Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Un kitsch (despre Marcel Duchamp şi nu numai)

Posted in Arte by Hopernicus on 19/10/2012

Marcel Duchamp (1887-1968) este considerat unul din marii artişti ai secolului al XX-lea. Nu atît datorită numărului mare de lucrări – în realitate, are extrem de puţine -, nici datorită scrierilor de teorie şi critică a artelor plastice, ci, mai cu seamă, pentru că mai toţi avangardiştii îl recunosc drept „Tatăl” lor, în tot ceeea ce s-a întîmplat (şi continuă să se întîmple) în arta modernă şi contemporană.

Ceea ce l-a impus, a fost ruperea lui totală  de tradiţii. N-a fost primul – au fost mulţi, uneori în fiecare generaţie sau chiar la cîţiva ani, care şi-au căutat propriul drum. Mai toţi au fost respinşi la început, le-au trebuit mulţi ani să fie acceptaţi şi apoi preţuiţi. Dacă ne uităm doar la ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, îi vedem „călcăndu-se pe picioare” simbolişti, impresionişti, postimpresionişti, nabişti, fovişti, expresionişti, cubişti, futurişti… Mulţi din  marii artişti ai vremii au trecut din stil în stil pe parcursul a doar cîţiva ani. Cu foarte puţine excepţii, niciunul din ei nu s-a cantonat într-un singur stil. Marele „cubist” Picasso abia dacă a pictat cîţiva ani cubism, deşi a pictat peste 60 de ani!  Paul Gaugain a fost impresionist, simbolist, nabist, post-impresionist pentru a redeveni simbolist in stilul lui inconfundabil tahitian. Iar imediat după Primul Răboi Mondial, lucrurile au prins viteză.

Cam atunci s-a afirmat şi Duchamp. El marchează un început şi în tipologia artistului: cel care, avînd o pregătire profesională mai redusă, încearcă să o suplinească folosindu-şi inventivitatea. Fără a exagera prea mult, putem considera extrem de mulţi artişti post-WWI drept nişte „şmecheri”. Lipsiţi de educaţie, experienţă, studiu – dotaţi totuşi cu talent nativ şi cu foarte mult aplomb şi tupeu, deseori devin faimoşi şi trăiesc toată viaţa datorită unei idei de moment. Sunt nişte oportunişti care au ştiut să profite la maximum de acea oportunitate (deseori, unică) pe care au întîlnit-o.

Duchamp a profitat de faptul că avea doi fraţi mai mari, amîndoi artişti. A făcut liceul – şi acolo şi-a descoperit talentul la desen. A încercat Academia Julien vreun an-doi, deşi nu a prea trecut pe-acolo. În acea perioadă, pe la Julien treceau artişti ca Matisse, Duffy, Derain, Rouault, Delauney, Archipenco – chiar şi români ca Tonitza. A pictat un tablou („Nud coborînd o scară”) sub influenţa lui Picabia, un prieten apropiat, cu influenţe de la futuriştii italieni (descompunerea mişcarii după principiul desenului animat). La următoarea lucrare a gîndit (e mult să spunem că a lucrat) vreo 11 ani (1912-23): Marea Sticlă – pe care criticii încă încearcă să şi-o explice. E una din ultimele lucrări în care a mai folosit tehnica picturii clasice, începînd să se folosească de alte materiale, ceea ce a dus la forme tot mai tridimensionale. Tot în timpul războilui a început să experimenteze aşa-numitul „ready-made” (obiecte gata făcute), ceea ce va duce la cea mai faimoasă lucrare a lui, „Fîntîna” (un pisoar intors la 90 grade, semnat) – dînd semnificaţii noi unor obiecte cotidiene (1917). (Nu ştiu daca Picasso nu i-a luat-o înainte cu „Taurul” lui format dintr-un ghidon şi-o sa de bicicletă.)

Pînă cînd a scos marea lucrare „Dat: 1. Cascadă. 2. Lampa cu gaz” (1968), au urmat oarece experimentări în arta kinetică şi asamblaj, în muzică şi fotografie – dar nicio lucrare de menţionat.

De ce am început să scriu despre Duchamp? Pentru că el, cum am zis, este simptomatic pentru o mare parte din artiştii sec. al XX-lea. Pîmă la urmă, singura lui educaţie cît de cît serioasă a fost făcută în tipografie, pe timpul armatei. Nu vi se pare că seamănă multor politicieni români din aceste zile? Milionarilor de carton care trăiesc de pe urma unor tunuri? Ce diferenţă  este între el (şi alţii) şi Kandinsky, de exemplu, la care evoluţia şi Ideea a venit în urma unor ani de zile de educaţie, muncă, studiu, discuţii, experimente – Ideea fiind sinteza acestor ani de căutări. Şi nu poţi decît să regreţi că un Corneliu Baba, unul din cei mai mari artişti ai sec. al XX-lea, este cvasi-nevcunoscut în lumea artei!

Şi am mai pornit această discuţie pornind de la un crez al lui Duchamp: „I believe that the artist doesn’t know what he does. I attach even more importance to the spectator than to the artist.” („Cred că artistul nu ştie ce face. Dau chiar mai multă importanţă spectatorului decît artistului.”) După opinia mea, asta este una din cele mai clare definiţii ale kitschului!

Arta este proces de creaţie şi, simultan, comunicare. Un schimb de idei nu este artă – dacă lipseşte fiorul creaţiei. Originalitatea. În schimb, procesul creativ rămîne steril dacă nu se adresează cuiva. Un artist trebuie să rămînă în control în oricare moment al procesului – altfel devine un „măgar” care „pictează” dînd din coada de care i s-a legat o pensulă. Chiar şi atunci cînd cade în transă – cum uneori se întîmplă în muzică, dans şi chiar pictură.

Şi cum poate avea loc un schimb de idei, dacă creatorul nu are nicio idee? Cînd el nu gîndeşte, nu ştie ce face? Semnificativ, acum un critic  e chemat să spună de sute de ori mai multe vorbe despre o lucrare post-modernistă decît îi ia unui artist să o „creeze”. Alteori, un artist cizelează luni de zile cele cîteva fraze care explică „lucrarea” – avînd deseori ajutorul a tot  felul de critici (că acum goagălul e gratis şi plagiatul nu se pedepseşte…).

Eu consider că arta acestor zile este, în proporţie 80%, kitsch. Toate aceste forme de „happening”, de „asamblaje”, de „performanţe” (ex.: galeria transformată în grajd), lucrări care nu mai spun nimic, făcute de artişti cărora le lipseşte minima dexteritate, sunt, pur şi simplu, produsele unor mediocri diletanţi care se adresază unor diletanţi mediocri. Dar snobi! O primă indicaţie că vorbim despre kitsch sunt tocmai cuvintele lui Duchamp: spectatorul are mai multă importanţă decît artistul. Azi se folosesc tot mai des aceste cuvinte. Artistul a ajuns să lucreze pentru spectator, să facă ceea ce acesta cere, ceea ce îi place acestuia. Vrea el bulibaşă cu pipa-n gură – i-o face! Vrea lacul cu lebede? Poftim! Munţii albi sub cerul albastru? Nicio problemă.

Totuşi, nu-l consider  pe Duchamp un creator de kitschuri, ci un artist. El încearcă să se exprime pe sine însuşi. Profitînd de oportunitate, de acord, de legăturile cu Guggenheim şi alte muzee de „artă modernă” – dar creînd aşa cum se pricepea. El a fost şi precursorul unui tip special de creatori de kitschuri (scuzaţi alăturarea celor două cuvinte): cei pentru care „spectatorii” sunt numai snobii din lumea artei. Aşa că, pentru a-şi lărgi piaţa, tendinţa lor este să facă să dispară termenul de kitsch. În fond, „clientul nostru e stăpînul nostru”. Cu cît mai mulţi stăpîni, cu atît pîinea e… mai cozonac

 

autor Nick Sava

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Un kitsch (despre Marcel Duchamp şi nu numai)

%d blogeri au apreciat asta: