Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Povestea unei statui (Poveste de iarnă)

Posted in Proză by Hopernicus on 17/01/2012

Décor: minimal. Unde se poate atîrna o pînză, se poate picta pe ea un portic cu trei arce, fundul în sus) – dar nu e necesar.

Personaj: Prezentatorul (Paulina, soţia unui nobil Sicilian, doamnă în slujba reginei Siciliei, Hermiona.) Poate fi îmbrăcată oricum (de preferinţă: un tricou lălîu peste pantaloni strînşi pe picior, trei sferturi, sandale strînse pe gambă prin curele. Mînecile bluzei pot fi prinse cu agrafe (sau cusute) în aşa fel încît să sugereze un veşmînt antic.).

 

PREZENTATORUL: Iată că se face dreptate! În general, la Tata Will femeile sunt mult mai tăcute decît bărbaţii. Cred că obiceiul vine de la interdicţia Bisericii de a permite actriţe pe scenă… De data asta, regizoarea (s-ar răsuci Will în mormînt să audă o asemenea blasfemie!) a zis să vă prezint eu piesa. E drept, actorii sunt plecaţi în turneu…

Ştiu, povestea asta de iarnă nu se prea joacă. Nu e la fel de vestită ca alte piese ale Bardului. Nu e Hamleth, nu e Îndrăgostiţii din Verona, nu e nici măcar Regele Lear. Chiar şi alte comedii – căci aşa e considerată această Poveste, sunt preferatele mulţimii. Nu prea ştiu de ce – are toate ingredientele unei comedii de succes, puse exact unde trebuie. Dar, e drept, are multe personaje, acţiunea e cam neclară şi greu de urmărit, cam mulţi morţi pentru o simplă comedie. Apoi, scopul scrierii ei a căzut în desuetudine: pentru petrecerile din timpul sărbătorilor de iarnă. Auzi colo! Cine mai stă azi să caşte ochii la o piesă de teatru „live”, pe o scenă, cînd are de alergat prin magazine să-şi cheltuie banii – sau să rîgîie în faţa TV-ului, la tîmpenii?

Las’ că Tata Bardu’ o şi dă în bară cu piesa asta! Tot omu’ care mai iese din ţară ştie unde e Boemia. Auzi, să o pui pe malul Mării! Will ştia tot atît de multe despre Boemia ca spre exemplu, despre Libia sau chiar Sicilia! Pe sicilieni îi face, din mafioţi, greci get beget. Iar pe boemieni… Nici nu mai ştiu. Auzi nume: Florizel! Că restul sunt mai mult sau mai puţin, tot greci. De ce nu romani? Ăia măcar au ajuns pe-acolo. Sau daci. Dacă îi făcea nemţi, nici nu greşea mult – pe timpul lui, Boemia era ocupată de austrieci. Cît despre mare, or fi văzut-o cehii – dar în vederi, la Cîţa sau poate la greci, că e mai ieftin. Otokar e singurul rege boem care s-a apropiat de mare, aşa, la cîteva sute de mile. Sau Carel, pe cînd era în Italia. Dar să lăsăm istoria, că vă plictisesc…

Deci, eu sunt Paulina. Între noi fie vorba, habar nu am de unde a inventat numele ăsta. E mai mult latin decît grecesc, cred că înseamnă Micuţa. Cum bine puteţi să vedeţi, nu sunt deloc „micuţă”. Nici chiar în piesă, deşi sunt damă de companie a Reginei. Dar eu sunt cea care fac lucrurile să se învîrtă! Cine-o salvează pe Prinţesă? Cine-o ascunde pe Hermiona, Cine îl beşteleşte pe Rege? Cine îi aduce împreună, făcînd ca povestea să se termine fericit?

Dacă e să analizăm povestea, este tot un fel de Othelo: prăpădul pe care îl poate aduce gelozia. De data asta, Bardul o întoarce, doar e comedie şi nu dramă, şi pune în antiteză dragostea şi gelozia. Desigur, şi gelozia tot din dragoste se naşte, aşa cum şi avariţia tot dragoste apare. Forme aberante ale iubirii, care, cel mai adesea aduc nenorocire. În iubire, nici măcar jertfa nu e păcat, ci virtute. De aceea nu îmi pare rău că l-am făcut pe biet fostul meu soţ, Antigonus, să plece în acea Boemie de aiurea. Aşa îi era lui scris, să moară. Că murea în Sicilia, de mîna nebunului de rege gelos, pe mare, odată cu toţi marinarii de pe corabie, sau ucis de urs, soarta lui era decisă. Dar a murit jertfiindu-se pentru prinţesă, din dragoste faţă de mine şi de Regină, în ultima instanţă, din dragoste de adevăr! Copila nu avea nicio vină şi l-aş fi omorît cu mîna mea dacă clintea vreun fir de păr micuţei Perdita, nevinovată şi fără apărare, aşa cum poruncise tiranul. Aşa, acum are cinstirea noastră, recunoştinţa Maiestăţilor lor, iubirea mea.

Dar s-o luăm de la capăt. Totul a început cînd Polixenes (auzi nume de rege ceh!) s-a lăsat convins de rugăminţile Hermionei să mai stea pe la curtea noastră. Las’ că Regele, Leontes o rugase să intervină. Acum, nebunului i s-a pus pata că între cei doi ar fi oarece mişmaşuri. Şi gata fandaxia! A pus să fie otrăvit oaspetele – noroc că bunul Camillo a refuzat să îl asasineze, ba chiar l-a scăpat, fugind cu el în Boemia. A aruncat-o pe Hermiona în închisoare – de-a şi murit bietul lor băiat. Mi-a pus bărbatul să ucidă pruncul, negînd, în nebunia lui, că ar fi părintele lui. Ba chiar mi-ar fi luat şi mie capul, afirmînd că aş fi în tabăra complotiştilor. Acolo e partea care mie îmi place cel mai mult: ştiu că i-am zis vreo două, să mă ţină minte! Singurul lucru bun făcut de el a fost că a trimis doi nobili la Delfi, să afle ce zice Apolo.

Şi aici am intervenit eu. Văzîndu-l pe Rege hotărît să-şi ucidă soţia, am anunţat că aceasta murise, ascunzînd-o la mine acasă. L-am împiedicat pe Antigonus s-o părăsească pe biata Perdita în loc pustiu. Pentru asta, am dus-o pe Hermiona, noaptea, la noi în iatac, învelită în văluri, de a crezut că-i apare vreo stafie, ca să-l roage să o ducă pe copilă în Boemia, dîndu-i numele de Perdita. Nu a ieşit cum vroiam noi, am dorit s-o dăm în grija lui Polixenes, dar Antigonus a fost ucis de urs. Şi, la urmă, l-am convins pe Leontes că profeţia de la Delfi e adevărată, că va avea urmaşi doar cînd se va pocăi pentru crimele făcute, cînd i se va întoarce copila pierdută. Asta a fost o întorsătură isteaţă, pregăteam terenul pentru revenirea Reginei. Şi uite aşa, au trecut şaişpe ani, Hermiona stînd ascunsă la mine, petrecînd timpul jucînd împreună şah, dame şi alte prostii… Dacă n-am fi avut speranţa că fata se va întoarce, că totul se va termina cu bine, bolunzeam amîndouă!

Şi s-a terminat cu bine. Perdita devenise o prinţesă încîntătoare, chiar dacă fusese crescută de un cioban cu fiul bufon. A avut ce învăţa de la amîndoi, deşi erau cam simpli la minte, lăsîndu-se în naivitatea lor înşelaţi de jigodii. Ca în balade, de tînăra ciobăniţă („mon pere avait cinques cent moutons”) s-a îndrăgostit un tînăr Prinţ („Don denne don don”) – v-am spus că îl chema Florizel? Tac-su, chiar faimosul Polixenes, să faca atac de apoplexie cînd a auzit, deşi recunoştea că nu mai văzuse ciobăniţă atît de frumoasă. Noroc că a intervenit Camillo şi i-a ajutat pe cei doi tineri să fugă în Sicilia, că altfel cine ştie ce se mai întîmpla (regii sunt cam nebuni, fie ei din Sicilia sau din Cehia…). Ba chiar, pentru că tot îi era dor de meleagurile natale, l-a convins pe rege să îl ierte pe dezmoştenitul de Florizel şi să facă o vizită „de stat” pe-acolo, că tot trecuseră şaişpe ani şi i-o fi trecut lui Leontes zbîţul. Dacă mai trăia.

Leontes trăia, bineînţeles. Ba chiar îi trecuse zbîţul. Aşa că a plîns pe umerii lui Polixenes, şi-a amintit de Hermiona şi a vrut musai o nevastă „care să-i semene”. La care am intervenit eu şi i-am promis o „copie sută la sută, originală”. Nebunul era să se dea la Perdita, care era bucăţică ruptă din mă-sa – noroc că apăruse şi Ciobanu („Mon pere avait cinques cent mouton”) în braţe cu cutia în care găsise copila şi averea – de îl făcu pe Leontes să îşi recunoască prinţesa perdită (pardon, Perdita) şi să-şi descopere moştenitorul întors. Toată lumea pupat Piaţa – dar nu era totul rezolvat. Leontes vroia acum nevastă, să nu fie singurul rămas pe din-afară. Aşa că i-am procurat eu nevastă! I-am arătat o statuie – da, era chiar pe acel piedestal de colo -, promiţîndu-i că îi va vorbi, ba chiar îl va lua în braţe. Şi l-a luat, spre uimirea tuturor, care mai că o credeau Galatea reloaded, statuie înviată de puterea dragostei. A cam strîmbat din nas Regele, statuia era cam zbîrcită, dar asta e. În şaişpe ani, pînă şi statuile îmbătrînesc!

Camasta e povestea, de spus de Crăciun. Sigur, povestile cu Naşterea, cu Magii, chiar cu Santa Claus, sunt mai interesante – dar asta e. Nu ştiu de unde a inventat-o Marele Bard, dar mă bucur că s-a gîndit şi la mine, în final. Eram şi eu tot atît de zbîrcită ca şi Hermione, doar trecuseră şaişpe ani! Cu tot respectul faţă de defunctul soţ, parcă tot aş mai fi vrut să simt nişte braţe de bărbat strîngîndu-se în jurul meu. Şi, orcît de slăbănoage ale lui Camillo, tot mai bine decît nimic. Măcar şi el se arătase om de treabă, loial, săritor, ba chiar deştept. Sigur, una e să fii deştept – şi cu totul alta să fii isteţ! Şi cred că un isteţ într-o familie e prea de-ajuns…

Ah, cred că începe cheful. Bat cu furculiţele în masă, chemîndu-mă. V-am spus că nu sunt deloc „micuţă”: cheful nu poate începe fără mine. Şi trebuie să mă grăbesc: nebunaticului de Camillo îi place să mă suie pe piedestal, în chip de statuie. Cică sunt cea mai perfectă statuie sculptată vreodată! Demnă de un alt Pygmalion. Şi dacă apare, nu mai ajungem la chef, ci de-a dreptul în pat. Nu e deloc bătrîior, cum s-ar crede…

Cortina

 

 

autor Nick Sava

 

 

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Povestea unei statui (Poveste de iarnă)

%d blogeri au apreciat asta: