Mihai Eminescu – Floare-albastră

 

– Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

În zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile asire
Și întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

– Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.

Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.

Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie –
Ș-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.

Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?

Înc-o gură – și dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuși este trist în lume!

(1873, 1 aprilie)

 

 

 

 

Pentru poezia românească, Eminescu a însemnat naşterea Poeziei însăşi. Întreaga sa lirică, ca şi viaţa de altfel este străbătută de durerea unor iubiri cu neputinţă. Absorbit de doruri necunoscute, pradă trecutului ireversibil sau morţii, amăgirii sau pierzaniei, dar mai ales unei nepotriviri esenţiale dintre Sinele intens iubitor şi ceea ce îi este dat în lume, era firesc ca opera lui să tindă către o formulare extremă  a acestei incompatibilităţi, către înscrierea ei în sfera inaccesibilului, care îl chinuie în eternitate pe Tantal.

Anul 1873 şi apariţia poeziei Floare albastră înseamnă întoarcerea poetului către intimitatea sa şi apariţia acelei muzici specifice eminescianismului. Motivul florii albastre pe care îl întâlnim şi la Novalis şi care simbolizează Infinitul, aspiraţia către absolut, este folosit de Eminescu pentru a sugera faptul că Iubirea stă la baza unităţii şi coerenţei Cosmosului, este principiul de bază al existenţei acestuia. O legendă populară thuringiană vorbeşte despre floarea albastră ce răsare pe muntele Kyffhauser, în noaptea de Sf.Ioan. Cel ce-o poate surprinde în toată splendoarea ei, e doar Poetul, poezia fiind forma cea mai deplină a absoluităţii cunoaşterii în viziunea romanticilor. În visul lui Heinrich von Ofterdingen, floarea-albastră se metamorfozează în fecioară, având trăsăturile iubitei, care, de fapt, e o întrupare a spiritului Poeziei. Taina Universului stă în revelaţia iubirii şi a unităţii de esenţă dintre subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii. Natura e un spaţiu sacru al carui acces implică iniţiere şi aşa cum altădată îl chema pe micul prinţ, din poetul adult, să se întoarcă la sânu-i: ”O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu ştiu să le-ascult./ //În al umbrei întuneric/ Te asamăn unui prinţ,/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri şi cuminţi;/”(O, rămâi…)  la fel iubita îl cheamă către acea iubire lipsită de griji ,de la începuturi:”- Hai în codrul cu verdeaţă, /Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă./” Dar şi de data aceasta avem o iubire cu neputinţă.

Adevărul ultim la care se ajunge după depăşirea treptelor iniţiatice, este Iubirea -acea Iubire dureros de dulce. Ideea integrării în natură creează o stare de voluptate , un sentiment de exultanţă, figurat erotic, dar ca şi Narcis, fascinat de propriu-i chip şi care se prăpădeşte de o patimă secretă, absorbit de doruri necunoscute, poetului îi este imposibilă iubirea de altădată. Avem de-a face aici cu un Paradis pierdut. Paradoxul şi drama dragostei constă în a fi împreună sub forma unei separaţii. Iubirea este act de creaţie, de transfigurare, e însăşi Poezia. Deşi, ciudat, poetului îi place mai mult decât prezenţa fetei, să fie departe de ea, să cugete la ea. Acest lucru semnifică libertatea spiritului care-l defineşte pe poet, nevoia de purificare, dincolo de senzualitate:

„-Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?/De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieţii mele./…//…Piramidele-nvechite / Urcă-n cer vârful lor mare-/ Nu căta în depărtare/ Fericirea ta iubite!/”

Adevărul  spus de mititica nu este similar cu adevărul poetului, aflat în căutarea Graalului, a propriei sale deveniri. Râsul lui enigmatic e râsul lui Narcis întors către sine. „Căci ceea ce eu doresc o port în mine, sărăcia mea vine din bogăţia mea”( Ovidiu – Metamorfozele III)

„Astfel zise mititica,/ Dulce netezindu-mi părul./ Ah! Ea spuse adevărul;/Eu am râs n-am zis nimica./”

Dar toate acele posibile manifestări ale iubirii pe care fata i le propune poetului rămân fără răspuns. Finalul pune în evidenţă tragismul nostalgiei paradisului pierdut: „ Şi te-ai dus dulce minune,/ Şi-a murit iubirea noastră- /Floare-albastră! Floare-albastră!…/Totuşi este trist în lume!/”

 

Lumea, fragilă casă a Fiinţei, este doar o clipă suspendată între stingerile inexistente anterioare şi cele posterioare. Precum  Hyper-ion cel rătăcitor, căruia nu-i e dată decât dorinţa de a se prinde pentru o clipă în ceva, la fel şi natura artistului de geniu e incompatibilă cu orice fiinţă purtătoare de dragoste. De aici acel sentiment dureros de dulce născut din incompatibilitatea celor două făpturi.

 

 

ianuarie 2010

 

 

 

Bibliografie: Eminescu, Poezii, Editura Minerva, 1989

Eminescu editat şi comentat de Petru Creţia, Ed.Humanitas, 1994

Novalis, Discipolii la Sais  Heinrich von Ofterdingen, Ed. Univers, 1980

 

 

autor  maria sava

grafică în peniţă  CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ