracolul cosmic ne conduce in spatii privilegiate, intuitive si…posibile. Un transfer de sugestie catre Dali, De Chirico, Delvaux, Agam …
 
Maia Martin
autor Dr. DOREL SCHOR
Tagged with: ,

Comentarii închise la Oraşul viitorului văzut de artişti plastici

Marga Grauenfels – Ceramica reinventată

Posted in Arte by Hopernicus on 09/03/2012

Ea a luat lutul şi l-a frământat ca pe un suflet cu care vorbeşti, depănau frământări, discuţia se lungea

la o cafea băută între zori şi noapte, fără ţigări, fără nimeni în jur doar cerul. Uite .. forma asta nu e bună, mişcarea asta parcă stă , timpul trece in gol, o luăm de la început, din nou, cu dârjenie. Într-o zi am găsit o amfora, în amfora era o femeie, femeia era gravidă,   năştea viaţă din statuie. Figurile antropomorfe stau pe stânci şi tac, în jur poţi auzi jungla, marea, farul din alexandria, vacile rumegând , iarba zilei.

Ea este Marga. Uneori vorbeşte la ureche cu caii, cu vântul, foarte puţin despre miezul lucrurilor.
Chestiile se petrec între cuptorul electric, masa de lucru, caietul cu desene si schiţe, între rafturi cu pigmenţi, scule , un radio cântă fadouri, poze de cai, urşi, câini, cerul.

***
Nu mai am subiecte, recent
vorbesc despre toamnă ,
vara vorbeam despre vară
vasele din bucătărie au născut alte vase mai mici
mă uit cum sug matern şi dorm în soare
cele mici au încredere în cele mari, 
am încredere în bucătărie, îmi dă linişte cu miresmele ei  matriarhale
sunt vase care ne ţin minte, şi vase care ne întorc spatele
unele se prezintă toarte supărate şi pufnesc
ridicând capacele cu sunete guturale şi icnete

..da iubito îţi fac o cafea, ştii că sunt bun la făcut cafea …ce întrebi?
nu.. azi nu e nimic de văzut la TV, dar mâine va fi.

***
Marga îmi explică filmele. Se pare că nu mai înţeleg ce se întâmplă. Constat ce memorie bună are, deunăzi am întrebat-o despre o piesă de teatru văzută acum 2-3 ani la un teatru din Jaffa:

„Ură , poveste de dragoste” şi ea ştia cu amănunte si dantelă ce se întâmplă în piesa şi cine erau actorii. În capul meu pluteste o vată de zahăr amorfă, toate se topesc şi dispar într-o masă braille pe care scrie nu ţin minte ce. Văd mereu cai..

Ce se face din lut: 
Căni, farfurii, vaze, statui de tot felul, basoreliefuri, jucării, cai, fructe, legume colorate, iudaica, se face aer de umplut sticle cu un gând albastru. Apoi se fac goluri, vidul înconjurat de forme, forme care conţin idei, bijuterii, idei, femei cu alură antropomorfică , amfore, ocarine cu sunete piţigăiate.
Din ceramică nu se pot face inimi, pentru simplul fapt.. ceramica are suflet.

 

Postulat

În schimb, lutul după ce a trecut prin foc ne indică fără dubiu dacă artistul este sau nu fericit.

 

***
Există o singură clipă când se pot împleti în lut sentimente şi percepţii. Transcriu lista Margăi:
  • mirare
  • îndoială
  • dragoste
  • sunetul unei uşi trântite
  • ţipătul unei vaze sparte
  • dring dringul unui telefon inoportun
  • liniştea ploii
  • starea de triumf

 

Reţeta secretă pentru a realiza un obiect făcut din lut:Biscuit- (prima ardere) 
A se respecta regulile. A se folosi apa limpede , vorbe potrivite, orele dimineţii de după cafea. Oraşul să fie încă adormit, lutul docil ca o balerină mută în ziua nunţii sale. Se folosesc doar cuvinte care încep cu P: peşte, pene, palmă, pantofi, pergole, paradis, parcelă, pastă, pipă, paznic, pardon. Cu palma artistul dă viaţă, schimbă peisajul, face un oraş: uite cum apar bulevarde, grădini, parcuri cu fântâni arteziene, piaţa primăriei, cerul, semnele de circulaţie, galerii, accidente, afişele comerciale, pomii, pivniţe, atelierele de ceramică, sobe, cuptoare, sacii de lut. Se dă totul focului după o scurtă rugă cu ochii spre sud, sud-vest.



Glazura – (a doua ardere la 1200 grade C) 
O dată lutul ars devine altcineva, definitiv şi ireversibil. Nu se mai poate adăuga nimic şi nici a i se lua ceva. Eşti tu, parcă după sute de ani, ai căpătat densitate, greutate, prestanţă, dar nu şi culoare. Oraşul zace într-un spălăcit alb-roz, fără personalitate, pe masa artistului. E ca o iguană mare uitată pe spate, pe masa de disecţie. Dincolo se aud râsete, muzică, cineva sparge un pahar şi oraşul seînfioară, totul e panică, aşteptare, între ziduri vopsitorii amestecă culori cu bidinele enorme, tocmai au mâncat micul dejun şi sâmburii de măsline scârţâie sub tălpi. E 5 fără 10, ora tuturor deciziilor estetice luate nepripit. Cele amorale se fac noaptea pe muchia patului dormi? nu dorm. Să pun verde? pune verde, poate cobalt? pune cobalt! fac eu somnoros şi aşa se decide soarta oraşului, albastru cu soldaţi de plumb şi flori de plastic, vizitaţi de fluturi atraşi de felinarele care ard aripile cu un sfârâit electric. Casele miros a electrocutare, a varză călită până şi cheile de ceramică în broaşte de ceramică oftează, aşteptarea a luat sfârşit, apeşi butonul pe care scrie 1200 C, e un lift care urca încet încet iar locuitori înveliţi în costume de sudori aşteaptă finalul cromatic cu chiote şi urări de bine..

Aţi văzut samuraiul? e un cilindru, ba nu, este o formă în bătaia vântului , cu o sabie care despica gândurile. El este tânăr, e mândru, are o privire penetrantă, este întruchiparea a 2000 de ani de artă si aşteptare. E ca un haiku:

petale de lut
la mine în ochi
roşu violent

***
Superba distilare a timpului
se face în căldări de lut
dinspre zidurile arse de secetă
vin samuraii cu săbiile trase
peste lanul de maci roşii
peste chipul meu ascuns în poala ta
brăzdat de vânturi colorate
care trec prin noi, prin părul tău desfăcut
prin bluza ta subţire
tu dansezi cu vârcolaci
dansuri telurice
la miez de noapte ,
la apus de lună
mă găseşti dimineaţa tăiat de săbii
şi cusut la loc
pentru ziua care vine.

Despre Introspecţie


Aceasta este piesa preferată a Margăi. Un Janus cu o singură faţă, albă, decupata din real, e singur pe stativul său roman, capiteliu şi cavou, postamentul zeilor, al păsărilor de veghe. Statuia nu te priveşte, e undeva departe în lanurile de grâu, în primăverile din Toscana în fiordurile din New Haven. Este un mesaj despre artist în forma cea mai pură.

***

Când fumul s-a risipit şi răceala învăluie lutul ars mirosim un aer diafan care înconjoară obiectul nou născut. Te tragi înapoi un pas, forma lucrurilor se distinge mai bine din depărtare. Sau cu ochii închişi, când desprins din desen şi memorie, suprafaţa se strânge ghem ca să îţi pulseze în suflet.

Nu-s amintiri trecătoare, nici o uscată transparenţă a lucrurilor ci o bucurie la naşterea unei noi forme, o nouă entitate, e o persoană însufleţită în felul ei, e sfârşitul călătoriei prin foc şi fum, e prezentul care devine imediat trecut, acolo în palmele Margăi calde şi ocrotitoare, el cântă.

autor Adrian Grauenfels 

Comentarii închise la Marga Grauenfels – Ceramica reinventată

Oameni şi flori

Posted in Arte by Hopernicus on 09/03/2012

UN  MESAJ  DE  FRUMUSETE  SI  PURITATE

Stefan Luchian a fost considerat un pictor al florilor. Sint cunoscute si apreciate numeroasele sale tablouri, naturi statice reprezentind dumitrite, anemone, albastrele, crizanteme, garoafe, maci, bujori sau trandafiri in ulcele, sugerind apartenenta locala.

Dar in mod paradoxal, in celebrul sau tablou intitulat „Safta florareasa” nu apare nici o floare…Sa fi vrut pictorul un portret de exceptie in care calitatile decorative si simplitatea motivului sa exprime mister si pasiune..?

 

Fapt este ca din totdeauna chipul tigancii vinzatoare de flori a fost unul din subiectele preferate ale pictorilor. Thodor Aman si apoi  Nicolae Grigorescu au cautat pitorescul subiectului, adaugind adesea umanism, alteori poezie. Au existat si destui epigoni care au alunecat in kitsch sau in asa numita pictura de gang, care nu au facut un bun seviciu gustului public. Dar noi raminem pe terenul verificat al artei de buna calitate.

Un mare muralist mexican, Diego Rivera, comunist si revolutionar, figura tulburenta si controversata, a pictat de multe ori flori, indeosebi cale. Flori albe masive, in structuri si aranjamente compozitionale din care se vede efortul omului si, poate, chiar

vreun mesaj social. Primeaza insa, vrind nevrind, semnificatia universala a florilor, mesajul lor de frumusete si puritate. Rivera ramine acum, dupa trecerea anilor,  maestrul unui stil propriu, bazat pe figuri mari, simplificate si culori indraznete.

 

Un pictor originar din aria germana a Europei,  dar influentat si de experienta pariziana si cotidianul israelian, Michael Argov, a fost marcat de o neobisnuita combinatie intre rational si spiritual, pe care o sublimeaza estetic in pictura florala din care nu lipseste elemental uman.

Subiectul este desigur popular si abordat de foarte numerosi artisti plastici in intentia de a imortaliza in culori dragostea, puritatea, entuziasmul, speranta, libertatea intr-un spatiu privilegiat…. August Renoir si Claude Monet, Vincent van Gogh, Marc Chagall, Ruven Rubin si Yosl Bergner. Baruch Elron si Miriam Cojocaru, Liana Saxone-Horodi si Louise Marie de Schryver, Pino Daeni si Bela Kontaly – iata numai inceputul unui sir care ar putea fi nesfisit. Pentru ca nu imi inchipui un artist al culorilor care sa nu fi incercat rostirea plastica fara limbajul culorilor florale.

 

  Dr. DOREL  SCHOR

Tagged with:

Comentarii închise la Oameni şi flori

Grotescul în pictură

Posted in Arte by Hopernicus on 09/03/2012

REALIMUL INTERSECTAT DE SIMBOLURI

Un bun prieten mi-a facut cunostinta cu arta lui Moreno Pincas, pictor israelian traitor la Paris, care va vernisa in curind o expozitie a sa la Muzeul de Arta din Ramat Gan. Stilul sau ar putea fi considerat inclasificabil. El ignora toate modele si modelele, creaza compozitii dense, populate cu grupuri teatrale, figuri  si caractere ciudate, surprinzatoare, adesea grotesti…

 

Grotescul in pictura are totusi vechime . Maestrul flamand Hieronimus Bosch picteaza o opera fantastica si grotesca care ilustreaza in principal pacatul si decaderea umana. Biserica l-a considerat eretic, dar el s-a dovedit  reprezentantul exponential al sfirsitului de Ev mediu, cu temerile si credintele epocii sale.  Imaginatia sa exuberanta, se hraneste din folclorul, din superstitiile  si din lumea fantastica in care amesteca profanul cu sacrul, obisnuitul cu supranaturalul, chipuri normale cu altele deformate de grimase.

 

Bruegel cel Batrin a creat un bestiar al Universului, in care grotescul si fantasticul merg mina in mina. La el trecerea de la hiper-realism la grotesc este de factura suprarealista. Goya a pictat familia regala cu spirit demonic, fara sa o infrumuseteze si a populat „capriciile” sale cu monstrii stranii, cu jivine hidoase. Velasquez i-a imortalizat  pe „las meninas” si pe infantele Baltazar uriti si caraghiosi. E cunoscuta lucrarea „cap grotesc” a lui Leonardo de Vinci. Si de ce n-am nota tot aici realismul intersectat de simboluri din picturile alegorice, satiric controversate, ale „Judecatii de apoi”, printre ele cea murala de la manastirea Voronet din Bucovina romaneasca.

 

Grotesti sint unele  personaje din lucrarile lui Toulouse-Lautrec, Edward Munch si chiar Fernando Botero, plasate intre sublim si vulgar, chiar daca figurile sunt simpatice in naivitatea lor. Se remarca in acest sens pictorul belgian James Ensor , un avangardist cu personaje predilect grotesti suprarealiste, artist controversat pentru critica sociala acida, pentru mascaradele si procesiunile cu aspect de insectar.

 

In mod special au abordat grotescul in pictura doi artisti germani, considerati de nazisti „decadenti”: George Grosz si Otto Dix. Influentati de curentul Dada si marcati de ororile razboiului, ei au surprins o societate nemiloasa in care predomina violenta, setea de imbogatire, prostitutia, somajul. Critica sociala este acerba, personajele sint in mod deliberat caricaturale, viziunea coroziva, exprima disperare si deziluzie.

 

Voi mai pomeni de unele tablori semnate de Victor Brauner, Iosif Iser, Aurel Jiquidi, de „Spaima” si „Regele nebun” ale lui Corneliu Baba in contextual unui subiect care se vrea peren.

                                                                                                   Dr. DOREL  SCHOR

Tagged with:

Comentarii închise la Grotescul în pictură

Fresca

Posted in Arte by Hopernicus on 09/03/2012

SI  PURITATEA  EXPRESIEI  ARTISTICE

Rafael Sanzio avea 25 de ani si era un pictor putin cunoscut, cind a fost preferat de papa Iulius II sa decoreze cu fresce una din incaperile Palatului de la Vatican.  Sala aleasa servea ca biblioteca si era locul preferat al pontifului. Cei doi pereti intregi ai incaperii, adica cei fara usi sau ferestre, au fost consacrati Teologiei si Filosofiei. Pentru ilustrarea Filosofiei, s-a ales ca subiect  „Scoala din Atena”. Lucrarea a fost executata in anii 1510 – 1512 si e in stare foarte buna si astazi.

 

Cum se explica acest lucru? Fresca este o pictura murala executata pe o tencuiala proaspata in care culoarea este incorporata chimic si poate fi conservata un timp nelimitat. Evident, exista tehnici diferite si, de-a lungul vremurilor procedurile s-au mai schimbat. Dar nu putem nega faptul ca fresce sunt picturile preistorice descope- rite in  pesterile din Lescaux, in Franta, sau in grotele din Tassili, dinSahara. Fresce au impodobit si piramidele egiptene, templele in Knossos si Heraklion, vile bogate in Pompei si Herculane, palate indiene in Rajastan, morminte regale in Weijin, China, sau temple la Sigiria, in Sri Lanka…

 

Admiram cu aceasi incantare fresce in pictura bizantina, fresce pe peretii manastirilor bucovinene, creatiile lui Giotto laAssisi, capela sixtina a lui Michelangelo, frescele semnate de Corregio, Uccello, Botticelli, Ghirlandao, ca si ale mexicanilor Rivera, Siquerios si Orozco. Claud Monet era indragostit de fresca, Rufino Tamayo la fel…Chagall a folosit aceasta tehnica la pictarea plafonului Operei Garnier dinParis, Samy Briss a decorat institutii din Tel Aviv, Lipa Natanson sali de cultura inIasi.

 

Imi amintesc de Constantin Piliuta, proaspat absolvent al facultatii de arte frumoase, decorind peretii gradinii de vara a teatrului din Botosani. Era una din primele lucrari de acest gen al unui artist care avea sa se remarce mai apoi cu ample lucrari de gen, picturi monumentale, cu scenografie teatrala , dar si cu picturi de sevalet. Sabin Balasa a decorat in stilul sau realist fantastic interioare ale Universitatii iesene, Jean David, Yohanan Simon si Naftali Bezem si-au pus semnatura pe largi fresce care au dat personalitate unor cladiri oficiale, aeroporturi si…kibuturi.

 

Tratind subiecte solemne, pe teme religioase, filosofice, mistice, patriotice sau social-revolutionare, pina la cele frivole, erotice – in stilurile si conceptiile cele mai diverse, fresca a beneficiat de suprafete mari, accesibile in acelas timp unui mare numar de privitori. Ea ofera un univers de sine statator si obliga la puritatea expresiei artistice, ramanind mereu proaspata….De altfel, fresco chiar asta inseamna, proaspat!

                                                                     Dr. DOREL  SCHOR

Tagged with:

Comentarii închise la Fresca

El Greco

Posted in Arte by Hopernicus on 16/12/2011


Îţi sărut mâna, străbun iubit, îţi sărut umărul drept şi umărul stâng. Spovedania mea s-a terminat; acum poţi să mă judeci.”
Aşa îşi încheia soldatul Kazantzakis „raportul” către „generalul” El Greco. Şi mai departe îi spunea: „Tu m-ai învăţat că flacăra noastră lăuntrică, potrivnică prin natura ei legii trupului, se înalţă fără încetare de-a lungul anilor.”
Câtă dreptate avea! Căci iată, acum la aproape jumătate de mileniu, flacăra din privirile îngerilor pictaţi de Cretan (aşa obişnuia deseori să se semneze) arde peste timp, preschimbată în văpaie, şi nu va conteni să ardă, atâta timp cât sărutul părintelui Hortensio Felix Paravicino va poposi pe mâna mânjită de culori a grecului care a pictat ca nimeni altul pe Dumnezeul-Om. „Tu faci zăpada să ardă, a zis el, ai întrecut natura sufletului, sufletul rămâne nehotărât în faţa acestui miracol, nu ştie dacă creaţia divină ori creaţia ta-merită să trăiască...”

 


În anul 1541 se năştea sub soarele arzător al Cretei, în localitatea Candie (azi Iraklion) Domenikos Theotokopoulos zis El Greco (El Griego, sp.) Numele său pare a fi predestinat prin semnificaţia pe care o are: Domenikos (Kuriakos) înseamnă „aparţinând lui Dumnezeu” şi Theotokopoulos înseamnă „fiu al Maicii Domnului”. Primii ani din viaţă şi i-a petrecut în Creta, unde a primit educaţia şi a învăţat să picteze în atelierele călugărilor de la Sfânta Ecaterina Valsamanero. O scrisoare din august 1568 semnalează prezenţa lui la Veneţia, iar în 1570 miniaturistul croat Giulio Clovio îl recomanda lui Alexandre Farnese – mecena al artelor la Roma -, ca pe un tânăr discipol al lui Tiţian. La Veneţia îi cunoscuse pe Tiţian, Tintoretto şi Corregio. Noua tehnică occidentală o deprinde în atelierul din Bassano al familiei Da Ponte. Deşi în Veneţia a lucrat o vreme în atelierul lui Tiţian, se pare că dintre toţi veneţienii cel mai mult l-a influenţat Tintoretto. În jurul anului 1576 se stabileşte la Toledo, în Spania, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii, 7 aprilie 1614.

Felul său de a picta era atât de sever şi de sumbru, încât multora nu le plăcea. Niciodată n-a pictat oameni simpli. Trăia foarte modest, dar, convins de foame şi de prieteni, pleacă la Sevilla, unde pictează atâtea chipuri de nobili încât se îmbogăţeşte. Când şi-a dat seama că este bogat, s-a întors la pictura lui solemnă, spunând: „vreau să trăiesc mai degrabă sărac decât umilit”(Manuel de Melo)
Aplaudat de oamenii inteligenţi şi de poeţii vremii – a fost contemporan cu Lope de Vega şi cu Gongora -, după moarte a căzut, însă, în uitare. La sfârşitul secolului al XIX-lea, un grup de artişti spanioli aflaţi în străinătate, în frunte cu Fortuny, au iniţiat o mişcare de recunoaştere a meritelor lui El Greco.

 

Faima lui se pare că a crescut odată cu apariţia romantismului, Theophile Gautier considerându-l „nebun”, diferit de ceilalţi, aşa precum era moda romanticilor. Către 1900, artiştii spanioli fiind în căutarea unei identităţi, au descoperit în arta Cretanului o pictură caracteristică ţării lor. Astfel, Ignacio Zuloaga (1870-1915), celebru în epocă prin subiectele spaniole, copiază începând cu 1887 o serie dintre tablourile lui El Greco, introducând multe din motivele cultivate de acesta, în propriile picturi. Un alt admirator a fost şi Santiago Rusinol, reprezentant al Modernismului (Art nouveau), însă cel mai cunoscut şi mai apropiat ca destin a fost celălalt apatrid al artei, cu rădăcini tot în spaţiul mediteraneean, Picasso, mai ales în „perioada albastră”.

Prieten şi admirator  al lui  Zuloaga,  Rilke îi face o vizită la Toledo în 1912, ocazie cu care vede Assomption de la Vierge (1577), ulei pe pânză în care se mai recunosc ceva influenţe ale lui Michelangelo. Virgina, îmbrăcată în culorile tradiţionale, roşu şi bleu, este aşezată exact pe axa verticală a tabloului. Tonurile de verde, caracteristice picturii lui El Greco, dispersate pe diagonală, pun accente complementare ce atrag privirea. În faţa acestei picturi ce emană aceeaşi supremă şi inexorabilă ascensiune spre absolut, specifică picturilor cu temă religioasă, Rilke a rămas mut de uimire şi a compus poemul Înălţarea Sfintei Fecioare.
Ceea ce l-a fixat pe El Greco în mentalitatea publicului au fost „sfinţii aceştia aiuriţi”, lipsiţi de proporţiile anatomiei umane. Neîndoioasa sa preocupare, geniul său oriental, au creat în el pictura ascensională.

 


Alungirea chipurilor personajelor se datorează voinţei sale interpretative ascensionale: „mărind figurile, spune El Greco, m-am gândit că ele sunt oarecum asemeni corpurilor cereşti, asemeni luminilor care, văzute de departe, oricât de mici ar fi, ni se par mari.”
Huxley afirma că El Greco era pătruns de focul sacru, adică „de a atinge prin încordare spirituală şi extaz contopirea cu divinitatea.” Tocmai această spiritualizare, această umanizare a personajelor sale, l-au detaşat faţă de ceilalţi pictori italieni care pictaseră aceleaşi teme, dar care creaseră personaje hieratice, dominante prin măreţia înfăţisării lor cu scopul vădit de a-l strivi pe privitor.
Unul din biografii săi, Gregorio Maranon, povesteşte că înainte de Război se afla în biserica spitalului De Afuera. La un moment dat a apărut un bătrân umil şi a început să se roage înaintea Botezului lui Isus, icoană care lui Gautier i se păruse „opera neruşinată a unui nebun”. Bătrânul s-a întors către Maranon şi i-a spus: „Ia te uită ce frumuseţe, Domnul pare că vorbeşte.” Aceasta era percepţia poporului faţă de icoanele pictate de El Greco.


Pentru pictarea acelor sfinţi cu chipuri alungite, El Greco a folosit drept modele „inocenţi”. Focul spiritual, vibraţia sufletului exaltat adunat în expresia feţei, puteau fi găsite doar în privirile asistaţilor dintre zidurile ospiciului Nuncio.
Nu voi putea să uit niciodată chipul acelui Christ din Muzeul Naţional de Artă din Praga, care m-a făcut să mă opresc hipnotizată minute în şir. Pur şi simplu nu mă puteam desprinde de acei ochi în care luceau boabe diamantine de lacrimi, fiind paralizată de efluvii de emoţii. Era ceva ce nu poate fi numit, o stare de inefabil, amestecată cu compasiune şi dorinţă de înălţare totodată. Atunci am înţeles de ce Rilke s-a oprit ore în şir în faţa Fecioarei din Toledo şi i-a compus un poem. Şi cred că aş fi putut închipui acelaşi dialog pe care celălalt Cretan l-a imaginat în zori când îi dăduse dezlegare generalului să spună ce n-ar fi spus vreodată în stare de trezie: „Doamne, când ai să-l ierţi pe Lucifer?”şi Dumnezeu ar fi răspuns la fel:”Când şi el are să mă ierte pe mine.”

                Însă reminescenţa orientală care a influenţat cel mai adânc psihologia şi tehnica maestrului grec a fost obsesia umbrei. Umbra are două regimuri: umbra ca obscuritate, ca beznă, şi umbra ca dublură a figurii umane. În ipostaza de dublură a trupului omenesc, umbra ocupă un volum foarte important în opera Cretanului. Întunericul este dublura luminii, penumbra culorii, aşa cum umbra este dublura fiinţei umane.
La popoarele primitive, umbra e echivalentă cu sufletul omenesc – şi această credinţă explică de ce se acordă umbrei atâta respect.
Un alt element specific artei lui El Greco este flacăra, însoţitoare a umbrelor. Umbra este reprezentarea sufletului viu, dar sufletul însuşi era flacăra. „Ce suflet?” spune Kazantzakis. „Flacăra! Ai prefăcut flacăra în văpaia care ne-a făcut, în văpaia care o să ne ardă în flăcările ei.”


Două tipuri de personaje a înfăţişat El Greco. Pe de o parte, au fost toate acele chipuri ale contemporanilor, care poartă pe faţă calmul, vizibila împăcare cu lumea din jur. De remarcat însă că, pentru toate aceste fiinţe umane, sobre ca înfăţişare, vorbesc mâinile lor, mâini îmbibate de suflet, „mâini înaripate” cum le numea Unamuno. În contrast cu acestea şi definitorii pentru arta Cretanului, se află agitaţia imaginilor cereşti: în afară de imaginea hieratică din Ecce Homo, pe chipul tuturor sfinţilor se citeşte dorinţa arzătoare de înălţare. În schimb, mâinile acestora păstrează gestul ritual, fiind deosebit de expresive.
Pictura lui El Greco reprezintă printre primele, alături de cea a lui Bosch şi Grunewald, manifestări expresioniste avant la lettre. Delirul oniric predispune la expresionism frenetic, de unde diferenţa dintre figurile celeste, care sunt visate, şi cele reale, percepute cu ochii.
Afirm în încheiere că, „generalul” El Greco şi-a dus până la capăt misiunea, precum străbunul său Odysseu, şi că, asemeni tuturor cretanilor ce s-au jertfit udând cu sângele lor pământul sfânt al Cretei, în urma lui se văd aceleaşi urme-nsângerate.
A ars precum o torţă şi s-a lăsat întins precum un arc, dar care, chiar dacă s-a frânt în mâinile Domnului, în veci va sta de-a dreapta lui.

autor Maria Sava

Tagged with:

Comentarii închise la El Greco

MAIA MARTIN – Pictura poetică, interviu realizat de Adrian Grauenfels

Posted in Arte by Hopernicus on 16/12/2011

Cu energie debordantă şi entuziasm găsit doar la puţini artişti, Maia Martin trăieşte şi crează în Bucureşti, România. Activă pe net, la Realitatea TV, şi de la 1 noiembrie la viitorul canal Digi News, găseşte timp pentru pictură şi poezie. Dar şi pentru a edita şi produce cărţi, videoclipuri, poezii citite la microfon, toate făcute profesional şi estetic. Textele însoţite de desenele Maiei capătă o altă dimensiune şi înţeles. Picturile completează textul spiritual şi vizual, indiferent dacă sunt abstracte sau figurative, ele ne bucură ochiul prin conţinutul sincer, optimist. Interviul de faţă ne dezvăluie biografia acestei tinere şi promiţătoare artiste.

AG – Să începem cu câteva date personale, Maia, ce îmi spui despre cariera ta, şcoală, educaţie.
MM – Eu pictez şi desenez de când mă ştiu. Mama mea picta. Aşa cum am mai spus într-un alt interviu, mama atunci când dorea să picteze, era înconjurată de patru fete, care mai de care mai curioasă . Ca să poată să se concentreze, ne dădea fiecăreia câte o pensulă, o bucată de carton mai mică pentru a ne fi paleta şi o bucată de carton mai mare ca suport de lucru. Tatăl meu făcea desene în cărbune. Ambii părinţi aveau înclinaţii artistice. Eu am făcut un an de liceu la matematică – fizică, în Târgovişte, doream să dau la facultatea de arhitectura. Apoi, din cauza unor probleme familiale şi de sănătate, am plecat la un alt liceu, la Buzău. După un an, mi-am dorit cu ardoare să ajung la Bucureşti. Din fericire, am ajuns, astfel încât clasele X-XII, le-am făcut la Liceul de arte plastice N. Tonitza, din Bucureşti.
Apoi am făcut un an la Universitate de arte Luceafărul, la Pictură. Studiile mi le-am finalizat la Universitatea de Arte Nicolae Grigorescu,unde am făcut 4 ani, urmând cursurile profesorului Vladimir Zamfirescu şi al asistentului său, Marian Maria.

AG – Admir picturile tale recente. Au un colorit deosebit şi mai ales ritm. Unele îmi amintesc de Miro, altele de Paul Klee. Mai ales este interesant stilul pointilist care conferă analogie cu lumea digitală construită din pixeli. Cum ai ajuns la artă? ce curente iubeşti şi care îţi displac.
MM –  M-am născut în mijlocul artei, am fost îmbrăţişată de ea. Iubesc multe stiluri, îmi place tot ce e de calitate. Nu detest nimic în artă. Important e să fie bună şi să transmită emoţie privitorului. Chiar dacă este vorba de un simplu desen geometric, un triunghi sau un cerc. Să aibă mesaj. Pot înţelege diferitele forme de expresie. Dar am aderat la un stil care mă reprezintă cel mai bine.
Viaţa mea e un triunghi
Scăpat din cerc şi din pătrat
Un unghi mă cheamă cu nesaţ
Şi-un frânt de cerc mă ţine-n laţ
Mă uit spre toate cele trei
Şi nu văd cum să scap de aici
Mă-nchin în pete violet
Şi-mi chem în ajutor un punct
Şi dincolo de mine-n cer,
În fund de mare-răsărit
Stau linii şi spirale-ncet
Tăcute, vieţuind.

AG – Ce părerea ai despre evoluţia artei româneşti? Ce evenimente ai putea menţiona că fiind importante esteticii?
MM – Evoluţia artei româneşti? Aceeaşi problemă a racordului cu arta modernă – pe care o ştim cu toţii. Acum cred că suntem racordaţi. Ca popor am făcut ce-am putut în condiţiile istorice date. Cred că acum avem diversitatea de expresie şi mesaj, cred că avem mulţi artişti tineri foarte buni. Sper să avem şi şansa să fim remarcaţi.
Negru subţire mă-ntind
negru subţire mă prind
verticală se-ntinde 
spirala mă cuprinde
sprijin de niciunde
În dansul acesta pereche
un cerc ne iubeşte
perfecţiunea se roteşte
iute, iute, sfârlează
deşi ne veghează
accent de lumină
accent de violină
AG – Ce tehnici foloseşti? explică te rog procesul conceptual şi execuţia unei pânze. Ce faci cu o pânză care nu îţi place? Ai distrus uneori opere?
MM- Ca tehnica folosesc culori acrilice aplicate pe pânză, pentru lucrările finale de pictură, iar schiţele şi desenele le fac mai ales în tuş pe hârtie. Fac foarte multe schiţe. Pornesc de la o idee sau de la o emoţie. Schiţele în tuş, cărbune, pastel cerat, creion şi altele, îmi oferă prilejul unui debuşeu emoţional, dar şi al clarificării mesajelor. Schiţele prime le reiau, uneori şi de 4-5 ori, până ajuns la o esenţializare de linie şi formă , o esenţializare a mesajului. Majoritatea sunt executate în tuş, negru pe alb. Liniile acestora se regăsesc apoi în lucrarea finală. Am sute de schiţe. În faţa unei pânze goale, încep să răsfoiesc bibliorafturi pline cu acestea. Aleg apoi o schiţă potrivită  cu starea mea sufletească din acel moment sau care mă provoacă. Fac desenul în creion pe pânză cu atenţie, uneori modificând schiţa originală. Aştern apoi un prim strat de culoare în aplat. Apoi vin cu straturi succesive suprapuse de puncte, în diferite forme şi direcţii. Trebuie să fiu foarte atentă la amestecurile rezultate din aceste straturi. Tehnica îmi permite lucrul atunci când am timp, câteva minute sau ore în şir.   La final adaug din nou desenul, dar cu acril negru, cu pensule rotunde, încercând să modulez linia în unele locuri sau să folosesc o linie seacă, ascetă în altele. Creez tensiuni cu ajutorul formelor, punctelor, liniei, petelor de culoare. Ca orice artist conştient, am distrus multe lucrări. Trebuie să facem curat în atelier.
M-adun în formă şi mă strâng
Mă vezi şi mă-nconjori curgând
Dialoghezi cu mine – cânt
Mă legi cu zaua de pământ
De sârma-i vorba ta şi gândul
Te cerţi, mă cerţi, închizi cuvântul
Uitându-te spre mine, cel iubit,
Tu, în triunghi, te regăseşti uimit.
AG – Frumoase poezii. Se poate trăi azi din artă? care e cheia succesului după părerea ta?
 MM – Probabil se poate trăi, personal nu trăiesc din asta. Dar – TRĂIESC PENTRU ARTĂ.
Nu cunosc cheia succesului, probabil muncă, creativitate, voinţa de a fi mai bun decât tine însuţi şi noroc, de ce să n-o spun. Eu încerc să fiu tot mai bună şi sper să am şansa să fiu descoperită.
AG – Am văzut, în ultimul an,  că faci intensiv video, design pe net, produci arta digitală şi antologii de poezie, cum ai ajuns la aceasta îndemânare şi eficienţă prolifică?
 MM – Îndemânarea şi eficienţă – prin voinţă, muncă şi abilităţi. Sunt un om curios şi ambiţios. Îmi plac proiectele finalizate. Îmi place să clădesc, să creez scări şi să urc pe ele. Să adaug cărămidă lângă cărămida. M-am implicat foarte mult în proiecte culturale personale, Biblioteca multimedia Maia Martin, dar şi în proiecte generale, cum este Cititor de proză. Nu mai am atât de mult timp, aşa că probabil, ritmul va fi diminuat de acum înainte.
AG – Cum crezi că va evolua netul, comunicarea, socializarea pe net. Găseşti netul nociv sau benefic?
MM – Netul? Nimeni nu ştie cum va evolua. Pentru mine este benefic. Este o poartă deschisă către lume. O şansă extraordinară de a cunoaşte şi de a te face cunoscut. Fiecare alege din net televiziune, cărţi, informaţii, sau relaxare – ce doreşte şi ce crede folositor. Nu există limite. Nu internetul este nociv ci este necesară o educaţie privind criteriile de alegere. Cu alte cuvinte problema este capacitatea de alegere a ceea ce ne face mai buni şi mai frumoşi.
AG – Cum îţi petreci timpul liber, ce cărţi citeşti, ce muzică îţi place? ai timp de prieteni? de excursii? de familie?  Care e viziunea  mulţumirii?
MM – Nu ştiu care ar fi timpul liber… Am serviciu, lucrez, pictez, fac numeroase proiecte. Nu am timp liber. Am citit foarte mult, din păcate acum nu mai am atât de mult timp pentru asta, dar mă strădui. Îmi doresc o familie, dragoste şi sănătate. Mi-aş dori să ajung un artist cunoscut, să pot călători împreună cu familia şi… expoziţiile mele în colţuri ale lumii, deocamdată doar visate.
AG – Cum vezi pe Maia Martin peste 20 de ani? ce ţinte ai în viaţă?
MM – O întrebare grea. Nu am ţinte. Am vise pe care le clădesc. Ţinta e în mine şi lângă mine.  O definesc, o apuc şi nu-i dau drumul .Vreau să fiu şi sunt un artist foarte bun. Deviza mea este: „Fii ceea ce vrei să devii”!
În întunericul primordial, 
mă întind spre Soare, 
ţintind căldura lui… 
mă topesc în îmbrăţişarea razelor sale, 
dansând în albe linii sinuoase 
mă odihnesc într-o diagonală puternică,
mă răcoresc în dreapta unui punct rece
şi mă retrag în stânga unei spirale.
Orange-ul inundă albastrul
închinând o odă Vieţii şi Morţii.
Soare,
aşteaptă-mă, primeşte-mă, dezintegrează-mă
şi redă-mă mie şi lumii mele
întreagă.
Mă voi întoarce…

AG – Mulţumesc Maia Martin pentru timpul acordat şi materialul poeto-grafic produs  special pentru acest interviu. Îţi doresc succes, multă inspiraţie şi şansa unei expoziţii personale, cât de curând.
**
Adrian Grauenfels
nov. 2011
pictură şi poezie: Maia Martin

CÂTEVA TABLOURI

Posted in Arte by Hopernicus on 16/12/2011

CARE MI-AU PLACUT

Pentru ca inca nu s-a ajuns la o definitie a frumosului acceptata unanim de esteticieni, filozofi, artisti si critici, s-a convenit empiric ca „frumos este ce-mi place mie”…
Iata, m-am gindit, am ocazia sa ma refer la citeva tablouri, nu neaparat in cadrul unui subiect unitar, numitorul comun fiind doar scurta perioada de timp in care le-am selectat, subiectiv, dintre atitea altele. Evident, selectia are un caracter personal, tine seama de sentimente si idei (afective) si risca sa devina partinitoare. Ceea ce nu ma impiedica sa va impartasesc parerea mea.

 Lipa Natanson

O natura statica semnata de Lipa Natanson, vas cu flori de cimp, imi aminteste prin armonia culorilor si punerea in pagina de scoala clasica romaneasca, la care se adauga discret in planul doi maslinii israelieni. Aceasta imagine focalizata inegal pe doua planuri armonizeaza intimitatea interiorului cu componentele exterioare, tributare biografiei si formatiei artistice ale pictorului.

Orna Ben Shoshan
Orna Ben Shoshan se incadreaza oarecum in stilul suprarealist sau realist fantastic. Ea foloseste intotdeauna elemente combinate intr-un ansamblu esoteric si creaza o „poveste” care capteaza inima si imaginatia privitorului. Viziunea ei este distincta, suplimentata cu detalii care sugereaza o lume magica, ca o alternativa la realitate. O lume imaginara in care spiritual controleaza materia.
 Telma Eshdat
O cu totul alta viziune descoperim in pictura Talmei Eshdat. E vorba de un peisaj care se apropie de culorile fovilor, cu o vaga ambianta metafizica , in care autoarea combina elementele cromatice dispuse pe mai multe planuri orizontale inegale.Rezulta o imagine senzuala si estetica, poate tocmai din cauza ca formele, textura si nuantele sint neobisnuite si in proportii neuzuale.
 Miriam Cojocaru
Haim Savitzky
In sfirsit, iata un portret semnat de Haim Savitzky, fara indoiala decanul de virsta al preferatilor mei, care se apropie de venerabilul …105 !! E adevarat ca tabloul a fost pictat cu mult timp in urma, pe vremea cind mesterul avea probabil chiar mai putin de 90 de ani. De remarcat pe chipul tinerei acel amestec de candoare si frumusete intrinseca, in traditia picturii figurative, clasice.
autor Dr. DOREL SCHOR
Tagged with:

Comentarii închise la CÂTEVA TABLOURI

Analiza unui eşec

Posted in Arte by Hopernicus on 16/12/2011

Expoziţia Avangarda Evreiască în România. 
Analiza unui eşec 
Muzeul Israel, Ierusalim 
Dec 2011 
***

 

 

 

Muzeul Israel este cea mai prestigioasa instituţie culturală a Israelului. De la deschiderea sa în 1985 muzeul a colectat aproximativ o jumătate de milion de obiecte de artă datând din preistorie şi până în zilele noastre.  Muzeul se distinge prin colecţii remarcabile de arheologie, Iudaica, pictură, sculptură şi expune vestitele manuscrise de la Marea Moartă .
În  vara anului 2010 muzeul a reuşit finisarea unui lung program de transformare , extindere şi reînnoire . Într-un singur an de la deschiderea muzeului renovat, peste 1 milion de vizitatori au avut plăcerea să ia contact cu noile galerii, spaţiile publice , noile colecţii, donaţii, şi expoziţii itinerare.
Intrarea a fost complet regândită, un tunel subteran elegant luminat cu benzi multicolore conduce spre un vast lobby, care te conectează printr-un cardo cu celelalte aripi grupate după subiect: o vastă galerie dedicată arheologiei, o bibliotecă, galeria focus şi cea pentru expoziţii temporare, arta oceanică şi sud americană, pavilionul artelor frumoase, altul despre viaţa şi arta evreiască  iar la etajul superior găsim galeria de arta modernă,  fotografie, design, tipografie şi desene. Întregul complex este elegant finisat, bine luminat , funcţional şi îmbie la cercetare şi revelaţie estetică. La exterior Gradina Bily Rose, proiectată de Isamu Noguchi ( elevul marelui Brâncuşi) oferă sculpturi de Lipchitz, Henry Moore, Picasso, Calder, dar şi opere moderne recente, din atelierele Mark Dion, James Turell, Micha Ullman şi alţii. Am descoperit cu plăcere noi achiziţii ca de pildă Lanterna Magică expunând  filme,  fotografie şi proiecţii  video  sau expoziţii temporare:
„Sticlă antică „- Colecţia Shlomo Mousaieff, cu piese rarisime din secolul 1CE ,” Nisipurile timpului” – instalaţii datorate  artistului  Micha Ullman , laureat al premiului Israel.
 Şi în final , căutăm expoziţia „Avangarda Evreiască în România”  (pentru care ne-am deplasat special), organizată de Muzeul de Istorie Evreiască – Amsterdam, curator : Radu Stern.
 În Israel,  la organizare şi sponsorizare au participat donatori din USA , Adina Kamien (curator), Rona Cernica (design) . Aflăm aceste lucruri dintr-un elegant prospect bilingv datorat Institutului Cultural Român din Tel Aviv design : Masha Pozina cu textul lui Radu Stern. Dar unde este  expoziţia atât de mult aşteptată? Este plasată la etajul superior ni se spune , e necesar să urcăm scări după indicaţia unor foi A4 lipite pe pereţi. La intrare spre spaţiul destinat expoziţiei suntem nevoiţi să sărim peste lăzi cu scule şi butaforii , în camera vecină se instalează NOA un nou exponat despre coregrafie şi notaţia coreografică propusă de Noa Eshkol.  Dar uităm de aceste neajunsuri minore, ca să pătrundem în sala centrală, din păcate fără pic de public la ora dimineţii. Un supraveghetor vigilent mă atenţionează să nu cumva să fotografiez, deşi cerusem anticipat aprobarea muzeului. Nu-i nimic, îmi zic,  se poate renunţa la fotografie şi mă las captivat de pictura lui Victor Brauner care acoperă cam 60% din exponate, multe datorate muzeului din Tulcea – România. Un portret excelent având subiect pe Andre Breton este împrumutat de la Muzeul de artă modernă al Parisului. Despre Brauner citim în prospect: ” În 1924 Victor Brauner împreună cu poetul Ilarie Voronca publică magazinul 75HP, cel mai înaintat experiment de avangardă publicat în România.” Mai târziu, în publicaţia UNU scoasă de Saşa Până  Brauner apare cu desene , va fi un contribuitor frecvent până în 1930 când se mută la Paris. Este anul în care un alt foarte tânăr artist evreul Jules Perahim apare şi el în UNU.
În expoziţie găsim un excelent portret al lui Voronca , în schimb atârnate într-o nişă vedem o ciudată combinaţie compusă din două tablouri spate în spate, unul – portretul unei femei bătrâne, iar celălalt reprezintă trei personaje rotite cu 90 de grade  într-o nefirească neverticalitate. Apoi lumina. Organizatorii nu au folosit o lumină uniformă de nivel suficient care să ofere confort vizual .
Tablourile sunt individual luminate cu spoturi nu tocmai egale,  contrastele intre petele de lumină şi umbra sunt obositoare ochiului. Patru mici desene de Paul Păun aşezate pe două rânduri
mă obligă să mă aplec , explicaţiile sunt şi mai jos plasate, la nivelul ochilor de copil. Paul Păun, a fost mezinul  unui cuplu de evrei moldoveni  Helena şi Rudolf Herscovici . A ales pseudonimul Paul Păun încă din liceu.   A devenit membru al grupului avangardist Alge, şi a început să publice în revista cu acelaşi nume. La începutul anului 1940, el a co-fondat grupul suprarealist Bucureştean. În paralel cu activitatea de avangardă, Păun a terminat studiile sale de medicină şi chirurgie.   În timpul celui al doilea război mondial, Păun a fost obligat să lucreze în lagăre de muncă forţată pentru prizonierii de război ruşi.  În iarna anului 1945 Păun a apărut cu o expoziţie personală de desene suprarealiste figurative, executate în cerneală, urmată de o expoziţie de grup în 1946. Participă la o  nereuşita  încercare de plecare ilegală din România, în 1948.   A primit în cele din urmă un permis de emigrare în 1961. Stabilindu-se în Haifa, a reluat practica sa medicală şi activitatea sa ca artist. Păun a rămas activ până în 1990, producând desene în cerneală de mari dimensiuni şi desene în creion. Cunoscut în principal ca poet, Paul Păun a fost şi un desenator fascinant. Deşi a fost în întregime autodidact, a stăpânit tehnica de desen într-un mod surprinzător, linia lui are precizia unui profesionist. Desenele lui sunt fie suprarealiste, cu spaţii bântuite  de chipuri fragmentate şi organisme bizare, sau total abstracte. Din păcate este practic absent în actuala expoziţie.
O altă sală este dedicată pictorului M H Maxy despre care aflăm că era declarat în certificatul de naştere ca fiind fiul unui tâmplar israelit.  După liceu, Maxy a studiat pictura la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. În 1922, el a devenit   elevul lui Arthur Segal la Berlin, acolo a descoperit avangarda în toată diversitatea sa. Tot acolo a fost expus Constructivismului şi s-a alăturat grupului de expresionişti Novembergruppe. În 1923 Maxy s-a întors în România. În paralel cu activitatea la revista Contimporanul,  a chemat la o nouă mişcare, publicând în anul 1925 revista avangardistă Integral , care urmărea să concentreze esenţa tuturor noilor direcţii în lumea artei. După 1941, legile rasiale au împiedicat pe Maxy să mai expună. A devenit instructor la Şcoala Evreiască de Artă , predând elevilor evrei care au fost expulzaţi de la academiile de artă oficiale.
Tablourile Lui Maxy provin de la muzeul Naţional Bucureşti şi din colecţii particulare.
Un alt pictor avangardist important este Marcel Ianco.
Marcel Ianco este privit ca unul dintre cei mai de seamă artişti români ai avangardei.  S-a ocupat cu arhitectură, desen, pictură. A fost, de asemenea editor  la revista de avangardă Contimporanul.  După liceu, în 1915, a părăsit România pentru a studia în Zurich. Fiind unul dintre cei mai vechi dadaişti a participat la numeroase expoziţii şi montări de spectacole din 1916 încoace. La întoarcerea sa la Bucureşti în 1921,  a devenit o figură importantă în dezvoltarea avangardei în România. Ianco a rămas afiliat cu Contimporanul până în 1920. De asemenea,  a lucrat ca arhitect, proiectând clădiri moderniste în Bucureşti. În 1930, viaţa a devenit dificilă pentru evreii din România.  În această perioadă  Ianco vizitează pentru prima dată Palestina. În mai 1939 Ianco a avut ultima sa expoziţie în România. Pe când fratele său vitreg a fost torturat   în timpul pogromului din ianuarie 1941 în Bucureşti, Ianco a emigrat în Palestina cu familia sa.  În 1983, un an înainte de moartea sa, se deschide la Ein Hod  Muzeul  Janco – Dada . Găsim în expoziţie câteva tablouri remarcabile , „Bal la Zurich”, 1917  şi un autoportret excelent datat 1932.
***
5 artişti evrei , 90 de opere în total , ( nu am pomenit de Arthur Segal) acoperind 28 de ani de artă avangardistă reprezintă un efort  deosebit , benefic amatorilor de artă şi cultură . Din păcate , în vederea mea , expoziţia aşa cum este prezentată la muzeul Israel suferă de hibe, este insuficient semnalată , iluminatul lasă de dorit ,  iar lipsa publicului mai mult decât dureroasă.
Text si foto: Adrian Grauenfels
cu multumiri doamnei Dena Scher Bartra-Foreign Press Officer-Israel Museum
Tagged with:

Voiaj, Voiaj

Posted in Arte by Hopernicus on 08/12/2011

Memoria unui voiaj

 

Când eram copil

Am ştiut să împăturesc bărci

din foi de hârtie

le luam în curte

să plutim amândouă în cada de tablă

lansându-le absorbeau apă

 şi imediat se scufundau

şi eu cu ele

 

Cercetam barca în clătinarea sa

cu minuţiozitate şi mirare

vroiam să înţeleg

oare de ce dispar bărcile în cadă

ce secret nu ştiam atunci?

 

Gânduri despre călătoria cu barca au generat acest periplu poetic, vizual.

Memoria unor dureri, căutările, călătoriile care le facem printre oameni, cu oameni, cu arta lor…

Tirtza Yalon Kolton, curator

Adrian Grauenfels, text şi fotografie

Nov 2011

 

 

Barca barca, purtând nenumărate multe perechi de pantofi

cărând, ducând multe şi mai multe

vise cu trei colţuri

ce se privesc faţă în faţă

clătinate de adâncimi

curgând, fluide în nevăzut

om în barcă, barca în apă

apă în nesfârşire

nesfârşitul aici, deasupra şi dedesubt

plăcerea mea e şi durerea mea

născută pe loc

în acest moment

pierdut şi eu, în acest moment

e apa care se scurge?

purtând barcă şi pe mine?

sau dispar eu, plutesc eu?

 AG ( Castelul lui Yanle)

 

 

 

 

Matagonia

 

Ce viaţa grotescă

câţi clowni aici într-o barcă

navigăm în cercuri

cercuri de piatră

cercuri de lut

de transpiraţie şi de salivă

suntem nebuni?

suntem altfel decât voi?

cine suntem? unde ne ducem?

David Morris , Corabia nebunilor, lut ars

 

 

***

Ah melancolia nopţii

Încet trag la rame

auzi ţipătul pescăruşilor flămânzi?

Luna se reflectă în apă, ca o fantomă albă şi vie

Mă cheamă, mă ademeneşte

Am învăţat să fiu singur, când mă las pe spate văd infinitul, în jos abisuri nesfârşite.

Undeva se termină ele apele. Dar unde este cerul, sudul, polul, orizontul ?

 Pe cine să întreb? şi în ce limbă?

Ronen Siman-tov , Barca facută din crengi, ulei pe carton

 

 

 

 

 Barca

  Jonathan Ofek, Barca , bronz şi lemn

 

Iată un sarcofag care poartă un mort în noua sa viaţă. Un peşte mort sau un om mort? Poate o idee care piere între valuri. Este împins sau este tras? Geometria implică un punct de plecare, o direcţie, forţe care să ne ducă mintea de aici spre dincolo. Navigăm şovăielnic, între precarul întâmplărilor şi îndârjeala cu care ele se repetă. Şi când navigăm în barcă nu este el destinul cel care ne conduce? Nimic nu este reversibil, omul în barca se schimbă , este un om într-o oarecare barcă, oceanul conţine un om într-o barcă , care poate fi sarcofag, mormânt sau salvare. După cum se rugau fenicienii, destinul este vâsla, vântul este speranţa, cerul peste noi pretutindeni.

 

 

 

Mimuzia 

 

Mimuzia – memoria muzei.

O barcă se odihneşte sub un pom. Măreţ, singuratic, în naturala să splendoare, pomul împrăştie o umbră detaşată de real. Ce experienţă estetică, seductivă.. E un act de imaginaţie care ne provoacă, care cere participare şi zâmbet. Cum a ajuns barca sub pom? Terenul e ferm,  lichid nu vedem în jur , dar peisajul ne este familiar, posibil, chiar şi  apetisant memoriei. Uite cum barca pluteşte între cer şi munte,  între crengi şi raze de lumină, e aici, ca o inocentă  tentaţie.. sau poate o secretă pregătire de evadare?

 Noa Melamed – Mimuzia , fotografie , hârtie pliată, cerneala

 

 

 

Fata Morgana, corăbii ruinate

Stau deoparte şi văd

oameni care trec peste mine

Eu mă mişc

Eu nu mă mişc

 

Umbra mea

trece cu lentoare

se duce cu trecătorii

Aşteptaţi-mă vă rog

Vă urmez

dar nu ştiu încotro

Îmi aprind încă o ţigară

Mă joc cu fumul

Admir norul care dispare

Iacă a trecut un minut

acele ceasului

alearga ele după minutele trecute..

  Leonid Gosin – Fata morgana, tuş pe hârtie, instalaţie

 

***

 

Ah mâinile , calde ocrotitoare.. ce vulnerabilă e corabia în liniştea de după furtună. Sunt salvată zice bărcuţa, făcând cercuri cercuri în căuşul palmelor Şi ele..mâinile . Ele vor să mă arunce înapoi sau să mă salveze, oricum e bine pe uscat nu-s valuri şi mă pot odihni în soare. Dar dacă cineva pierdut în mare are nevoie de mine de spaţiul acesta îngust , scorojit , mâncat de crustacee…omul acela cere sprijin, casa , teritoriu, protecţie. Hai  trimite-mă înapoi peste ape , acolo e locul şi menirea mea..

Shulamit Etsion , instalaţie personală – Porţelan , piele

Corabia Nebunilor

Suntem leproşi

simandicoşi

condamnaţi la exod

la un nesfârşit prohod

8 nebuni

ca opt păuni

îndrăgostiţi

absoluţi în plutire

minunaţi la privire

vâslim şi cântam

ne mirăm, calculăm

cât mai e până la soare

câtă Lună răsare în zare

vorbim filosofii, suntem stilaţi

apoi dormim ..îmbrăţişaţi

 

 David Moris , Boat of Fools, pământ ars

 

 

 

  Privire

 

 Svetlana Faerman,  Privire, Lut , desen cu pigmenţi

 

Ultima Barca

e blocată legată

mă rog cerului

despic clipa, mă uit în adâncuri

abisuri curioase , trecuturi dubioase,

corpul meu conţinut de un alt corp

e mama mea oare? e marea care ne cheamă

pe mine

pe voi

suntem una..

Eva Avidar , Fără Titlu, litografie

 

O barcă fragilă

pluteşte spre necunoscut

cară pietre, vâslaşul gândeşte

Visând, împletind, mintea mea , sufletul tău

mâinile tale, căldura trupului tău, fruntea ta,

ochii tăi, vocea ta..

Uite ating vidul, Pietrele sufletului meu.

Inima mea e ruptă. Pietrele sunt ca păcatele mele, gem , dor, se sufocă .

Nu mai rezistă omul

Şi-a abandonat barca

Pur şi simplu dispare în ape incerte.

 

 

Voiajul a luat sfârşit


Barca zace la mal, uzată , zgâriată , iubită

legată legată…

Undeva se aude marea clipocind  pământului

Voiajul a luat sfârşit.

autor Adrian Grauenfels

Tagged with:

Comentarii închise la Voiaj, Voiaj

CURTEA DIN SPATE

Posted in Arte by Hopernicus on 05/12/2011

UN SPATIU FAMILIAL

 Nu sunt putini pictorii care si-au intitulat cite un tablou, chiar asa, „curtea din spate”. Adica locul opus fatadei, unde dispare atmosfera si haina de sarbatoare, cartea de vizita sau blazonul de respectabilitate. Curtea din spate este universul simplu al omului, spatiul intim si familial, mai reprezentativ adesea decit haina de gala.

 Moni Leibovici

Mai intotdeauna, inapoia subiectului ales se afla o motivatie, o intimplare. Prietenul Moni Leibovici, artist al penelului, a pictat o serie intreaga de tablouri pe aceasta tema. Mi-a relatat ca subiectul l-a preocupat multa vreme, din momentul cind familia sa instarita, emigrata din Bulgaria cu multe obiecte, bagaje si mobile, a primit o locuinta de numai doua camere intr-o periferie. In Israelul acelor vremuri, doua camere erau un lux, asa ca li s-a parut firesc sa abandoneze lucrurile in ograda. Mai putin copilului Moni, viitorul pictor, ramas cu imaginile acestea pe retina.

  Yehoshua Grossbard

 Yehoshua Grossbard, un pictor nascut in Polonia, s-a „specializat” in peisaje urbane. El s-a facut remarcat prin cromatica deosebita a lucrarilor sale. Dominate de un galben solar, de nuantele calde ale culorilor de pamint, aproape toate pinzele sale infatiseaza ziduri interioare, scari de serviciu… Ansambluri lipsite de perspectiva, dar nu lipsite de circumstante ezoterice, ca o alternativa la realitate. Intorcindu-ne in biografia omului, putem banui sperantele sale de viitor, intr-o vreme cind zidurile erau reci si dusmanoase.

 

Camil Ressu

 

Personalitate semnificativa in arta plastica romaneasca, Camil Ressu a abordat adesea teme rustice, vederi de la sate, tarani la munca cimpului. El a surprins o lume simpla, trudita, cinstita. Taranii la moara, asteptind in curtea din spate si stind la taclale, iata un motiv traditional, tratat de pictor cu simpatie. Stilul sau distinct, caracterizat prin detalii implementate, sugereaza o lume emblematica, reprezentativa.

 

 Stefan Luchian

 

O pinza deosebit de valoroasa , de o remarcabila expresivitate coloristica a pictat Stefan Luchian.”Spalatoreasa”, este o compozitie centrata pe o femeie de la tara sau de la periferia unui oras care, in curtea din spatele casei intinde rufele spalate.. Cromatica optimista traduce, in maniera realista dar poetica, frumusetea muncii si a traiului cotidian.

 

Miriam Cojocaru se lasa atrasa de peisajul urban, uneori numai atit cit se poate vedea prin fereastra bucatariei unui apartament de bloc obisnuit. Ea descopera verdele copacilor si petele de soare in spatiul strimt al curtii din spate, cladind imaginea din contraste de umbra si lumina. Paleta, numai aparent sobra, se incarca abil prin tonuri discrete, de calm si poezie.

 

Miriam Cojocaru

 

 

autor Dr. DOREL SCHOR

Tagged with:

Comentarii închise la CURTEA DIN SPATE

Marina Purcea

Posted in Arte by Hopernicus on 03/12/2011

 

NE  BUCURA  SUFLETUL  SI  RETINA

 

In materie de arta, surprizele sint numeroase. Unele sint placute, altele dimpotriva. S-a intimplat sa ajung la expozitia unui nume foarte circulat si sa plec dezamagit de cele vazute. Alteori, dimpotriva, am descoperit un artist mai putin cunoscut cu lucrari remarcabile. Este cazul pictoritei Marina Purcea aflata la prima ei expozitie vernisata inIsrael, in orasul Rehovot. Expozitie intitulata „Amprente”.

 

Artista marturiseste , intr-un credo firesc, ca lucrarile ei sint inspirate din natura, dar ca nu intentioneaza sa copieze natura. Ea renunta la detaliile nesemnificative, prefera simplificarea, geometrizarea, abstractizarea. Lucreaza cu simboluri. Peformanta ei consta in sublimarea acestor simboluri in stari emotionale, redescoperind cu voluptate formele fundamentale ale frumusetei.

 

 

Marina Purcea a absolvit sectia de graphic design a Academiei de arte frumoase „Nicolae Grigorescu” din Bucuresti. Aceasta explica desigur unele particularitati: ariile focalizate, numarul restrins de forme si culori, efectele de textura, de perspective (multiple sau …lipsa), de umbre si lumini, fondul pseudo-mozaical. Unele lucrari sugereaza frumoase tapiserii, marcate de discrete influente folclorice sau simboluri moderne, dar cu evidenta marca originala.

 

 

Pictorita doreste sa surprinda „tot ce-si lasa amprenta pe retina si suflet”. Sa surprinzi totul e greu, poate de aceea dinsa isi incearca puterile in stiluri diverse, creeaza , experimenteaza, inventeaza. Experimentul cubist , abstractul geometric, expresionismul conventional sau nu, surrealismul ingemanat cu simbolismul fac in „opera omnia” casa buna.  Si nu lipsesc aluziile constructiviste sau de op-art pina la o vedere stereoscopica . E interesant sa constati performanta de a sugera miscare, tranzitie, schimbare, distanta catre o destinatie in care domneste muzicalitate, frumusete senzuala si estetica..

 

Marinacrede in materia vizuala, in elementele decorative, in fantezia naturii completata si imbogatita cu cea a artistului. Stilul, in ciuda tuturor influentelor pozitiv asimilate, se decanteaza descriptiv si liric, ca o replica individuala inconfundabila. Aparentele naturale devenite emblematice se combina cu elemente de realism magic realizind  o viziune utopica, un univers de sine statator. Pentru ca , inversind ecuatia , Marina Purcea, chiar ne bucura sufletul si retina.

 

autor Dorel Schor 

 

Tagged with:

Comentarii închise la Marina Purcea

Calitatea mediului

Posted in Arte by Hopernicus on 03/12/2011

 

 

O EXPOZITIE … ECOLOGICA

 

Consiliul local din asezarea Shoham a numit anul 2011, anul calitatii mediului. Printre alte actiuni la care au fost mobilizati locuitorii de la mic la mare, edilii s-au adresat artistilor plastici, propunindu-le organizarea unei expozitii pe teme ecologice, centrate pe respectarea calitatii mediului si reconditionarea materialelor folosite. Curatoarea Rahel Ziv nu a avut pobleme de „mobilizare”, pentru ca numerosi pictori, sculptori si fotografi au raspuns cu entuziasm initiativei.

 

 

Ecologia studiaza interactiunea relatiilor intre om, ca individ sau colectiv si mediul de viata inconjurator, din care, de fapt, face si el parte. De aceea, consecintele distrugerii acestui echilibru  al habitatului sint in primul rind in defavoarea omului. Omul, animalele, plantele, microorganismele se afla intr-o relatie vitala, fapt pe care noi il uitam adesea. Se considera, pe buna dreptate ca factorul cel mai poluant de pe planeta este omul. In mod firesc, lui ii revine si misiunea ultimativa de a salva planeta Pamint.

 

 

 

Batia Bombiger, intr-un tablou care sugereaza mapamondul, este preocupata de fenomenul incalzirii globale  care determina schimbari in viata animalelor si a vegetatiei. Ea pledeaza pentru o relatie om-natura, pentru o lume mai buna. Lea  Lichtteiner picteaza o replica la celebrul strigat al lui Munch, locul femeii disperate fiind luat de un cormoran in pericol. Ronen Vaserman foloseste parti de motocicleta pentru a realize un lampadar, demonstrind cum reconditionarea poate duce la economisirea resurselor. La fel procedeaza Tamar Darmon cu obiecte gasite in strada sau in „curtea din spate”,libertatea de creatie permitindu-i trecerea eleganta de la concret la abstract. Carmela Zak foloseste cerceafuri vechi si dantelele bunicii in impletituri moderne, Eitan Arnon condama poluarea oceanelor intr-o constructie in care a folosit  pe pinza, carton, pietre, pacura .

 

 

Am incercat o trecere in revista, partiala si desigur incompleta, a citorva exponate. Spatiul nu-mi permite mai mult, dar important mi se pare, in primul rind, obiectivul acestei expozitii oarecum neobisnuite desi, cu problemele ridicate, societatea noastra se confrunta zilnic. Gasirea unor surse alternative de energie, refolosirea materialelor uzate si respectarea habitatului natural sunt misiuni de stricta actualitate. Si e bine ca plasticienii ne amintesc acest lucru cu mijloacele artei.

autor Dorel Schor

 

Tagged with:

Comentarii închise la Calitatea mediului

Pasărea Phoenix

Posted in Arte by Hopernicus on 03/12/2011

UN  SUBIECT  GENEROS

Interesanta este prezenta anumitor credinte sau istorii in mitologiile unor popoare indepartate istoric si geografic. Din Europa pina in Orientul indepartat, din Egiptul antic pina la nativii americani, sub un nume sau altul, apare legendara pasare de foc.

AberdeenBestiary, Pasarea Phoenix sec XII

O pasare de o frumusete neasemuita, care nu moare niciodata, ci arde in flacari si renaste apoi din propria-i cenusa. S-ar fi nascut prima data dintr-un ou de aur care plutea pe apele Oceanului Primordial.

Desigur ca legenda e incarcata de semnificatii ezoterice si simboluri. La vechii egipteni, pasarea Benu explica ciclul zilnic al Soarelui, dar si ciclul anual al revarsarii Nilului care insemna regenerarea, viata…Aceeasi ideie, legata fie de nemurirea Spiritului, de reincarnare , de perenitatea dragostei sau triumful binelui o regasim intrupata in pasarea simurg a vechilor persani, in paunul dragon feng huang al chinezilor, in pasarea maiastra din basmele romanesti. Toate evoca focul distrugator dar si creator, asociat cu soarele sau cu vapaia cosmica din care a luat nastere si se va sfarsi lumea.

Art Deco-Phoenix-1920, Autor necunoscut

Era firesc desigur ca, din cele mai vechi timpuri, mitul pasarii Phoenix sa fie prezent si in creatii literare sau picturale. Hesiod si Herodot erau convinsi ca au vazut pasarea cu ochii lor, Ovidiu o descrie in „Metamorfoze”, Tacitus o pomeneste in „Anale”, Plinius o descrie in „Istoria naturala”, Martial, mai sceptic, in „Epigrame”. Gasim mitul ilustrat in manuscrise iluminate din secolul 12, in miniaturi celtice, in stampe japoneze. Pentru ca, aproape de zilele noastre, pasarea de foc sa inspire numerosi artisti plastici. E un subiect generos pentru expresionismul fantastic, realismul magic, sau pictura naiva,  pentru suprarealisti, dar si pentru unii impresionisti, chiar cubisti… Lucrarile abunda in culori aprinse, sugereaza de regula miscare si forta halucinatorie. Viziunea este uneori utopica, hibrid intre posibil si imposibil, intre mister si realitate moderna. Alteori ecuatia este inversata, artistul vrind, in mod paradoxal, sa demitizeze legenda.

Brincusi, Pasarea maiastra

Ca intotdeauna, pictura reflecta temperamentul artistic, conceptia personala, considerentele stilistice si tehnice, ba chiar si idiologice ale autorului. Interpretarile sint asadar variate, legate de traditii si mentalitati, dar aproape invariabil sugereaza mai putin realitatea existenta si mai mult capacitatea omului de a visa si spera.

 autor Dorel Schor

Eduard Grossman, Pasarea Phoenix

Friedrich Johann Justin Bertuch, Phoenix

Kyoto, Japonia, Phoenix-Templu

Tagged with:

Comentarii închise la Pasărea Phoenix

Şerbana Dragoescu

Posted in Arte by Hopernicus on 03/12/2011

SE  DEDICA  ARTEI  TAPISERIEI

Doctorul Nae Cernaianu, bun prieten, traitor acum in Germania, imi trimite fotografia unui portret al lui, realizat recent din memorie de catre o pictorita dinRomania… Il recunosc pe studentul de altadata si, pentru ca tabloul e bun, ma interesez cine e autorul. Si astfel fac cunostinta cu Serbana  Dragoescu, o artista plastica remarcabila, care picteaza rar acum, pentru ca s-a dedicat artei tapiseriei.

„Am crezut ca pictura si tapiseria  sint doua regine care nu pot sta pe acelas tron” marturiseste Serbana Dragoescu intr-o emisiune  de televiziune consacrata ei. E adevarat ca pictura si tehnica tesutului presupun tehnici foarte diferite, dar ambele sunt in ultima instanta suporturi ale expresiei estetice, cerind inventivitate, deschidere spre experiment, disponibilitate ideatica.  Din relatarea prietenului meu am inteles ca e vorba de un talent complex, liber de orice constringeri sau comenzi, imun la orice fel de compromisuri in viata si creatie.

Arta tapiseriei isi propune dobindirea independentei spatiale a genului. Serbana prefera formele dinamice, bogate in simboluri si semnificatii, cu elemente traditionale specifice , dar si alternative.  Sinteza dintre frumoasele elemente folclorice si tendintele moderne caracterizeaza lucrarile majoritatii artistilor textilisti. In cazul Serbanei Dragoescu se adauga adesea surpriza unor compozitii inedite, a culorilor magnifice, aproape ireale. Si o tematica adesea nespecifica  tapiseriei, conferindu-i un statut la granita dintre arte, dar nu marginal . In acest sens, creatoarea confera expresii vizuale unor texte din autori celebri din mai toate timpurile, cum ar fi Platon filosoful, regele David psalmistul, Eminescu si Appolinaire poetii, Borges scriitorul si altii.

Serbana Dragoescu este descendenta unei familii nobiliare romanesti cu puternice traditii artistice. In acest spirit de noblete, putem intelege un gest al ei, singular in vremurile noastre, donarea unei tapiserii de 11/3 metri Muzeului de Arta.  A lucrat la tapiseria aceasta, intitulata „Punct”, nu mai putin de noua ani !

Arta tapiseriei este in mare masura ornamentala, decorativa. La Serbana se adauga lirismul, o calda intimidate, fantezia neingradita. La limbajul artistic universal cu insemne si valori locale, ea adauga interactia cerebrala si emotionala care ii fac lucrarile inconfundabile.

autor Dorel Schor

Tagged with:

Comentarii închise la Şerbana Dragoescu

Viorica Toporaş

Posted in Arte by Hopernicus on 03/12/2011

MEMORIA  ACUARELEI

 

Cu ani in urma, in Iasul studentiei mele, am cunoscut o tinara frumoasa, prietena unui coleg. Invata la facultatea de istorie si filosofie a Universitatii si se numea Viorica Toporas. Parea pseudonimul bine ales pentru un poet liric, dar  ea se numea chiar asa si, peste ani s-a dovedit ca nu gresisem prea mult, ea nu se exprima in versuri, ci isi transpunea lirismul in metaforele ingaduite de pensule si culori. Picta.

 

 

A trebuit sa treaca o buna bucata de timp ca talentul acesta sa iasa la suprafata, deodata, febril si sentimental, curajos si empatic, destul ca sa fie descoperit de iubitorii de frumos, dar si de severii critici de arta. Viorica Toporas lucra la Radio Iasi, un mediu incontestabil intelectual, avea prilejul sa cunoasca oameni si locuri, dar si sa fie prezenta la multe evenimente artistice si culturale. Pot presupune ca astfel s-a nascut apetitul pentru pictura, dorinta si curajul de a-si implini vocatia, de a se masura cu sine si cu altii. La urma urmelor, de ce nu!?

 

 

Viorica exceleaza in acuarela. Chiar si tablourile ei in ulei, picturile de sevalet, dau impresia unor acuarele executate cu mina sigura, cu spontaneitate si prospetime in pete largi, cu pasta fluida. Pe undeva, pastrind proportiile, ea imi aminteste de un alt pictor iesean, acuarelist prin excelenta, considerat un maestru al genului. Ma refer la Max Arnold la care peisajul era o stare de spirit in care prima, totusi, senzatia autenticitatii. Viorica Toporas a simtit de asemenea dorul de duca, a calatorit si a fixat in culoare peisaje din tarmurile marine ale Frantei si Angliei, din Orient si de la Marea Neagra. Dar mai cu seama din Moldova natala, din Iasul aureolat de istorie si legenda, de poezie si sfintenie.

 

 

Opera ei pare facuta cu optimism si cu usoara visare. Viziunea cromatica a pictoritei demonstreaza gratitudine sufleteasca, generozitate. Lucrarile inspirate de „Iasul marilor iubiri”, dar si a marilor decizii se tansforma, printr-un exercitiu de admiratie, intr-un poem de dragoste definitiva. Edificiile istorice au eleganta aristocratica dar ramin pitoresti. Distribuirea bine gindita a luminii subliniaza climatul afectiv. Imaginea se transforma intr-o confesiune. Peisajul e daruit cu ipostaze simbolice…

 

 

In majoritatea lor, lucrarile Vioricai Toporas sint realizate in plein air.  Banuiesc ca pictorita se simte mai in elementul ei intr-un mediu natural, in care poate fi spontana si sentimentala, febrila si relaxata… Si in care se lasa invaluita de oarecare nostalgie .

 

 

autor Dorel Schor 

Tagged with:

Comentarii închise la Viorica Toporaş

Sami Briss revine în Iaşul natal

Posted in Arte by Hopernicus on 03/12/2011

Iata o surpriza deosebit de placuta: maestrul Briss ma invita la vernisajul expozitiei sale de pictura la galeria de arta „Dana” dinIasi. Era de asteptat. Pentru ca Sami Briss s-a nascut in tirgul Iesilor, a studiat la Academia de arte din Bucuresti, a trait si creat inIsrael, s-a stabilit laParissi a devenit un faimos artist al lumii, cistigind, in timp,  o solida si binemeritata notorietate.

 Exegetii considera ca opera sa reflecta in mare masura biografia sa. Pictorul e influentat structural de folclorul romanesc si de miturile rurale, are nostalgia icoanelor si a plaiurilor moldave si multe dintre lucrarile sale sunt de esenta populara. Israelul l-a apropiat de valorile si simbolurile iudaice, de temele biblice, de traditiile, sarbatorile si arta muzicantilor cleizmeri. Iar Parisul i-a prilejuit impactul frenetic cu creuzetul tendintelor si cautarilor artistice contemporane, care l-au plasat in familia pretioasa a lui Paul Klee si Victor Brauner.

Probabil ca aceasta explica dece Sami Briss este, aproape in acelas timp, si surrealist, si simbolist, si cubist si… bizantin. El vede lumea intr-o perspectiva foarte personala, care ii permite sa descopere fericirea zilnica. Este un pictor al magicului cotidian tradus intr-un vocabular propriu al simbolurilor. Pestele, conform credintei iudaice, simbolizeaza abundenta, mainile comunica forta si bucurie, pasarea – libertate si noroc, muzica spiritualitate.

Personajele din picturile lui Sami Briss au figurile serene, reflecta un dinamism calm, complex dar precis. In mod paradoxal (sau nu)  simbolurile universale ale iubirii si prosperitatii, care l-au facut pe pictor atit de popular in Europa, ne sint reprezentate prin culori calme dar si exuberante. Ambianta de vis din tablouri contine vizibil mesajul ca viata este vibranta si plina de continut. Unicitatea stilului, solutiile originale, continutul artistic personal si compozitia lirica, poetica, fac opera lui Briss inconfundabila.

Expozitia de la galeria „Dana” Iasi, in prezentarea calificata a criticului de arta Valentin Ciuca si a scriitorului Adi Cristi, prilejuieste publicului (re)descoperirea unui artist de dimensiuni majore, prezent in muzee si colectii reputate din Israel, Franta, Romania, Marea Britanie, Germania, Suedia, Olanda, Luxemburg, Canada, Statele Unite…Pictorul israelian roman francez expune macar o data pe an intr-o galerie din Israel. Daca expozitia dinIasiva fi si ea inceputul unei asemenea traditii benefice, cu atit mai bine.

autor Dorel Schor

Tagged with:

Comentarii închise la Sami Briss revine în Iaşul natal

Renaşterea nordică

Posted in Arte by Hopernicus on 03/12/2011

EXPOZITIE  IN  SCOTIA

 

Edinburg in zilele Festivalului care aduna artisti de teatru si de circ, pantomimi, muzicanti, multime de localnici, turisti, spectatori avizati, curiosi si gura casca… Nu departe de zgomotul si agitatia strazii, la capatul cuoscutei Mile Regale, palatul Holyroodhouse invita la o expozitie de exceptie consacrata maestrilor Renasterii din nordul Europei, cu titlul „De la Durer la Holbein”. Expozitia celebreaza arta Renasterii nordice, cuprinzind peste o suta de picturi, desene, gravuri, manuscrise ilustrate si miniaturi ale celor mai reprezentativi pictori ai nordului european din secolele 15 si 16.

 

Albrecht Dürer

O oaza de liniste si farmec in compania norocoasa a unor capodopere semnate de Albrecht Durer, a picturilor mitologice ale lui Lucas Cranach cel Batrin, a desenelor pregatitoare ale lui Hans Holbein cel Tinar care insotesc portretele finalizate in ulei.

Lucas Horenbout

Un regal de arta intr-o galerie regala. Ocazia de a vedea originale celebre. De a-l cunoaste „personal” pe Durer, cel considerat cea mai mare figura a Renasterii nordului, autorul celebrelor portrete si autoportrete, a unor frumoase lucrari religioase si pe motive clasice, sau gravuri cu subiecte patrunse de extensive analize si interpretari.

 

François Clouet

 

Lucas Cranach cel Batrin, pictorul de curte al printilor electori, specialistul in scene montane, subiecte religioase dar si nuduri ascunse in subiecte mitologice este dublat de Lucas cel Tinar care a creat versiuni ale lucrarilor tatalui sau. A pictat portretele reformatorilor germani, dar nu a refuzat nici prelatii catolici…

 

Lucas Cranach cel Batrin

 

Mai putin cunoscut e Marinus van Reymerswale, pictor flamand specializat in scene de gen cu bancheri si colectori de taxe pe care ii infatiseaza avari si vanitosi. Foarte popular la vremea lui si oarecum uitat astazi, e prezent

 

Marinus van Reymerswale

 

Si iata-ne ajunsi la Hans Holbein cel Tinar, unul dintre cei mai buni pictori ai secolului 16, cel care ne-a lasat, printre altele, portretele unor personalitati de talia lui Erasmus din Rotterdam, Henri VIII sau Thomas More…El combina bogatia stilului cu puritatea sa.

 

Hans Holbein cel Tinar

Renasterea nordica ne ofera, in ansamblu, o interpretare profund umanista a evului mediu artistic, uneori cu mai mult sau mai discrete tente religioase, politice sau satirice, dar constituind in primul rind o semnificativa contributie la miracolul mostenirii culturale a umanitatii.

 

autor Dr. DOREL SCHOR

Tagged with:

Carol Ricklin – Siegel

Posted in Arte by Hopernicus on 03/12/2011

 

  IUDAISM  SI  SPIRITUALITATE

Am fost tentat sa intitulez aceasta prezentare a unei artiste care isi combina talentul  si dragostea pentru pictura cu temele biblice  „Iudaism si spiritualitate” sau „Mostenire si identitate iudaica” – in intentia de a surprinde cit mai bine esenta creatiilor ei. Pentru ca arta iudaica,  careia ea i se dedica cu pasiune, isi extrage acel univers aparte din strabunele radacini biblice care au hranit cu darnicie cultura universala. Implicatiile si legaturile artei iudaice cu aceste valori cultural- artistice sint parte dintr-o  bogata si perena mostenire.

Carol Ricklin-Siegel se consacra acestui orizont tematic in permanenta cautare a cheilor identitatii ei. Am cunoscut-o la recomandarea scriitoarei Getta Berghoff cu care se inrudeste. Radacinile romanesti ale pictoritei se impletesc cu cele americane, continuindu-se in Tara Sfanta, aproape de izvoarele cautate. Carol a ajuns inIsrael  cu o carte de vizita impresionanta, dupa ce s-a facut stiuta in Statele Unite ca pictor pe matase, specialista in design graphic, ilustrator de carti.

 

 

 

Ilustrarea Bibliei nu este o misiune simpla , mai cu seama dupa ce mari maestri ai artei universale si-au cautat adesea subiectele in textele vechiului testament. Carol Ricklin- Siegel opteaza pentru o linie lirica, sentimentala in care primeaza atasamentul si identificarea. Ea se implica subiectiv in relatia temelor antice cu viata reala, confera lucrarilor ei interesante conotatii actuale. Geneza si turnulBabel, arca lui Noe si scara lui Iacov, visul faraonului si talmacirea lui Iosef  devin istorii familiare . In paralel, Copacul vietii sau istoria Exodului, vietile patriarhilor si matriarhelor, dincolo de intelepciune si generozitate, aduc orizontul tematic foarte aproape de hotarele contemporaneitatii.

 

 

 

Privitorul creatiilor artistei va descoperi legaturi intuitive si se va identifica implicit cu personajele. O discreta functionalitate traditionala si o forma de expresie tipica (bazata pe personalitatea artistei), fac vizibile relatia cu lumea inconjuratoare. Atitudinea personala si independenta spirituala confera picturilor ei elementul originalitatii. Atmosfera evocativa ne introduce in subiect, fondul completeaza atmosfera, miscarea da senzatia si relatia cu infinitul. Interpretarea literala a Bibliei este excelent tradusa in cea figurativa prin limbajul universal al insemnelor si valorilor artei plastice. Inca o dovada ca Arta buna se implica in toate aspectele existentei.

autor Dorel Schor

Tagged with:

Fernando Botero – sau Cultul obezităţii

Posted in Arte by Hopernicus on 13/08/2011
1932 Se naste Botero – Pictor, sculptor, caricaturist portretist Columbian.
La 12 ani capătă instrucţie de matador în paralel cu şcoala normală. Să nu ne mirăm că primele sale picturi sunt inspirate de arena cu tauri. La numai 16 ani prezintă picturi în regiunea sa natală Medellin.  Se mută la Bogota şi acolo cunoaşte avangarda locală , pictori ce se întâlneau la Cafeneaua „Automatica”.  A studiat la Madrid, la muzeul Prado şi a cercetat frescele lui Giotto în Italia la Florenţa. În 1956 se însoară cu Gloria Zea şi se mută cu proaspătă soţia în Mexico unde întâlneşte arta lui Diego Rivera. Stilul lui Rivera îl determină în alegerea drumul său artistic.
Din anii 60 trăieşte la NY şi se separă de Gloria Zea.   Botero expune o operă eclectica, influenţat de expresionism şi abstract dar dezvolta în timp un stil personal, în care personajele sunt păpuşi
de gumă umflate într-o obezitate exagerată. Stilul său numit situaţional include naturi moarte şi
peisaje populate de personaje care se aseamănă.  Se pictează pe sine ca bărbat sau femeie
în poziţii sau situaţii uneori bizare. Seturile au şi ele umor, maliţie satirizând momentele vieţii sau ridicolul unor personaje de proporţii exagerate plasate în aspectele banalului cotidian.
Botero explica înclinaţia sa spre obez astfel: „Un artist este atras de  de anumite forme fără să ştie cauza. Adopţi o poziţie, mai mult intuitiv, mai târziu e posibil să găseşti raţiunea acestei alegeri.

O altă direcţie a fost parodierea marilor maeştrii care i-a adus o internaţională celebritate şi recunoaştere.  Botero rămâne un pictor original şi neafiliat vreunei mişcări artistice.
După anii 70 Botero preferă sculptura care se aseamănă picturilor sale. În 1973 se mută la Paris cu Cecilia Zambrano. Cei doi au un fiu Pedro,  mort într-un accident rutier la numai 5 ani.
În anul 2005 Botero capăta un mare ecou internaţional după expunerea în Europa a seriei de tablouri Abu Ghraib, picturi care denunţă abuzurile americanilor în deţinerea prizonierilor în timpul războiului cu Iraqul.
Aceste tablouri nu au fost vândute ci donate muzeelor. Botero este expus azi în marile capitale, parcuri şi muzee din Europa şi America. Îl găsim la Roma, Londra, Ierusalim sau Madrid
în statui care ne surprind şi produc zâmbete, induc nevoia a fi fotografiate pe lângă bucuria şi mirarea estetică, adrenalina oricărei arte .
Adrian Grauenfels
2011
Tagged with:

Comentarii închise la Fernando Botero – sau Cultul obezităţii

„Eu zbor! Veniţi cu mine?”, vol. 3, Suzana Deac şi Maia Martin

Posted in Arte by Hopernicus on 12/08/2011

Dragii mei,
cu bucurie vă anunţ apariţia unei noi cărţi din seria „Eu zbor! Veniţi cu mine?”. Este cel de-al 3-lea volum, semnat de Suzana Deac, proză şi poezie, şi Maia Martin, pictură.

Puteţi citi cartea aici

http://www.calameo.com/books/000310051486f4a3fb9e1

Având ca inspiraţie picturile mele, Suzana Deac a scris proză sau poezie de o sensibilitate ce  o simt foarte apropiata cu a mea. Joaca, Jocul se imbina cu meditaţie, reflexia, dar şi cu actualitatea de zi cu zi.

Vă ofer ca preambul un dialog între pictură şi literatură pe tema „Melancoliei”.

Melancolie, artist Maia Martin

„De unde vin cuvintele? Din pomii ascultători cu inele de logodnă, pe care i-am admirat într-o primăvară timpurie, cu o foame de flori şi desenam ramurile laterale, nevăzute de trecătorii pământeni, iubeam frunza care îndrăznea să se trezească pentru fiecare zi, piţigoiul din decor cânta imnul singurătăţii. Copacii s-au unit cu dealul, un lanţ verde contra timp. Ştiu că visele mele se întorc într-o iarnă lipsită de rugăciunea pădurilor.”
Suzana Deac

Cartea „Eu zbor! Veniţi cu mine?” vine in continuarea vol. 1 semnat de Violetta Petre şi a antologiei (vol.2) ce cuprindea picturi din perioada 2006-2008 (autori Maia Martin, Dorina Şişu, Ion Vanghele, Suzana Deac, Adrian Grauenfels, Delia Stăniloiu, Emanuel Pope, Eugen Dorcescu, Ion Ionescu-Bucovu, Ioan Mircea Popovici, Slavomir Almăjan, Ion Toma Ionescu, Mariana Bendou, Mihaela Dumitriu şi Tibick Indrikova)

Lectură plăcută!

A consemnat pentru dumneavoastră, Maia Martin

Tagged with: ,

BANCA DE AMINTIRI A LUI GHEORGHE GOLDHAMMER

Posted in Arte by Hopernicus on 11/08/2011

Creaţie
Amintirile lui Gheorghe Goldhammer  merita cunoscute… Acum pensionar, dupa ce a lucrat o viata intreaga ca specialist in mecanica fina, ca inventator si artizan, se dovedeste si un bun povestitor. I-am fost oaspete in apartamentul sau din Naharia unde, impreuna cu sotia sa, Magda, gazduieste un adevarat muzeu. Un „muzeu” cum nu mai exista altul  in Israel si, probabil, nici in Romania. Am pus cuvintul intre ghilimele pentru ca nu el, ci eu, consider colectia lui demna de acest nume.

Vrăjitoarea
Domnul Goldhamer povesteste in …rasina sintetica. El reuseste sa incorporeze flori, insecte, obiecte diverse, in masa transparenta – intr-o maniera care sugereaza autencitate si actiune. Lucrarile sale presupun talent artistic si rabdare de miniaturist, indemanare de bijutier si imaginatie de poet. Uneori preia o tema clasica, precum celebra fabula cu greierele si furnica, sau nu mai putin cunoscuta poveste din Batrinul si marea. Si aici intervine povestea adevarata: avind nevoie de un peste descarnat, a atirnat in padure citiva crapi grasi, pe ideia ca pasarile vor ciuguli totul, exceptind scheletul. Numai ca revenind dupa o vreme in padure, a intalnit un silvicultor speriat, convins ca padurea e blestemata, din moment ce cresc pesti in copaci.

Corrida
Interesanta este si „floarea lui Ceausescu”- cadoul pregatit la cererea comitetului regional Bihor pentru marele conducator. Misiunea i-a fost incredintata tovarasului Gyuri cu indicatia stricta sa existe un singur exemplar. Numai ca directorul intreprinderii unde lucra si care i-a pus la dispozitie materialele, i-a dat de inteles ca ar dori si el o”floare” . Disciplinat, Goldhammer a facut… trei. Exemplarul cel mai reusit l-am vazut la Naharia . Exemplarul oficial a fost expus la Muzeul de Istorie din Bucuresti.
Floarea lui Ceauşescu
Alte exponate… O vrajitoare pe matura care se deplaseaza  cu elice de elicopter …Un pantof care calca florile si un mesaj: „Stop, ocrotiti natura !”…Lujeri de flori care traiesc, ginganii care lucreaza , papadii care-si risipesc puful … La una dintre expozitiile cu public, Gyuri a observat un grup de tineri care reveneau aproape zilnic, de fiecare data mai numerosi. Ii interesa un anume exponat, consultau un album de specialitate si urmareau clasificari si indexuri, dar nu ajungeau la nici un rezultat. Exponatul avea corp de libelula , cap de radasca, coada un fluture…Gyuri se distrase, inventase o noua specie…I-a lamurit amabil pe…studentii la biologie!
Libelula
Mi-e greu sa-l incadrez pe G.G. intr-o categorie distincta. Artist artizan, mester priceput, inovator si sugubat, povestitor si gazda buna… M-a asigurat ca banca amintirilor sale e inca plina.

Pestele Mare inghite pe cel mic
autor Dr. DOREL SCHOR
Tagged with:

Comentarii închise la BANCA DE AMINTIRI A LUI GHEORGHE GOLDHAMMER

Despre Geniu si Nebunie

Posted in Arte by Hopernicus on 11/08/2011

Hieronymus Bosch
Rareori critica discută relaţia dintre geniu şi nebunie în artă. Există vreo legătură între producţia artistică şi bolile mentale? O amică din tinereţe, pictor, Germaine Sterian îmi povestea de intensitatea emoţională a picturilor făcute de schizofrenici. Care este relaţia geniului bolnav cu mediul, cu arta? Să ne amintim că în Evul Mediu cei bolnavi mental erau trimişi cu corăbii spre Mattagonia, regatul nebuniei, o insulă distantă şi intangibilă, alţii mai puţin norocoşi, erau închişi în aziluri şi supuşi unor cazne care să alunge diavolul care îi poseda de bună seamă. Litografiile şi gravurile timpului ne arată scule de tortură ,
instrumente folosite în aşa zisele tratamente aplicate pacienţilor. Există tablouri flamande de o mare acurateţe ca de exemplu ” Concertul într-un ou” pictat de (Hieronymus Bosch) , care redau fidel lumea personajele bolnave. Un german, Messerschmidt, produce în a doua jumătate a sec XVIII faimoase busturi redând grimasele nebuniei sale şi nebuniauniversului. Artistul avea o deosebită abilitate în a reproduce fidel trupul uman şi expresivitatea lui cu o mare precizie, graduat acest talent devine o obsesie, artistul fiind torturat de idea dementă a unui „demon al proporţiilor” care îl urmăreşte şi îl pedepseşte.
Ca să scape de demoni Messerschmidt inventează stratageme şi soluţii bizare. De pildă titlurile cioplite la baza busturilor nu reflectau expresia facială reprodusă, în speranţa de a convinge demonii de marea sa incompetenţă în a înţelege proporţiile umane . Începând din sec XIX o mişcare numită Pozitivism a favorizat ipoteza că  boala mentală are o natură biologică, şi este de multe ori ereditară. Un Italian Cesare Lombroso este proponentul acestui curent. Lombroso colecţionează obiecte şi desene produse de pacienţi din spitalele psihiatricedemonstrând că nu numai sănătoşi au privilegiul creativităţii.

 Colectia Lombroso

Filosofia şi psihologia europeană se dezvoltă, în timpul lui  Nietzsche întâlnim 4 mari artişti atinşi de demenţă în  diverse stadii: Van Gogh, Munch, Strindberg, Kirchner. Toţi patru au fost larg studiaţi de teoreticienii artei pentru relaţia geniu – nebunie şi interdependenţa stării psihice cu arta.
În 1889 pictorul olandez Van Gogh se internează la ospiciul Saint Remy de Provence unde se bucura de oarecare libertate, mai ales i se permitea pictura în aer liber,  astfel realizează capodopere ale locurilor şi al oamenilor întâlniţi în jur.
Un alt afectat de boala este norvegianul Edward Munch. Deşi fiu de medic a avut o copilărie tragică: mama şi sora sa preferată au murit de tuberculoză iar tatăl trecut în pragul nebuniei din cauza acestor pierderi, dezvoltase o pietate maniacală. Boala, nebunia şi moartea, scrie Munch, au fost ” îngerii negri care au vegheat leagănul meu”.
Pictura lui arată marile nevroze care îl frământau. Temele sunt pe măsură obsesive, frenetice: gelozie, boală, instincte sexuale, toate tratate într-o atmosferă sumbră, tragică.
O expoziţie a sa în 1892 la Berlin stârneşte un scandal de mari proporţii şi expoziţia a fost sistată. În 1893 produce „Ţipătul” opera sa cea mai celebră, o viziune a angoasei ca o icoană a lumii moderne.

 Edward Munch
În 1908 suferă o serioasă prăbuşire mentală care îl trimite pentru 8 luni în sanatoriu. Munch era convins că instabilitatea psihicului este o parte a destinului său artistic şi declară: „nu voi înlătura cauzele bolii pentru că arta mea îi datorează atâta”.
 Kirchner (1880-1938) pictor şi sculptor german.
De mic copil a făcut dovada unui caracter neliniştit, maladiv, tulburat de coşmaruri. Se simte atras de fovism, de Munch, de Gaugain şi Van Gogh.Formele sale sunt aspre de un cromatism disonant. Personajele sunt tratatecu ironie sau în tensiunea sumbră a marilor oraşe.

 Ernst Kirchner
În 1915 pictorul este mobilizat dar curând eliberat după o gravă cădere fizică şi mentală. După o oarecare celebritate ( se vindecase de droguri şi picta peisaje mai senine în Davos, Elveţia) se îndreaptă spre arta abstractă şi participă la câteva expoziţii în Germania. Dar starea lui se agravează şi naziştii îl includ în expoziţia defăimătoare de „artă degenerată” ţinută la München in 1937. Van Gogh, Kirchner şi Munch sunt predecesorii incontestabili ai expresionismului modern. Alte aspecte ale războiului ca  o nebunie colectivă, sunt examinate de o expoziţie prezentată la Siena – Italia.  Expoziţia selectează orori pictoriale, limbajul vizual depăşind adesea descrierea tragediilor, ducând pictura într-o turmentare a simţurilor. Capodoperele produse de Renato Guttuso, Mario Mafai, Otto Dix tratează dramaticul şi ororile războiului.

 Renato Guttuso, Autoportret
Guttuso, pictor Italian născut în 1912 în Sicilia, s-a stabilit la Roma şi a fundat mişcarea antifascistă Corrente. În 1943 devine celebru cu un ciclu de desene protestatare vizând crimele germanilor staţionaţi în Italia. În 1941- 42 enervează Biserica Catolică cu felul în care plasa nuduri  de femei în tablouri. Otto Dix (1891-1969), pictor german, a studiat arta la Dresda şi se alătură expresioniştilor, aprecia mult pe Van Gogh şi pe impresionişti.
E mobilizat în primul război mondial, iar în anii 20 împreună cu pictorul Georg Grosz pune bazele „Noii obiectivităţi” un curent care relua amintirile sumbre ale războiului învinuit de dezamăgirea produsă de mizeria socială şi spirituală care bântuiau Germania postbelică. Un tablou celebru este Vânzătorul de Chibrituri,  un cerşetor orb, invalid de război, pe lângă care trec personaje  sătule, mulţumite, indiferente. O serie de 50 de gravuri din ciclul Războiul (1924) au fost categorisite de istoricii de artă ca „interpretările cele mai pline de forţă şi mai înspăimântătoare declaraţii antirăzboinice din arta modernă”.
Un alt cercetător celebru al nebuniei în artă este Hans Prinzhorn. Psihiatru şi terapist la institutul de Psihiatrie al Universităţii Heidelberg el studiază istoria artelor, estetica, filosofia,
muzica şi canto fiind un adevărat pionier în evaluarea psihopatologică a manifestărilor artistice. Folosind metode noi de cercetare el a ajutat la dezvăluirea deranjamentului psihic în scopul de al trata dintr-un punct de vedere fără precedent, declarând boala ca fiind una din posibilităţile legitime de a fi uman şi în special artist. Mulţumită studiilor sale şi a achiziţionării de obiecte de la cei trataţi Prinzhorn realizează o serioasă colecţie a artei „deranjate”.
ARTA BRUTĂ

 Jean Dubuffet
Arta Brută se datorează francezului Jean Dubuffet care o defineşte ca o artă pentru artiştii
neconvenţionali, solitarii sau pacienţii clinicilor psihiatrice. Dubuffet denunţă constrângerea socială care refuza „această artă care izvoraşte din invenţia pură şi nu e bazată ,aşa cum face arta cultă, pe  procese cameleonice sau papagaliceşti”.  Cu alte cuvinte Dubuffet vedea nebunia ca motorul invenţiei în artă, o valoare pozitivă care apare „când o aşteptăm cel mai puţin”.
Între 1945 şi 1972 colecţionează circa 5000 de obiecte non conforme normelor culturale. Deşi jumătate din obiecte erau produse de pacienţi schizofrenici sau bolnavi psihici Dubuffet nu acceptă conceptul de artă psihiatrică spunând că nu există o artă a nebunilor aşa cum nu există o artă a diabeticilor.
Carlo Zinelli

În Italia găsim artişti ai Artei Brute, pe Carlo Zinelli cu o pictură primitivă, copilărească şi pe Antonio Ligabue un artist turmentat, pictând genial în stil rustic definit de critici ca fiind de stil Naiv.

Antonio Ligabue
Dar nebunia continuă mai departe în sec XX cu Henri Michaux (1899-1980) pictor şi poet belgian stabilit în Franţa. Michaux folosea mescalină (un halucinogen extras din cactus) ca să exploreze „peisajele minţii”. Tablourile sale erau de o imaginaţie extraordinară iar poemele sale descriu universul ca „resimţit ireductibil ostil”.
Henry Michaux by Dubuffet
Un ultim pas este făcut de suprarealişti care folosesc automatismul psihic ca să producă o artă inspirată de vise, neancorată, în deplină discordanţă cu realitatea. Printre cei devotaţi automatismului găsim pe Max Ernst, Andre Masson şi romanul Victor Brauner. Max Ernst (1891-1976) pictor german, este un important dadaist şi suprarealist fiul unui învăţător la o şcoală de surdo-muţi. De copil avea o sensibilitate maladivă, şi o fantezie vie, la 14 ani trece printr-o fază mistică între depresie şi bucurie exaltată. Student la universitatea din Bonn e fascinat de arta pacienţilor din spitalele de boli nervoase. La Koln împreună cu Hans Arp pune bazele mişcării dadaiste din oraş. În 1920 aranjează o expoziţie dadaistă faimoasă
, vizitatorii primeau satâre cu care, dacă doreau, puteau sparge lucrările expuse. La ieşire o tânără fată îmbrăcată în alb recita versuri obscene. Ernst se desparte de suprarealişti în 1938 când nu a participat la sabotarea poetului Eluard, act cerut de Andre Breton.

Andre Masson
Andre Masson ( 1896-1987) pictor şi scenograf francez.  Studiază la Paris la Şcoala de arte Frumoase până la al doilea război mondial când e rănit şi suferă o criză nervoasă. Pesimismul său era amestecat cu o curiozitate maladivă privind destinul omului, Masson  se consacră
acestei teme. Aderă parţial suprarealismului amestecând automatismul cu efecte ale hazardului, folosind în pictura  materiale neconvenţionale( nisip, cretă). Temele sale sunt axate pe metamorfoze, erotism, torturi psihice, violentă. După 1941 produce pânze mari în stil abstract printre care si celebra  „Lumea nu moare” un spaţiu plin de monştrii care se dezintegrează sugerând soarta oricărei acţiuni umane.  Să decidem că arta nu este neapărat legată de normal şi ponderat. Vedem cum excursiile mentale şi deviaţiile produc opere remarcabile şi că suferinţa este un catalizator al simţurilor şi al nevoiei de expresie. Un profesor spunea că un artist bine hrănit şi împăcat cu soarta nu  va produce capodopere. Giotto, Kafka, Brâncuşi, Modigliani, Van Gogh şi mult mulţi alţii au îndurat sărăcie, oprobriu şi boli dar nimic nu i-a împiedicat de la exprimarea  sublimului care le curgea în vene. Nebunia devine starea normală şi fertilă a unor creatori şi mă întreb dacă nu a venit timpul să  redefinim
 convenţiile care împart lumea între două tabere distincte.
autor Adrian Grauenfels
Tagged with:

Priviri

Posted in Arte by Hopernicus on 11/08/2011

Dacă cineva m-ar întreba:  ce te poate face fericită – cu adevărat? – aş răspunde fără nicio ezitare: o privire. O singură privire care să cuprindă un întreg univers de gânduri şi sentimente. Nimic altceva. Tăcere…  Şi prin aerul dens al tăcerii să răzbată către mine acea privire care să-mi pătrundă în adâncul sufletului şi să-l inunde cu fericire. De ani şi ani port cu mine o întreagă colecţie de priviri ca pe un album cu fotografii: unele mai învechite, îngălbenite, altele mai şterse, mişcate, întunecate, altele viu colorate, proaspete. Continui să adaug la colecţia mea alte şi alte priviri care, cu siguranţă, mă vor bântui până la sfârşitul sfârşitului. E tot ceea ce-am putut acumula eu pe această lume fără să pot lăsa cuiva o astfel de moştenire.
Marea revelaţie am trăit-o atunci când am răsfoit pentru prima dată un album al marelui pictor Ion Ţuculescu. Atunci am ştiut că acest geniu al expresionismului românesc a ştiut să redea ca nimeni altul covârşitoarea forţă şi frumuseţe ce poate fi regăsită doar în acest flux de energie cosmică numit: privire.

Autoportret cu frunză

La Ţuculescu, privirea este motivul central al creaţiei artistice şi are tot atâtea materializări câte posibilităţi plastic-simbolice există. Motivul privirii ca oglindă a propriei conştiinţe este monada lui Liebnitz, motiv pe care-l întâlnim explicit în lucrarea „Monade”

Pornind de la grafia frunzei şi trecând prin stadiul ochiului, Ţuculescu a imortalizat „privirea frunză”. Priviţi numai: „Triplu autoportret”, „Autoportret cu frunză”, „Castelul apelor”, „Troiţa roşie”. Este privirea care  simbolizează apropierea până la suprapunere acelor două regnuri. Pogorâtă dintre crengile vibrânde ale  „pomului vieţii” din „privirea frunză” se dezvoltă „privirea -linie” şi „privirea- peşte”.

 

Autoportret pe fond galben

Ca orice mare artist a trăit sentimentul tragic al vieţii, a simţit ca pe o sabie a lui Damocles shakespearianul „a fi sau a nu fi”, lucru pe care l-a simbolizat prin  „privirea–triunghi”. În „Ritmuri urbane” şi „Ultimul tablou”, aspiraţia către alte universuri a fost redată prin negrul şi albastrul ultramarin de deasupra cadrului.

 

Păunii privirilor

Între 1959-1962 începe perioada totemică, având la început o semnificaţie folclorică în care „privirea cerc”  sugereaza drama unei lumi închise: „Circuite”, „Farmecul albastrului”.

 

Relaţii în oranj

Se remarcă aici motivul păunilor de inspiraţie folclorică, în care coloristica are un rol esenţial. Perioada folclorică este urmată de perioada spirituală, în care apare semnul privirii spirală” care induce ideea de evoluţie, de înălţare. Toate aceste priviri ale lui Ţuculescu sugerează alienarea artistului în lumea ostilă în care trăieşte.

Cutia cu fard

Figura violacee

Şi mai presus de toate domină „privirea hiperbolică” a artistului cea care domină întreg spectacolul vieţii surprins pe pânzele sale. Aşa, în „Peisaj industrial de iarnă”, „Marea”, „Cimitir”, „Pasărea furtunii”, „Privirile Câmpului”, „Apocalipsa”. „Privirea-hiperbolică” apare obsesiv în partea superioară a tablourilor, sale accentuată prin coloristică – ocru, albastru, negru.

Ochi călători

autor Maria Sava

Tagged with:

Comentarii închise la Priviri

Colecţionarii de artă – Solomon şi Peggy Guggenheim

Posted in Arte by Hopernicus on 11/08/2011

Victor Brauner

Solomon Guggenheim
(1861-1849)
Amatorul de artă nu poate cerceta istoria artei moderne fără să întâlnească numele Guggenheim. În 1937 Solomon Guggenheim, magnat al industriei metalurgice americane înfiinţează o instituţie filantropică având ca scop „promovarea artelor şi a educaţiei artistice”. Încă din anii 20 Solomon  colecţiona pictura abstractă influenţat de amica să baroana Hilla von Ehrenweisen, ea însăşi artistă avangardistă. În 1939 colecţia lui a fost prezentată într-o galerie New York-eză sub numele „Muzeul picturii non obiective”.

Cezanne

În 1943 Solomon G. cere arhitectului Frank Loyd Wright să proiecteze un muzeu pentru valoroasă să colecţie. Muzeul a fost deschis 10 ani după decesul patronului şi botezat cu un nume mai general: „Solomon R. Guggenheim Museum”.

Muzeul expunea sculptură, arta avangardistă, abstractă, acoperind arta sec XIX până la o amplă colecţie Kandinsky. Arhitectura clădirii sfida şi ea normele clasice, tradiţionale, clădirea fiind o imensă rampă în spirală urcând 6 nivele în jurul unui spaţiu gol, în inima edificiului. Nu existau spaţii plane ci totul era curbat, conectat de coridoare în pantă, uneori dificil de urcat. Acest concept constructiv de piramidă inversată, cu forme circulare sau ovale care modifică perspectiva percepţiei, a fost pe larg dezbătut în secolul trecut. Cu timpul, colecţiei s-au adăugat artişti impresionişti, expresionism German, minimalism American, arta Conceptuală şi Environmentala. În 1997 un nou muzeu a fost deschis la Bilbao în Ţara Bascilor-Spania,  proiectat de arhitectul american Frank Gehry.
Gehry plasează muzeul sau la nivelul apei, într-o piaţă vastă care serveşte ca intrare în muzeu. Clădirea este un melanj spectaculos de sticlă, metal şi foi de titaniu care acoperă cu enormi solzi metalici ce reflectă cerul,
construcţia centrată în jurul unui înalt patio. Una din săli este concepută să primească mari opere de artă
contemporană,are 100 m lungime. Muzeul a fost salutat de artişti din toată lumea care au donat lucrări pentru mobilarea acestui special lăcaş.
Boccioni
În interior se expune arta Basca modernă, o parte din colecţia nepoatei Peggy Guggenheim, istoria familiei şi a donatorilor dar şi mărturii despre cum a fost realizat acest excepţional muzeu azi imitat şi în alte ţări.

Peggy

(1898-1979)
Nepoata lui Solomon Guggenheim, era faţa unui alt industriaş pierit în catastrofa vasului Titanic. Peggy, a moştenit o avere substanţială care i-a permis să colecţioneze şi să participe la promovarea în USA a suprarealismului   şi al expresionismului abstract. După primul război mondial Peggy a plecat la Londra dar trăia alternativ şi în Paris,
acolo achiziţionează pictură şi statui din atelierul lui Brâncuşi pe care îl admira pentru stilul său modern în sculptură. În 1938 Peggy deschide la Londra o expoziţie de artă suprarealistă şi abstractă.

Rothko
La New York în 1942, devine proprietara unei galerii numită „Artă acestui secol”. Peggy cunoaşte mulţi artişti celebri că Yves Tanguy, Calder, şi sprijină financiar pe Jackson Pollock, Hofmann, Rothko, Gottlieb care au recunoscut în Peggy protectoarea artiştilor din Şcoala de la New York. Cu suprarealistul Max Ernst a fost căsătorită pentru o scurtă vreme. După divorţ în anul 1947 închide galeria din New York ca să se stabilească la Veneţia unde aranjează o superbă galerie colecţiilor sale, într-un palat situat pe Canal Grande.
Peggy completează lipsurile colecţiei unchiului Solomon ducând mai departe dragostea pentru artele vizuale în plină lor splendoare.
autor Adrian Grauenfels
Tagged with:

Comentarii închise la Colecţionarii de artă – Solomon şi Peggy Guggenheim

AVANGARDA NU SE PREDA

Posted in Arte by Hopernicus on 11/08/2011

O EXPOZITIE INTERNATIONALA

 

Arthur Segal

In urma cu vreo doi ani am primit un mesaj de la Radu Stern, critic de arta evreu roman elvetian. Dumnealui avusese ideia unei expozitii dedicate miscarilor artistice avangardiste din Romania si era in faza „culegerii de exponate”. Marturisesc ca, impreuna cu admiratia pentru aceasta idee grozava, eram si oarecum sceptic, luind in consideratie dificultatile firesti: lunga trecere a timpului, risipirea colectiilor si a colectionarilor, greutatile financiare. Personal aveam numai un album de colaje al scriitorului Sasa Pana si un catalog modest al publicatiilor sale. Ceea ce interesa insa erau, in primul rind, lucrarile de arta plastica.

Marcel Iancu

Radu Stern s-a dovedit si tenace si neobosit. Rezultatul? Recent s-a vernisat la Amsterdam Expozitia europeana a Avangardei artistice din Romania, cu nu mai putin de 80 de picturi, desene si fotografii ale unor tablouri pierdute … Printre altele, aflam ca prima expozitie internationala a avangardei artistice a avut loc la Bucuresti in 1924. Sunt prezenti in expozitia de la Amsterdam si scriitori care si-au legat numele de aceste experimente curajoase, precum Tristan Tzara, autorul manifestului Dada, Sasa Pana cu revista „unu” si altii. Dar ponderea este a pictorilor, subliniata fiind nu numai modernitatea operelor, ci si relatia dintre ideile revolutionare in arta si identitatea evreiasca.

 

Perahim Jules

Patru sint temele propuse publicului: Perioada Zurich, cu cabaretul Voltaire, nasterea curentului Dada, contributia lui Traian Tzara si Marcel Iancu. Apoi avangarda bucuresteana, miscarea artistica provocativa si moderna. Tema treia se refera la anii ’30, iar a patra la generatia considerata atunci tinara.
Este prezent si Arthur Segal, din generatia mai virstnica, Victor Brauner, Marcel Iancu, M.H. Maxy, precum si Jules Perahim, Paul Paun – inspirati de predecesori si continuatori ai acestora. Expozitia urmareste prezenta acestor artisti plastici de la dada la suprarealism, de la abstract la expresionism, variatiile personale cu elemente de constructivism.

 

Victor Brauner

Aflu ca expozitia se bucura de mare succes. Frecventarea este excelenta si publicul foarte interesat. Presa este entuziasta si publica pagini intregi precum si suplimente culturale. Filmul expozitiei a fost transmis la televiziunea olandeza. Dar dimensiunea internationala a evenimentului abia va incepe sa se dovedeasca. Expozitia va deveni itineranta, urmind sa fie prezentata publicului din Statele Unite, din Israel si, desigur, celui din Romania.

 

M. X. Maxy

autor Dr. DOREL SCHOR
Tagged with:

Comentarii închise la AVANGARDA NU SE PREDA

Marele Rothko

Posted in Arte by Hopernicus on 11/08/2011

Marele Rothko alias Marcus Rotkowitz( 1903-1970)

 

Născut în Rusia, fiul farmacistului evreu Jacob, Marc Rothko emigrează în Statele Unite la numai 10 ani.Învaţă pictura la diverse şcoli, dar se consideră autodidact.
Trece prin multe faze, încercând expresionismul şi suprarealismul care erau la modă în anii 30-40. La New York este elevul lui Arshile Gorky şi a unui evreu religios Max Weber care îl învaţă să exploateze expresia religioasă şi emoţională în pictură. Ca pictor a fost în special atras de pânzele lui Paul Klee şi Georges Rouault. Prima sa expoziţie personală este ţinută la muzeul de artă din Portland, spre nemulţumirea familiei, care nu înţelegea decizia lui de a fii artist. La New York i se permite să expună 15 picturi în ulei la Galeria de Artă Contemporană . În 1936 Rothko scrie o carte (neterminată) despre similarităţile între arta copiilor şi artiştii moderni. El observă că arta produsă de copii este eminamente primitivă şi că modelul folosit frecvent este chiar copilul care se pictează pe sine şi impresiile sale imediate. Concide Rothko: Cei care încep o pânză desenând conturul reflectă o manieră strict academică. Eu voi începe cu culoarea.
În 1937 se separă de prima soţie Edith Sachar, era copleşit de probleme financiare şi de panica de a fi expulzat din America. În 1938 capătă cetăţenia americană. Îşi schimbă numele din Rotkowitz în Rothko în speranţa de a ascunde rădăcinile sale evreieşti.


În toamna lui 43, deprimat de divorţul sau de Sachar se reîntoarce la Portland. Mai târziu, la NY, o cunoaşte pe Peggy Guggenheim. Se lăsa convins să expună în galeria acesteia „The Art of this Century”. Puţinele vânzări şi critică nefavorabilă îl determină să părăsească suprarealismul în favoarea abstracţionismului. Se însoară pentru a doua oară cu Mary Ellen(Mell) Beistle.Produce o capodoperă în anul 1945: Piruete lente la malul mării, două forme umane îmbrăţişate într-o atmosferă de culori subtile. Într-un eseu din 1949 „Romanticismul” Rothko argumentează nevoiapictorului arhaic de a crea monştrii, zei, semizei aşa cum omul modern îşi caută mentalitatea în fascism, comunism, rasism.. O imensă influenta în opera sa o are filozofia lui Friedrich Nietzsche care expune teoria în care tragedia Greacă avea sarcina să elibereze omul de vicstudiniile vieţii. Rothko preia mesajul propunândca ca prin artă să elibereze vidul spiritual al omului modern.

 

Din 1947 începuse să dezvolte un stil personal inimitabil: forme mari rectangulare de culori separate aranjate in paralel şi care dialoghează armonic sau produc contraste spectaculoase.Spre borduri formele sunt estompate şi deviate în aşa fel încât par a pluti la distanţă de pânză. Produc un efect de calm, de contemplaţie, producând intensă emoţie datorită simplităţii aparenţe. Nu mai pictez abstract, spunea Rothko, vreau doar să ating emoţiile umane fundamentale, tragicul, extazul, angoasa. Folosea o tehnică secretă în care amesteca substanţe naturale cu media de pictură (ouă, lipiciuri, răşini, acrilice). Tehnica permitea aplicarea rapidă a multor straturi succesive, care nu se amestecau între ele dar permiteau o transparenţă controlată. Vizitatorii părăseau expoziţiile striviţi, sleiţi nervos. Ba unii invocau o experienţă religioasă deşi nu găsim chipuri sau conotaţii religioase în picturile lui Rothko. Deşi extrem de sărac, în 1950 reputaţiaartistului se răspândeşte şi critică îi devine favorabilă,ba chiar admirativă în comparaţie cu alţi pictori americani.Devenit celebru, Rothko continua să ducă o viaţă turmentatăfolosind barbiturice şi alcool. Se socotea neînţeles, nu avea încredereîn artiştii tineri şi detesta discuţiile estetice. Dacă în tinereţe cromatica lui avea o mare strălucire după anii 50 se închide devinând sumbră, dominată de brun, negru, cenuşiu. Devine suspicios, şi ca să îsi protejeze operele anulează o serie de vânzări şi expoziţii importante. Scrie cuiva: „O pictură trăieşte prin companie, ea creşte şi se coace în ochii unui observator sensibil. Ea moare la fel, e riscant şi stupid să o las la întâmplare. Curând va fi schingiuită de ochi vulgari sau de cruzimea unui impotent care va răspândi suferinţa ei universal. ” Era bolnav, bea, fumează. Mariajul cu Mell devine instabil, soţia îl părăseşte de Anul Nou 1969. Se sinucide în 1970 după ce imortalizează starea sa de spirit cu un ciclu de picturi cenuşiu pe negru.

autor Adrian Grauenfels

Tagged with:

Comentarii închise la Marele Rothko

Interiorul

Posted in Arte by Hopernicus on 11/08/2011

O  TEMA  APARENT  NEINTERESANTA

 

Vincent van Gogh

Intr-un an si citeva luni, cit a locuit in Arles, Vincent van Gogh a pictat peste doua sute de pinze. Era perioada cind artistul suferea de saracie, de sperante neimplinite si depresie. In mod ciudat, una dintre multele opere care aveau sa devina celebre peste ani, sugereaza caldura, confort si siguranta. Este vorba de lucrarea cunoscuta sub numele „Camera lui van Gogh de la Arles”. Se pare ca acesta este tabloul achizitionat de fratele pictorului care, mai mult, i-a cerut  si o copie. Fapt este ca pinza  se afla la un muzeu din Amsterdam. Copia, care este si ea…originala e la  Institutul de arta din Chicago si …un al treilea exemplar pictat de mana pictorului poate fi vazut la Muzeul d’Orsay din Paris.”Camera” pare o lucrare simpla in care obiectul dominant e patul, completat de citeva mobile banale. Pictorul se joaca cu regulile traditionale ale perspectivei, combina riguros suprafetele colorate, corectind aparenta instabilitate.

 Henri Matisse
O alta pinza celebra a fost pictata de Henri Matisse si este expusa la Ermitaj in Sankt Petersburg. E vorba de „Camera rosie”, cunoscuta si ca „armonie in rosu”, o adevarata  demonstratie de maestrie in care spatiul compozitiei se confunda cu decorul, absorbind spectatorul prin puterea culorii. Aceasta tematica aparent neinteresanta s-a dovedit  un subiect abordat de multi artisti plastici, mai ales cind oferea perspectiva unei „camere cu vedere ” la mare, la munte, spre o pajiste…Regasim ideea la Edward Hopper, la Rene Magritte, la Iosif Iser, Corneliu Baba sau Dan Hatmanu, la Iosef Zaritzki, Avigdor Stematki si Yehezkel Streichman si atitia multi altii…

 Constantin Piliuta 
Interiorul  se dovedeste un colt de lume, uneori static, imuabil, chiar contemplativ nostagic, dar nu o data reprezinta simbolul propriei identitati a artistului. Compozitia obliga la echilibru, prezenta umana introduce dinamism sau emotie, intimitate… „Interiorul taranesc” al lui Ion Tuculescu nu e numai o marturie de apartenenta etnica ci si o excelenta lectie despre forta cromatica, despre magia culorilor. Constantin Piliuta transforma interiorul unei crisme intr-un colt de lume emblematic cu care se identifica deliberat. Romeo Niram propune o imagine rezultata din realitate si inventie, forta imaginativa si limbaj pictural. Liana Saxone Horodi creaza un pod intre valorile folclorice si artizane romanesti care i-au marcat tineretea si miracolul maturitatii israeliene. Avi Schwartz confera interiorului atmosfera mistica si emotionala a iudaismului religios. In lucrarile tuturor se reflecta propria personalitate, sensibilitate si , poate, un fragment de biografie.
autor Dr. DOREL SCHOR
Liana Saxone Horodi
Avi Schwartz
Tagged with:

Comentarii închise la Interiorul

Carlo Carrà (1881-1966)

Posted in Arte by Hopernicus on 10/08/2011
 Pictura Metafizică
Carlo Carrà (1881-1966)
Rudă a suprarealismului, Pictura metafizică a fost inventată de doi artişti geniali Carlo Carrà şi Giorgio de Chirico. Formele şi temele clasice, impecabil tratate, sunt plasate în spaţii discontinue, neobişnuite, rezultatul fiind o senzaţie supranaturală de magie, halucinaţie şi mister. Obiectele par a însoţi transformări iminente suferite de umani care devin statui, manechine în pieţe pustii, plasaţi în oraşe ale renaşterii în care tronează obiecte supradimensionate, ameninţătoare prin disproporţia lor cu umanii. Lumina este ireală, iar perspectiva exagerată aşa cum va fi folosită intens şi de suprarealişti.
Pictura metafizică s-a extins în Italia şi a antrenat şi alţi pictori (Russolo, Boccioni) care au părăsit futurismul ca să fondeze împreună Mişcarea Metafizică. Ideile erau expuse şi discutate în revistă Valori Plastici (1918-1921). Mişcarea a dispărut treptat în anii 20.
**
**
Adevărul în poezie este un adevăr metafizic, 
în caz că adevărul fizic nu se conformă, trebuie privit ca fiind un fals. ( Govanni Vico)
Născut în Piemont Carlo Carrà va deveni mentorul şi teoreticianul artei metafizice.
Începe ca artist futurist şi din anul 1903 se stabileşte la Milano, lucrează ca artist decorator iar din 1904 se înscrie ca student la Şcoala de Arte aplicate şi ulterior la Academia Brera.
Ca alţi tineri rebeli distruge lucrările sale din această perioadă. Semnează în 1908 cu Boccioni, Severini şi Marinetti cele două manifeste ale picturii futuriste. Călătorind la Paris, cunoaşte pe Picasso şi Braque, elementele picturii cubiste vor apare succesiv în pictura sa. În celebra sa pictura Funeraliile Anarhistului Galli pictorul combină  un dinamism futurist cu structuri cubiste severe.  În 1915 îl întâlneşte pe Giorgio de Chirico şi sub influenţa acestuia îmbrăţişează pictura metafizică, preluând din rechizitele sale specifice – manechine, uşi întredeschise, interioare misterioase, atmosfera enigmatică.  Faza futuristă se încheie la izbucnirea primului război mondial. Se desparte de Chirico în 1918, opera lui Carrà înclină acum spre formă şi nemişcare, renunţă treptat la emoţii.  Pictura lui devine pur metafizică, o explică în cartea sa  Pittura Metafisica – publicată 1919, dar între anii 20-30 aderă la mişcarea Novecento Italiano care cerea o întoarcere la realism, la valorile tradiţionale, găsim aici o închidere a paletei sale într-un stil asemănător picturilor lui Masaccio.  Vederile sale politice devin ultranaţionaliste şi este atras de fascism. Publică critică şi poezie în ziarul milanez L’Ambrosiano. Semnează o petiţie în care se promulga sprijinirea ideologiei prin artă şi se alătura grupului „Strapaese” condus de alt mare pictor al naturii moarte Giorgio Morandi. Moare în 1966 la Milano.
**

Carrà poet
Să facem miere din cele mai vechi flori
ca să ne pictăm ideile împrumutăm culori
să aprindem torţe la focul lor poetic
Pe gânduri noi să facem stanţe antice
Florenţa 1919
**
Carrà e liniştit:
a ratat ţinta
vrea viaţa pentru sine
Carrà e vesel:
Nestăvilit călăreşte astre
prin poduri de curcubeu
**

În revistă milaneză La Voce, numărul 3 din anul 1916 apare alături de Giovanni Papini,Giuseppe Ungaretti, Alberto Savinio.

Găsim o carte poştală primită de la Ungaretti, datată 1917:
Dragă Carlo,
De mult nu mai ştiu de tine. Am fost la Paris
şi mă reîntorc curând. I-am întâlnit pe Apollinaire şi Picasso:  am vorbit de tine. Am primit cereri de la revista Raccolta dar  nu le-am trimis nimic, nici nu am ce. Din Septembrie zac fără inspiraţie. Dar acum voi naşte ceva. Sunt convins că puţini italieni scriu o poezie atât de pură ca aceasta pe care o dospesc eu. În Franţa există un unic Apollinaire. O să le trimit lui, de cum vor fi gata traduse în franceză, mi se par excelente. Tu trebuie să colaborezi cu mine la o nouă carte, va fi precis de mare preţ. Cu dragi urări,
Ungaretti.
**
Seara
Fantome care merg
în umbră, sub pomi.
Fantome care ating obiectele
cu un gest tandru de binecuvântare.
aprilie 1917
**
Întrebări
Timpul s-a copt întrebării
Cântăreţul înjunghiat în sala de bal
A aruncat paharul de podea
Sunt un acrobat fără spectatori.
E noapte
Sufletu-mi dansează
melancolia dulce
a cântului popular
mai 1917
**
Enigme
Un fulger de frumuseţe şi uităm dacă viaţa e sigură sau nu
Să facem cunoştinţă cu mitul nou
Marile întrebări
Pretextele obscure
Nobile minciuni
Marile nume care înfloresc prin eoni
Ei spun că profeţii pot rezolva enigme
ei spun că nu-i mai mare păcat
decât necrofilia
Prieteni, nu mă luaţi drept nebun
dacă mă confesez liber
deconectat de orice formă de înţelepciune.
Prefer să mă ocup de probleme ceva mai plăcute ..
Milano 1918
***
autor Adrian Grauenfels
Tagged with:

Comentarii închise la Carlo Carrà (1881-1966)