Orizont

 

 

Când stai în mijlocul unei câmpii cu desăvârşire plane, te înfioară, în primul rând senzaţia tulburătoare a nesfârşitului. Pornind de la picioarele tale, toată firea miserioasă a câmpului se pierde încetul cu încetul către zare. Ierburile, insectele care foşnesc, bulgării mici de ţărână, pe toate le vezi cât sunt lângă tine; apoi se amestecă, se topesc, se fac neauzite. În cuprinsul nesfârşit al câmpului, o nelămurită lume ocru-verde îţi ia pur şi simplu minţile. Eşti pierdut şi n-ai curaj să te mişti, pentru că eşti foarte sigur că ai să te pierzi. Nici un reper, nici un martor către care să te poţi raporta, pe care să-ţi sprijini orientarea. Şi atunci preferi să aştepţi venirea cuiva, a oricui, a unui suflet care să te scoată din nesfârşitul labirint. Şi cât stai şi aştepţi, toate sunetele, şi mişcările, şi formele din apropierea ta îţi devin mai familiare, le poţi înţelege tot mai bine, le înveţi scopul şi justificările. Începe să-ţi placă lumea aceasta, îţi acaparează privirea, atenţia, te abate de la nesfârşit, de la zarea care odinioară te înspăimânta.

Acum nu te mai înspăimântă, pentru că nu mai este în procuparea ta. Sufletul tău este cu totul dăruit nădejdii în acel cineva care va veni să te scoată din situaţia aceasta. Pe măsură ce timpul trece, eşti tot mai convins că orice încercare de unul singur, orice aventură nu duce decât la rătăcire. Acel cineva este singura ta şansă de a ajunge „în lume”. Iar universul mărunt din jurul tău devine din ce în ce mai important; fără să-ţi dai seama dimensiuile lui se măresc, sensurile  sunt tot mai acaparatoare. Se ridică – fără să ştii – un zid în jurul tău, şi numărul acţiunilor care nu-ţi sunt permise este tot mai mare. Se înmulţesc interdicţiile, sunt tot mai categorice şi te obligă să devii însuşi spiritul lumii în care trăieşti. Un fenomen ciudat se petrece: îţi dai seama că dimensiunile tale se micşorează, iar cele ale lucrurilor din jur cresc. Şi nesfârşitul începe să nu mai existe, începe să nu mai aibă legăură cu tine, să nu-şi mai arate forţa. Aici, în lumea în care aştepţi izbăvirea, eşti protejat. Ai învăţat totul despre ceea ce este în jurul tău. Viaţa îţi este protejată de un zid, care este şi nu este, dar care te învaţă tot ceea ce trebuie să ştii pentru a fi în lumea măruntă pe care ai învăţat-o. Doar speranţa confuză că cineva va veni stăruie în fiinţa ta.

Cu timpul, nu mai ştii nimic despre acela -, acela de la începuturi; habar n-ai ce fel de fiinţă va fi, nu ştii cum trebuie să arate, nu ştii dacă e om sau duh, sau vrea blândă zână. Oricum, e sigur că acela este un erou care poate orice, şi care grija ta o are cel mai adânc înfiptă în inimă. În tine imaginile se învălmăşesc zi de zi, de fiecare dată se schimbă, încearcă să se potrivească dorinţei din clipa ivită. Sunt atât de tulburi aceste imagini, încât îţi doreşti chiar ca ele să nu mai apară. Nu mai vrei să ai nici un fel de legăură cu lumea de dincolo de nesfârşit, şi te bucuri, din ce în ce mai profund, când observi că tot ceea ce este în jurul tău se măreşte, îşi schimbă dimensiunile, importanţa. Acum nu-ţi rămâne decât să aştepţi fiinţa aceea salvatoare, care sigur va veni într-o zi.

Ciudat este că, uneori ai senzaţia că cineva, ceva a trecut pe lângă tine fără să ştii.

 

autor  Ion Manzatu