Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Rînduiala

Posted in Articole by Hopernicus on 09/03/2012

Urmăream pe Youtube un interviu realizat de Grigore Leşe în Ţara Loviştei. Un bătrîn de peste 80 de ani, născut, trăit în acel sat de pe dealuri. Un petec de ogor pe vale, o casă, o curte plină de animale.  Singur: copiii, nepoţi plecaţi pe la casele lor. Îşi ducea singurătatea cu munca, amintirile şi horitul.

 

Kogaion”, artist Nick Sava

În cele aproape 50 de minunte ale interviului, bătrînul a pronunţat de mai multe ori cuvîntul „rînduială”. Rînduiala era… zicea el. După rînduială… Prin acest cuvînt el înţelegea: legea, obiceiul, tradiţia, morala, buna cuviinţă. Întreaga viaţă a comunităţii era supusă rînduielii, se învîrtea în jurul ei. Nimic nu era început dacă nu era „după rînduială”, nimic nu se făcea, nimic nu se împlinea. Decît prin rînduială. Cînd Leşe îl întreba „dar de ce?” , bătrînul răspundea simplu: „aşa era rînduit” – de parcă acest cuvînt le împlinea pe toate, nu era necesar să mai explice. Era evident că el se aştepta ca tot omul să înţeleagă profunzimea explicaţiei: unde e rînduială, nu există tocmeală!

Omul nu părea de loc a fi revoltat de „dictatura” rînduielii. Nu credea că i se ştirbeşte vreun drept. Se supunea de bunăvoierînduielii. Era rînduit să muncească de dimineaţa pînă seara, de cînd se ţinea minte şi pînă acum, iată, la 84 de ani. Întreaga familie, copii, maturi, bătrîni, femei şi bărbaţi. Să plătească dările. Să-şi facă datoria faţă de Stat, de Ţară – atunci cînd Ţara ţi-o cere. Să păstrezi buna rînduială: să munceşti cînd e de muncit, să horeşti cînd e de horit, să te bucuri de sărbători.

În felul lui era un rapsod. Nu se considera a fi unul. Cînta pentru că era de cîntat. Horea pentru că era de horit. Mergea la horă cînd era de învîrtit şi la biserică, cînd era vremea de spus rugăciunea. Colinda de Crăciun şi lucra în şezători în timpul iernii, cînd munca la cîmp înceta. Cioplea, spunea snoave, poveşti şi basme. Îşi ajuta megieşii cînd erau la nevoie, fie prin clacă, fie la şezători, fie ca buni vecini – că aşa era rînduiala. Formau o comunitate. Şi-a ajutat părinţii, şi-a crescut copiii; cînd aceştia au crescut, l-au ajutat la rîndul lor. Apoi au plecat la copiii lor – că rînduiala se stricase. Asta era durerea bătrînului: rînduiala piere şi, odată cu ea, comunitatea şi satul şi Ţara!

Norodul a avut întotdeauna o rînduială. De cel puţin trei mii de ani, poate chiar de pe timpul Cucuteniului neolitic şi mai dinainte.Rînduiala nu era creştină, nu era un rit religios – deşi acoperea şi astfel de rituri, mituri, tradiţii. Cînd au venit romanii şi au adusPax Romana, aceasta nu a dislocat rînduiala, nici măcar nu au schimbat-o prea mult. Obştea sătească, cu rînduiala ei, a format cu timpul formaţiunile pre-feudale, apoi statul român feudal, apoi statul român modern. Cu vremea, Statul avea două „rînduieli”: cea rurală şi Legea orăşenească. Ele nu se excludeau, mai curînd se completau. Ţăranii înţelegeau că, intraţi în lumea de la oraş, trebuia să respecte „rînduiala” acestuia. O respectau, deseori cu sfială şi umilinţă. Au pătimit şi multe nedreptăţi. Pe atunci puţini dădeaurînduiala pe care o ştiau acasă pe cea străină, de la oraş.

Acum însă, de o vreme, lucurile s-au schimbat. Tot mai mulţi ţărani au părăsit rînduiala. Au plecat la oraş, încearcă să se integreze noii vieţi. Dacă înainte rînduit era să supravieţuiască demn în cadrul comunitaţii, acum e bine să supravieţuieşti „mai bine decît vecinul tău”. Să te poţi făli cu mai multe. Să faci orice, oricum, chiar fără rînduială, pentru a avea mai mult, mai repede. Să renunţi la demnitate şi cinste, dacă e nevoie. Să calci orice rînduială şi lege, dacă nu e altă cale. Să renunţi la tradiţii, obiceiuri. Nimeni nu mai ţese, nimeni nu mai coase, nimeni nu mai ciopleşte – muncă multă şi fără folos. Prea puţini mai muncesc. Nici nu mai ştiu hori. „Sărbătoarea” lor se petrece în faţa televizorului, muzica lor e maneaua adusă de la mahalaua oraşului, „hora” lor e discoteca unde se lasă cu bătăi şi beţii…

Desigur, în acest mileniu, libertăţile personale au devenit ţelul suprem. Cine se mai supune rînduielii? Cum să respecţi principii, reguli, bun -simţ – cînd vecinul, sau copilul lui, care nu le mai respectă e dus în Italia şi îşi face un viloi la care nici nu poţi visa, după o viaţă de nevoi şi muncă? La ce îţi mai folosesc acestea? Tradiţiile mor oricum, s-au învechit, au „îmbătrînit” şi ele. Nu mai sunt la modă. Nu mai rentează să le respecţi. Nu mai au căutare nici ciopliturile, nici cusăturile, nici ţesăturile, nici muzica, nici hora, nici colindele… Iar munca? Dar cine mai munceşte azi – dacă nu are încotro? Să te mai miri auzind ţărani din sate de munte că Statul nu are grijă de ei, că nu au „nici măcar lemne de foc”? Că mor de foame în casă pentru că nu au făină, mălai, cartofi, fasole, carne… şi nici măcar apă!

Desigur, e rău destul. Nu vreau să par foarte pesimist – dar ţăranul a fost întotdeauna „talpa Ţării”. Fără această „talpă”, Ţara nu mai poate sta în picioare. Chiar şi statele occidentale, unde industrializarea a făcut ca ţărănimea să reprezinte poate nici 30% din populaţie, nu au ajuns în situaţia noastră imposibilă: măcar îşi asigură hrana de la propriile ferme. România, cumpăra 70% din necesarul de alimente! Şi pe acolo tradiţiile dispar. Au apărut tradiţii noi, orăşeneşti – dar la ei tradiţiile orăşeneşti, ale burgurilor, sunt vechi de sute de ani. La noi, ţărănimea reprezintă încă circa jumătate din populaţie. Iar tradiţiile orăşeneşti numără, deseori, doar cîteva decenii. Românul se află în „mahalaua” oraşului, nu departe de barieră… Nici ţăran, nici orăşean. Şi, din păcate, mahalaua s-a întîns acum pînă hăt, în sat!

Dar e chiar mai grav de atît. Aşa cum observase încă Eliade, în urma Primului Război Mondial, teritoriul unui Stat, demnitatea şi fiinţa unui neam e ţinută de „talpa ţării”- Ţăranii au luptat la Mărăşeşti şi Oituz, ei şi-au adus prinosul de jertfă. Ei şi cei care nu se rupseseră încă de comunitatea sătească: învăţătorii, profesorii de ţară. În rest, orăşenii, politicienii, miticii, intelectualii de cafenea, au fost lesne trădători ai intereselor ţării. Tot aceştia au fost primii care au dat năvală peste graniţe, părăsind ţara. I-au urmat ţăranii. Am ajuns în punctul în care ne trădăm nu numai tradiţiile, ci şi limba şi neamul. Patriotismul şi-a pierdut semnificaţiile.

Pentru că am pierdut mai întîi rînduiala. Nu mai are ce ne ţine în picioare. Şi, probabil, vom dispărea, ca hunii, ca avarii, ca bulgarii. Ca, înaintea noastră, românii de dincolo de graniţă: cici, vlahi, basarabeni, imigranţi… dacă nu ne recîştigăm cît de curînd respectul faţă de rînduiala strămoşească, viitorul va vorbi la trecut despre români!

 

autor Nick sAVA

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Rînduiala

%d blogeri au apreciat asta: