Arhiva revistei literare Faleze de piatră

El Greco

Posted in Arte by Hopernicus on 16/12/2011


Îţi sărut mâna, străbun iubit, îţi sărut umărul drept şi umărul stâng. Spovedania mea s-a terminat; acum poţi să mă judeci.”
Aşa îşi încheia soldatul Kazantzakis „raportul” către „generalul” El Greco. Şi mai departe îi spunea: „Tu m-ai învăţat că flacăra noastră lăuntrică, potrivnică prin natura ei legii trupului, se înalţă fără încetare de-a lungul anilor.”
Câtă dreptate avea! Căci iată, acum la aproape jumătate de mileniu, flacăra din privirile îngerilor pictaţi de Cretan (aşa obişnuia deseori să se semneze) arde peste timp, preschimbată în văpaie, şi nu va conteni să ardă, atâta timp cât sărutul părintelui Hortensio Felix Paravicino va poposi pe mâna mânjită de culori a grecului care a pictat ca nimeni altul pe Dumnezeul-Om. „Tu faci zăpada să ardă, a zis el, ai întrecut natura sufletului, sufletul rămâne nehotărât în faţa acestui miracol, nu ştie dacă creaţia divină ori creaţia ta-merită să trăiască...”

 


În anul 1541 se năştea sub soarele arzător al Cretei, în localitatea Candie (azi Iraklion) Domenikos Theotokopoulos zis El Greco (El Griego, sp.) Numele său pare a fi predestinat prin semnificaţia pe care o are: Domenikos (Kuriakos) înseamnă „aparţinând lui Dumnezeu” şi Theotokopoulos înseamnă „fiu al Maicii Domnului”. Primii ani din viaţă şi i-a petrecut în Creta, unde a primit educaţia şi a învăţat să picteze în atelierele călugărilor de la Sfânta Ecaterina Valsamanero. O scrisoare din august 1568 semnalează prezenţa lui la Veneţia, iar în 1570 miniaturistul croat Giulio Clovio îl recomanda lui Alexandre Farnese – mecena al artelor la Roma -, ca pe un tânăr discipol al lui Tiţian. La Veneţia îi cunoscuse pe Tiţian, Tintoretto şi Corregio. Noua tehnică occidentală o deprinde în atelierul din Bassano al familiei Da Ponte. Deşi în Veneţia a lucrat o vreme în atelierul lui Tiţian, se pare că dintre toţi veneţienii cel mai mult l-a influenţat Tintoretto. În jurul anului 1576 se stabileşte la Toledo, în Spania, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii, 7 aprilie 1614.

Felul său de a picta era atât de sever şi de sumbru, încât multora nu le plăcea. Niciodată n-a pictat oameni simpli. Trăia foarte modest, dar, convins de foame şi de prieteni, pleacă la Sevilla, unde pictează atâtea chipuri de nobili încât se îmbogăţeşte. Când şi-a dat seama că este bogat, s-a întors la pictura lui solemnă, spunând: „vreau să trăiesc mai degrabă sărac decât umilit”(Manuel de Melo)
Aplaudat de oamenii inteligenţi şi de poeţii vremii – a fost contemporan cu Lope de Vega şi cu Gongora -, după moarte a căzut, însă, în uitare. La sfârşitul secolului al XIX-lea, un grup de artişti spanioli aflaţi în străinătate, în frunte cu Fortuny, au iniţiat o mişcare de recunoaştere a meritelor lui El Greco.

 

Faima lui se pare că a crescut odată cu apariţia romantismului, Theophile Gautier considerându-l „nebun”, diferit de ceilalţi, aşa precum era moda romanticilor. Către 1900, artiştii spanioli fiind în căutarea unei identităţi, au descoperit în arta Cretanului o pictură caracteristică ţării lor. Astfel, Ignacio Zuloaga (1870-1915), celebru în epocă prin subiectele spaniole, copiază începând cu 1887 o serie dintre tablourile lui El Greco, introducând multe din motivele cultivate de acesta, în propriile picturi. Un alt admirator a fost şi Santiago Rusinol, reprezentant al Modernismului (Art nouveau), însă cel mai cunoscut şi mai apropiat ca destin a fost celălalt apatrid al artei, cu rădăcini tot în spaţiul mediteraneean, Picasso, mai ales în „perioada albastră”.

Prieten şi admirator  al lui  Zuloaga,  Rilke îi face o vizită la Toledo în 1912, ocazie cu care vede Assomption de la Vierge (1577), ulei pe pânză în care se mai recunosc ceva influenţe ale lui Michelangelo. Virgina, îmbrăcată în culorile tradiţionale, roşu şi bleu, este aşezată exact pe axa verticală a tabloului. Tonurile de verde, caracteristice picturii lui El Greco, dispersate pe diagonală, pun accente complementare ce atrag privirea. În faţa acestei picturi ce emană aceeaşi supremă şi inexorabilă ascensiune spre absolut, specifică picturilor cu temă religioasă, Rilke a rămas mut de uimire şi a compus poemul Înălţarea Sfintei Fecioare.
Ceea ce l-a fixat pe El Greco în mentalitatea publicului au fost „sfinţii aceştia aiuriţi”, lipsiţi de proporţiile anatomiei umane. Neîndoioasa sa preocupare, geniul său oriental, au creat în el pictura ascensională.

 


Alungirea chipurilor personajelor se datorează voinţei sale interpretative ascensionale: „mărind figurile, spune El Greco, m-am gândit că ele sunt oarecum asemeni corpurilor cereşti, asemeni luminilor care, văzute de departe, oricât de mici ar fi, ni se par mari.”
Huxley afirma că El Greco era pătruns de focul sacru, adică „de a atinge prin încordare spirituală şi extaz contopirea cu divinitatea.” Tocmai această spiritualizare, această umanizare a personajelor sale, l-au detaşat faţă de ceilalţi pictori italieni care pictaseră aceleaşi teme, dar care creaseră personaje hieratice, dominante prin măreţia înfăţisării lor cu scopul vădit de a-l strivi pe privitor.
Unul din biografii săi, Gregorio Maranon, povesteşte că înainte de Război se afla în biserica spitalului De Afuera. La un moment dat a apărut un bătrân umil şi a început să se roage înaintea Botezului lui Isus, icoană care lui Gautier i se păruse „opera neruşinată a unui nebun”. Bătrânul s-a întors către Maranon şi i-a spus: „Ia te uită ce frumuseţe, Domnul pare că vorbeşte.” Aceasta era percepţia poporului faţă de icoanele pictate de El Greco.


Pentru pictarea acelor sfinţi cu chipuri alungite, El Greco a folosit drept modele „inocenţi”. Focul spiritual, vibraţia sufletului exaltat adunat în expresia feţei, puteau fi găsite doar în privirile asistaţilor dintre zidurile ospiciului Nuncio.
Nu voi putea să uit niciodată chipul acelui Christ din Muzeul Naţional de Artă din Praga, care m-a făcut să mă opresc hipnotizată minute în şir. Pur şi simplu nu mă puteam desprinde de acei ochi în care luceau boabe diamantine de lacrimi, fiind paralizată de efluvii de emoţii. Era ceva ce nu poate fi numit, o stare de inefabil, amestecată cu compasiune şi dorinţă de înălţare totodată. Atunci am înţeles de ce Rilke s-a oprit ore în şir în faţa Fecioarei din Toledo şi i-a compus un poem. Şi cred că aş fi putut închipui acelaşi dialog pe care celălalt Cretan l-a imaginat în zori când îi dăduse dezlegare generalului să spună ce n-ar fi spus vreodată în stare de trezie: „Doamne, când ai să-l ierţi pe Lucifer?”şi Dumnezeu ar fi răspuns la fel:”Când şi el are să mă ierte pe mine.”

                Însă reminescenţa orientală care a influenţat cel mai adânc psihologia şi tehnica maestrului grec a fost obsesia umbrei. Umbra are două regimuri: umbra ca obscuritate, ca beznă, şi umbra ca dublură a figurii umane. În ipostaza de dublură a trupului omenesc, umbra ocupă un volum foarte important în opera Cretanului. Întunericul este dublura luminii, penumbra culorii, aşa cum umbra este dublura fiinţei umane.
La popoarele primitive, umbra e echivalentă cu sufletul omenesc – şi această credinţă explică de ce se acordă umbrei atâta respect.
Un alt element specific artei lui El Greco este flacăra, însoţitoare a umbrelor. Umbra este reprezentarea sufletului viu, dar sufletul însuşi era flacăra. „Ce suflet?” spune Kazantzakis. „Flacăra! Ai prefăcut flacăra în văpaia care ne-a făcut, în văpaia care o să ne ardă în flăcările ei.”


Două tipuri de personaje a înfăţişat El Greco. Pe de o parte, au fost toate acele chipuri ale contemporanilor, care poartă pe faţă calmul, vizibila împăcare cu lumea din jur. De remarcat însă că, pentru toate aceste fiinţe umane, sobre ca înfăţişare, vorbesc mâinile lor, mâini îmbibate de suflet, „mâini înaripate” cum le numea Unamuno. În contrast cu acestea şi definitorii pentru arta Cretanului, se află agitaţia imaginilor cereşti: în afară de imaginea hieratică din Ecce Homo, pe chipul tuturor sfinţilor se citeşte dorinţa arzătoare de înălţare. În schimb, mâinile acestora păstrează gestul ritual, fiind deosebit de expresive.
Pictura lui El Greco reprezintă printre primele, alături de cea a lui Bosch şi Grunewald, manifestări expresioniste avant la lettre. Delirul oniric predispune la expresionism frenetic, de unde diferenţa dintre figurile celeste, care sunt visate, şi cele reale, percepute cu ochii.
Afirm în încheiere că, „generalul” El Greco şi-a dus până la capăt misiunea, precum străbunul său Odysseu, şi că, asemeni tuturor cretanilor ce s-au jertfit udând cu sângele lor pământul sfânt al Cretei, în urma lui se văd aceleaşi urme-nsângerate.
A ars precum o torţă şi s-a lăsat întins precum un arc, dar care, chiar dacă s-a frânt în mâinile Domnului, în veci va sta de-a dreapta lui.

autor Maria Sava

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la El Greco

%d blogeri au apreciat asta: