Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Constantin Stan în dialog cu Marian Drăghici

Posted in In memoriam by Hopernicus on 13/08/2011

Bucatăria de carte

Provizoriu, Sud

– Esti unul dintre liderii generatiei ’80 in literatura romana. Asa te considera lumea literara: ma rog, o parte a ei, cea care conteaza. De unde – se intreaba cititorul de ziar – reputatia asta de lider? La debutul cu romanul Carapacea (1979) deja aveai acest statut. Cartea doar l-a consolidat. Cum explici de la aceasta distanta lucrurile?
– Un scriitor se cladea in timp. De la debutul meu la cenaclul „Junimea” pana la debutul meu in roman au trecut opt ani, timp in care am publicat in revistele literare, am citit de nenumarate ori in cenaclu, au fost scrise multe cronici despre proza mea fara sa fi apucat sa debutez. In afara profesorului Crohmalniceanu, credeau foarte tare in proza pe care o scriam Sorin Titel, Nicolae Velea, S. Damian, Al. Ivasiuc, Ion Rotaru, Dumitru Micu, M. Ungheanu, D.R. Popescu (care m-a descoperit la un festival al artei studentesti, la Oradea), iar opinia formata in mediile literare conta enorm in acea perioada. Era mai importanta decat critica de tip oficial. Inspiram un val de simpatie si de, hai sa zic asa, lipsit de modestie, de admiratie si colegilor de generatie, nu neaparat celor din „Junimea”: Stefan Parvu, Gabriela Adamesteanu, Letitia Vladislav, Marius Stanila, Rodian Drăgoi, Viorel Varga, Anton Roman, Cornelia Maria Savu, Paul Dugneanu, V.F. Mihaescu. Mi-am capatat rapid un statut privilegiat in aceasta critica underground, foarte solida, care nu era incorsetata literaturii oficiale, probabil si pentru ca nu am cedat tentatiei de a deveni un scriitor oficial: ceea ce citeam la cenaclu ofeream spre publicare revistelor literare. Ca nu le publicau sau le publicau atat cat se putea – fragmentar pentru a mai atenua impactul – era treaba altora.

 

Stea de mare, autor Nick Sava

 

– Da-mi un exemplu, sa afle si tinerimea…
– Am oferit spre publicare prima povestire citita in cenaclu revistelor literare timp de 19 ani – din 1971 pana-n 1990 – si nimeni nu a avut curaj s-o tipareasca. Nu-l injuram pe Ceausescu, nu-i injuram pe comunisti, povesteam doar intamplarile unor adolescenti la tarmul marii, frust, poate usor flegmatic, poate altfel decat cu „soparlele” cu care cenzura era obisnuita si carora stia sa le faca fata. Aici, nu era loc de intors, de taiat un cuvant, de rafistolat o imagine, de imbunatatit ideologic finalul. Asa ca o respingeau in bloc, panicati. Un redactor de la o revista m-a acuzat chiar ca vreau sa-i subminez postul dandu-i povestirea spre publicare. Un prozator, foarte in voga in acea perioada, clasicizat inainte de vreme sI de opera, mi-a zis ceva in fata caruia am ramas cu gura cascata, nu o sa fiu niciodata un mare prozator daca nu ma-ngras: „draga, proza cere cur mare, ca sa poti sta bine pe scaun cand scrii”.
– Sa revenim la intrebarea cu efectul timpului asupra perspectivei, motivatiei scrisului, cititului…
– Dupa treizeci de ani, de la aceasta distanta mare cat o generatie, lucrurile mi se par a fi cu noroc. Presiunea sociala exercitata asupra noastra s-a razbunat in scrierea literaturii. Eram atat de putin liberi in alte fatete ale spiritului uman, incat ne asumam acel minus de libertate in scris. Am constientizat cu adevarat acest lucru in urma cu ceva vreme, scriind la o carte, daca vrei intr-o prea plina libertate: scrii pentru tine insutI, imun la valoarea sociala a scrisului tau. Iti esti singurul cititor pe care nu-l poti pacali si care, de fapt, te intereseaza. Mai mult, in atari conditii nu te mai intereseaza nici un fel de abilitati literare, tehnici, retorici, mode. Abia cand poti vorbi despre tine, liber, necenzurat, cu constiinta clara ca nu faci jurnal intim, ca nu esti egolatru, paranoic sau ca vrei sa te propui la premiul Nobel ai aflat rostul literaturii.
– Recapitulez: dupa Carapacea au urmat, pana-n ’89, inca doua romane bine primite de critica si cititori. Fiecare titlu in parte si un proiect romanesc foarte ambitios, sustinut cu certa vocatie a constructiei, profilau imaginea unui prozator important. Asa te-au prins evenimentele din ’89, dupa care s-a asternut, pana-n 2000, o tacere editoriala amenintatoare, primejdioasa pentru conditia de „scriitor la varf”. A fost o tacere strategica sau…?
– Dupa ’89 a fost o harababura in toti si in toate: frustrari izbucnite violent, gunoaie multe aduse pe creasta revolutiei, lupte pentru putere si privilegiile ei, violente, pornografie – de toate felurile -, lasitati, executii, procese publice. Cand ataci cu bata sediul Uniunii Scriitorilor si cand vrei sa plantezi panselute pe locul ororilor unui razboi civil bazat pe lupta de clasa (muncitori vs. intelectuali), cand vrei sa te impui in literatura nu pe valoare ci pe un privilegiu („sa fiu tiparit, tradus, pus mot in fruntea literaturii pentru ca am suferit”), cand am intrat si noi in star-system’s si am creat vedete din mediocritati, penibilitati, cretinei si cretinele, cum crezi ca un om normal se poate imbarca pe aceasta „corabie a nebunilor”? Pai, tu nu vezi ca si la 13 ani de la evenimentele din ’89, cand lumea s-a mai asezat, unii vorbesc despre ei ca despre Shakespeare, ca despre Dumnezeul literelor romane, semn ca nu traim vremuri normale, ca bunul simt a intrat in balamuc, iar balamucul se plimba pe strazi, prin Parlament, prin Guvern, prin facultati si ziare? Am sesizat destul de repede esenta vremurilor tulburi in care cuvantul cheie al societatii romanesti a fost „scandal”. Or, eu nu voiam scandal nici cu mine ca persoana, nici cu literatura mea. Aveam un amplu proiect romanesc – Cetatenie romana, aveam un roman la care scriam din anii ’80, Gerda, carora nu le aflam locul in ultimul deceniu al secolului XX, in ceea ce se intampla de fapt atunci.
– Se intampla (si) ceva atat de gretos, incat ti-ai refuzat publicarea?
– As spune ca toata acea perioada a fost una a violentei. Nu stiu daca vom mai trai vremuri atat de cumplite. Profitorii, pescuitorii in ape tulburi, au dat imediat tonul unei teribile degradari umane. De la cei marunti care carau cu sacosele pana la cei mai mari care cosmetizau legi, decrete, cu totii au dat din coate, au purces la delatiuni, santaje, la regrupari spre a obtine privilegii. Le-au obtinut! Te avertizez insa ca inca mai stam pe acel butoi de pulbere din anii ’90, ca numai o aparenta liniste s-a asternut in societatea romaneasca.
– Pe ce te bazezi, de tii mortis sa ne sperii scrisul, cititul? Tihna, domnule, tihna!?
– Democratia noastra este construita pe mediocritatile feroce ale anilor comunisti, mai rele, mai intolerante chiar decat cei ce au fost in prima linie. Ei sunt frustratii acelei perioade, care nu recunosc si nu accepta valorile. Intregul nostru sistem este construit pe creare de valori de consum, ce au rolul de a mentine confuzia, apele tulburi, atmosfera cetoasa. Astfel de valori sunt constiente ca sunt produse artizanale ale unor factori cu potenta politica, financiara, sociala si de aceea sunt dispuse la orice compromis si la orice violenta pentru a ramane cat mai mult timp cocotate pe piedestalul de rumegus poleit cu staniolul vremurilor.
– Esti ceva de groaza, profesore. Focalizand pe Provizoriu, Sud, ce aspecte legate de „bucataria” cartii ar fi de semnalat? Contractul cu editura cum a functionat? Tirajul, vanzarea, difuzarea/ecouri critice semnificative?
– Contractul a functionat perfect, dat fiind ca nici dupa epuizarea tirajului el nu a fost semnat. Tirajul a fost mic, e o carte care putea atinge 10-15.000 de exemplare, intr-o buna difuzare si intr-o mai mare grija fata de promovarea ei. E inacceptabil ca o carte care a primit doua premii intr-un an sa fie expusa, dupa aceea, la doua mari Targuri fara o banderola, fara un insemn care sa atraga atentia. Si este si mai inacceptabil sa nu stii cat se tipareste din cartea ta, cat se vinde. Noi, autorii, suntem sclavii negri de pe plantatiile editorilor, domnul meu!
– Volumul, care include prozele scurte publicate de-a lungul anilor, neschimbate, a fost rasplatit cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. Relansarea la „varf” s-a produs, dar consecutia succesului, ca sa zic asa, este o conditie obligatorie a prim-planului literar. Ce urmeaza sa publici?
– Provizoriu, Sud este cartea care a confirmat viabilitatea „programului” meu literar, un program ce exclude o ruptura esentiala in opera datorata unei rupturii politice si sociale din 1989. Revolutia noastra incepuse de la Junimea si nu a fost nevoie de o alta revolta pentru a ne primeni imaginea despre literatura. Nu numai cele doua prestigioase premii – Premiul ASPRO si Premiul ASB – au fost dovada, ci si impactul pe care l-a avut in randul criticii tinere. O carte, in care sa nu schimbi nimic dupa 30 de ani, ani in care aparent s-au petrecut evenimente revolutionare, sa fie receptata de parca ar fi fost scrisa ieri pare a fi o carte solida, nu? In ordinea pe care am gandit-o pentru acest an, urmeaza sa apara un roman pe care l-am inceput ca pe o prefata la o serie de medalioane despre „o generatie pierduta”. Se cheama Scanteia tineretului(1 )trimitere atat la redactia unde am lucrat 12 ani, dar si la ceea ce spune cuvant cu cuvant aceasta constructie – o scanteie a creatiei, a libertatii, a tineretii ce se stinge sub presiunea cotidianului, varstei, apropierii de moarte, inteleasa ca ratare – asa cum prea bine si tu stii! Apoi, chiar daca nu-mi apartine, tin foarte mult la o carte a tinerilor din cenaclul de proza pe care-l pastoresc. Se va numi, polemic, Al doilea Desant (sau Desant 2003). Sunt niste tineri formidabili care vor soca prin „normalitatea” mijloacelor si temelor literare, pentru ca si-au asumat, firesc si fara complexe, toate experimentele noastre, ale desantistilor ’83, clasicizandu-le aproape. In fine, cu ajutorul bunului Dumnezeu, in toamna voi publica Gerda (2).
Marian DRĂGHICI

(1) Romanul a aparut pana la urma cu titlul „Deadline” (2003) pentru ca Ministerul Culturii -care a finantat cartea – a cerut cu insistenta schimbarea titlului  „Scanteia tineretului”!

(2) „Gerda” avea sa apara abia in 2004 la editura Cartea Romaneasca si avea sa primeasca, printre altele, premiul pentru proza al Academiei Romane.

Sursa: http://constantinstan51.blogspot.com/2010/01/bucataria-de-carte.html

Anunțuri
Tagged with: ,

Comentarii închise la Constantin Stan în dialog cu Marian Drăghici

%d blogeri au apreciat asta: