În căutarea lui Harap-Alb

 

 

Orice joc este, înainte de orice, o parabolă morală, o ieşire în afara spaţiului închis în care alchimia regulilor permite desfăşurarea individului ca fiinţă fabulatorie. Teza lui Johan Huizinga, conform căreia elementul ludic prezent în toate faptele de cultură confirmă neîncetat caracterul imprevizibil al existenţei noastre în lume, defineşte jocul drept unul dintre elementele spirituale ale vieţii. Emulaţia este inclusă în joc prin faptul că eroul trebuie să îndeplinească o sarcină neobişnuit de grea, care la prima vedere poate părea imposibilă. În această paradigmă se înscrie volumul În căutarea lui Harap-Alb (un joc) (Editura Atheneum Vancouver, Editura Pim, Iaşi), un volum de 612 pagini, semnat de Nick Sava. Autorul ne avertizează dealtfel chiar de la început că vom porni într-un Fantasy Role Playing unde ne putem recunoaşte, pe rând, în fiecare dintre eroii cărţii şi, fără nicio ezitare, plonjează el însuşi în magma propriei cărţi: Ce era şi mai curios era faptul că, cine ştie din ce motive începusem să mă recunosc pe mine însumi în acel Erou. Deşi autorul scrisorii nu îl descrisese în niciun fel, tare îmi venea să cred că era un tip între două vârste, simpluţ şi cu moacă de bleg, cu ochelari şi cu părul puţin rărit deasupra frunţii, destul de plinuţ şi nu foarte înalt.(Pag. 31)

 

În căutarea lui Harap-Alb se deschide cu o povestire în ramă în care autorul-eroul descoperă o carte ale cărei pagini se scriu pe măsură ce le răsfoieşti. Intriga poveştii se construieşte în interiorul acestei cărţi înzestrate cu raţiune şi inteligenţă proprie, care are puterea şi imaginaţia de-a oferi nenumărate mesaje pentru toţi atâţia cititori. Atmosfera epică rămâne însă neschimbată atât în interiorul cât şi în afara cărţii vrăjite. Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului mitologic, cu puteri nebănuite asupra viitorului, personajele fiind angajate într-un joc  cu miză reală: (Magul îi spune Eroului): Cred că totul a pornit de la Joc. Ceea ce scrii tu, în jocul tău, este povestea luptei eroice împotriva Duşmanului. Deşi povestea ta avea alţi eroi, avea alţi monştri,se petrecea pe alt tărâm, totul reflectă lupta care va avea loc aici. Dacă vei putea să scrii jocul aşa cum trebuie să se întâmple, şi să îl trăieşti jucând, sau să-l joci trăind,adunând în jurul tău eroi şi prieteni care să te ajute, poate că lumea va fi salvată. (Pag. 43).

 

Ne aflăm aşadar în atmosfera unui joc la sfârşitul căruia ar trebui să găsim ceea ce autorul numeşte o stare de împlinire. Ce ştim însă despre jocurile pe calculator? Ştim că ele pot induce o stare de hipnoză, ştim că imaginea de pe ecranul monitorului împinge creierul într-o stare electrică de tip alfa străină de procesele gândirii logice sau analitice, ştim că pretind abilităţi de coordonare şi viteză, însă dincolo de toate acestea nu presupun niciodată o angajare morală. Aceasta este schimbarea la care ne invită cartea lui Nick Sava. Eroul intră în această lume înecată în acalmie (vorba preferată a regelui Albin este nu face azi ce se poate face mâine) în ziua în care regele trebuie să ia o hotărâre, să facă în sfârşit ceva. La câteva pagini depărtare eroului i se spune motivul pentru care se află acolo: (Magul) Tu ai fost adus să distrugi Duşmanul, nu ţi-am zis? (Pag. 36)

 

Intriga principală a cărţii se desfăşoară în cele şase sute de pagini cu precizia şi minuţiozitatea unui arc narativ. Personajele înaintează, revin, trasează hărţi, le populează cu planuri şi amintiri într-o lume colorată şi vie căreia nu-i lipseşte niciun ingredient: Era o seară furtunoasă, fulgere orbitoare pătrundeau prin vitraliile sălii, iar tunetele făceau să vibreze pereţii groşi ai încăperii(…) Statuia din bronz a fântânii era un balaur verde coclit cu trei capete. Colajul, tehnicile mixte, umorul, trimiterile livreşti în interiorul unei economii a mijloacelor stilistice invită la o lectură limpede şi alertă: Drumul dură zile şi zile, aş putea zice luni şi luni, trecând de-a lungul fluviului imens al Moskalăi, prin ţara Capcânilor şi a sgripţonilor, ocolind Marea Amară, peste munţi, prin Ţara Alimanilor, coborând în sfârşit în valea binecuvântată a Tigranului, ajungând, într-un târziu, în Aramia. Nu o să povestesc tot acest drum lung şi periculos, o să spun doar că totul a decurs conform previziunilor, nepierind pe drum mai mult de o treime din caravană”. (pag. 53)

La sfârşitul celor şase sute de pagini, cititorul va fi răsplătit cu experienţa autentică a unei călătorii într-o lume posibilă care nu mai este doar apanajul filosofilor şi logicienilor, ci la îndemâna oricăruia dintre noi care se aventurează în această călătorie.

 

autor Flavia TEOC