Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Ninsori în Bărăgan

Posted in Bilingv, Română-Franceză, Traduceri by Hopernicus on 31/07/2011

 

 

LES NEIGES EN BĂRĂGAN

par Vasile Poenaru

 

Traducere în limba franceză, prezentare şi tehnoredactare făcută de Ecaterina Chifu

 

Cuvânt înainte

 

Poet al luminii solare şi astrale, Vasile Poenaru este un îndrăgostit de vasta câmpie a Bărăganului, cărei îi dedică acest volum: „Ninsori în Bărăgan”, acest Bărăgan intrat în istoria literaturii universale, prin pana lui Panait Istrati. Acest spaţiu vast este foarte bine cunoscut autorului, căci îl evocă în versuri sale, cu toate aspectele, transformările, miresmele şi culorile ce se succed, odată cu anotimpurile.

”Ceasornicele veşniciei” se configurează în memoria poetul care ne poartă prin spaţiu şi timp acolo unde „iarba se apleacă pios şi se roagă /Picioarelor noastre care şovăie/ De la o petală la alta.” În acest spaţiu mirific vegetal şi sonor, totul este o permanentă încântare:

 

„Cerul

Cum îmbrăţişează el pulpele de polen ale câmpiei!

 

Polenul

Cum arde el în nările cailor!”

(Exclamaţii)

 

Acest polen, simbol al fertilităţii, este des amintit în versurile poetului, el fiind aurul câmpiei ce se mişcă sub soarele verii.

În acest „templu de aer” aspiraţia spre ceea ce este etern apare care o întrebare dramatică:

 

”Cum să cuprinzi

Fiinţa eternă

În braţele tale de ţărână

Să-i pipăi pleoapele

Cu trecătoarea şoaptă?”

(Amiază)

 

Spaţiul primordial păstrează încă „cerul rămas de la începuturi pe stânci”  şi face ca gândul să coboare ca un „grânar al timpului/un Bărăgan primordial”. Rodirea vastei câmpii, comparată cu rodirea gândirii creatoare este redată prin această metaforă inedită.

Dimineaţa, limpezită de cântecul ciocârliilor în „templul de aer” dă imbolduri poetului de a-şi pierde fiinţa eternă în „braţele de cernoziom ale soarelui”.

 

„Cum să nu-ţi piezi

Fiinţa eternă

În braţele de cernoziom

Ale soarelui?”

(Amiază)

 

se întreabă poetul, conştient că el însuşi face parte din aceată eternitate a naturii.

Revenit în universul de basm al copilăriei, totul i se pare aureolat de lumini astrale:

 

„În iarba neagră, stelele ivesc

Lăcuste luminoase de tăcere”

(Revedere)

 

Acolo, cântecul greierilor face să vibreze „câmpia gândului” de unde „cuvintele

„… se reped

La lumina lumii, sorb

Şi tremură în spice grele

Pe tulpinile clipei”

(Pastel cu greieri)

 

Corelaţia terestru-astral apare din nou în versuri ce ne impresionaeză, prin confesiunea sinceră a poetului:

 

„Acesta e lanul de stele

Acesta e lanul

În care se tăvăleşte sufletul meu

Umplându-se de roua făpturilor toate.”

(Pastel cu greieri)

Chiar livada, animată de freamătul nopţii, este o sursă de inspiraţie pentru poet.

 

„Prin livadă

Trec

De la un copac la celălalt

 

 

Oglinzi, artist Nick Sava

 

Privesc cu atenţie

Ochii de pe crengi

Cuvintele din aer, păsările, viaţa”

 

……………………………..

„Livada

Îmi smulge

Cuţitul metaforei din mâini”

(Livada)

 

Poetul este obsedat de aceeaşi sete de nemărginire, de infinitul sufletului, mereu amestecat cu teluricul:

 

„Nemărginirea însăşi

Cotrobăie cu mâinile ei lungi

Prin toate sevele pământului”

(Livada)

Apa, sursă a vieţii în imensa câmpie, este şi ea o primă plăsmuire a poetului, o reflectare a chipului său, iar cumpăna fântânii, care „sărută orizontul” şi „Se înfige cu un gest solemn /În soare” apare ca un monument ancestral.

Doar cine este atent la imensitatea verde şi o iubeşte mult poate simţi ca pe o durere atingerea ei de fiinţele noastre, ca o „gheară verde”

 

„Gheara verde

Mi s-a înfipt în piept

Jarul ei

Îmi aprinde glasul

În pământuri

Se închide o taină

Soră cu plopii, cu drumul.”

(Ghiara verde)

 

Accentele dramatice ale unei tulburări lăuntrice, provocate de contemplarea universului verde pierdut în depărtări, sub cerul verii, se observă în versurile:

 

„Cât timp îmi voi iubi sfâşierea aceasta?

Cât timp îmi voi potrivi pulsul

După muzica ei arzătoare?”

(Gheara verde)

 

Comuniunea om-natură este omniprezentă:

 

„Cerul îmi năvăleşte

Sub frunte

Stelele lui ştiutoare

Mă umplu

Cum frunzele umplu braţele mărului.”

(Ghiara verde)

 

Această natură face ca poetul să se simtă ţinut în mişcare, asemenea ei.Aici este locul unde „iarba întinde aripi în nevăzut” şi „privighetoarea aprinde pe luncă/Un rug uriaş/ De sunete””(Noaptea cu caii”) .Aici, în ţara copilăriei eterne, apar,  în „rănile dimineţii” picături uriaşe de sânge/Îngeresc” totul fiind dominat de puterea astrului zilei, care atrage gândul poetului în „fierbintea tăcere” în timp ce

 

„Câmpia îşi clatină

Sânii de arşiţă

Şi se cuibăreşte

La peptul infinitului”

(Povară de lumină)

 

Lumina densă, grea, sub propria ei povară,  este atotstăpânitoare peste vastul ţinut de şes, tulburat de arşiţă:

 

„Este aşa de fierbinte în jur

Că şi visurile noastre ardeau

Şi luminau munţii voinţei

Până la nebunie”

(Visurile)

 

În această legătură,  omul şi natura  se influenţează reciproc.

 

„Aşa de fierbinţi şi pătrunzătoare

Treceau zilele şi dospeau nopţile

Şi visurile noastre ardeau

O dată cu placentele luminii”

(Visurile)

 

„Sub jungla razelor de amiază

Cerul îşi plecase fruntea

Şi-o rezemase de câmpie.

…………………………

Ca o femeie goală-n grâu

Se tolănise, grea, lumina

Şi zarea o aştepta să nască

Un lan de stele pe pământ”

(Amiază,pagina 47)

 

Doar cine a trecut prin imensa câmpie a Bărăganului putea observa, ca şi poetul, râurile de lumină ale lanurilor de floarea soarelui  în care

 

„Pe lujerele întunecate

Lumina

Ridică din ţărână

Toate răsăriturile căzute pe câmpie”

………………………………………………

„Dar polenul lor

Încinge vara toată

Ca o amiază enormă”

(Într-un lan de floarea soarelui)

 

Deasupra acestui Bărăgan, un cer de stele apare ca un ogor înflorit, animat de gândirea înaripată a poetului:

 

„ A fost ca un zbor

Printre  adevăruri

Ca un Bărăgan

Oglindit în zei”

(Ogorul de stele)

 

Fericirea de a fi acasă, acasă însemnând mereu locul naşterii, al copilăriei fericite, se asociază cu setea de absolut:

 

„Fruntea mea drept rouă

S-a întors acasă;

Stropii erau de sânge şi de absolut”

(Ogorul de stele)

 

Universul drag sufletului poetului este evocat cu înfiorare, ca în poezia „Fior”:

 

Vişinii şoptesc

Cu vrăbiile mării

Sorbind din mintea mea

Ca dintr-un potir nevăzut

Înţelesuri şi sunete

Privirea

Aruncă dangăte pe frunte

Şi deschide ferestre

În catedrala zării

Spre un Dumnezeu

Neînceput”

(Fior)

 

Imaginea de templu, de catedrală a zării, peste vastul ţinut al Bărăganului se repetă, se amplifică, atunci când peste câmpia comparată cu un ţărm nesfârşit se revarsă valurile de lumină:

 

„ Bărăgan

Ţărm nesfârşit, circular

Pe care-l lovesc neîncetat, invizibile valuri

O undă te naşte, un strop de furtună

în praful mai însetat ca toate falezele lumii”

(Ţărm nesfârşit)

 

Aici este locul de unde poţi „plonja în Cosmos”, te poţi _întoarce acasă” înotând cu acea  fragilitate a fiinţei şi a sufletului rănit de frumuseţea acestei lumi:

 

„Şi ştii

Că-n orice clipă poţi plonja în Cosmos,

Poţi înota spere casă-

Nimic nu-i mai fragil

Decât mersul tău pe coaja neagră de cernoziom

Decât privirea ta înfiptă în zare-

Un stilet în munte

Decât sufletul tău înrourat în amurg

Când soarele se aruncă pe câmpie

Ca o balenă sinucigaşă.”

(Ţărm nesfârşit)

 

Acest Bărăgan trăieşte, palpită, freamătă, se înveseleşte şi întunecă, asemenea unei fiinţe umane:

 

„Bărăganul

Se răsuceşte sub vara unui cuvânt

Îi simţi mugurii

Grăunţele

Înfigându-se-n vânt”

(Va trece şi vara şi apoi?)

 

Transformările câmpiei, în succesiunea anotimpurilor, sunt receptate cu toate simţurile, natura fiind ca o clepsidră după care se aprecia timpul:

 

„Ce mireasmă răspândea câmpia!

Fiecare tulpină de porumb

Purta în sine o clepsidră

Şi noi apreciam timpul

După mirosul ce o străbătea”

(Visurile)

 

Apusurile de soare la câmpie au ceva solemn şi impresionant, dar şi răsăriturile când

 

„Fiecare suflet soarbe din lumină

Pe măsura edenului ce-l are

De părăsit”

(Revărsare de ziuă)

 

Această întinsă câmpie, sub biciuirea crivăţului care „sparge bucăţi mari de timp” pare binecuvântată pentru rodirea viitoare:

 

„Spicele zăpezii

Binecuvântă

Fecundul lui dezastru”

(Crivăţul biciuieşte câmpia)

 

Conştiinţa apartenenţei poetului la neamul său de truditori ai gliei, cu suflete cinstite şi iubitoare, este foarte vie şi se simte în multe din poeziile acestui volum:

 

„Sângele meu

Absoarbe din pământurile neamului

Seve de strigăte

Mamă,

Tăcerea ta aşterne Bărăganul

Peste vorbele veacului”

(Ca fierul plugului)

 

Portretul mamei iubitoare este redat succint, reacţiile ei sufleteşti fiind mai puternice decât mişcările lanurilor:

 

„Podul, uite podul îmi spunea

Cu o emoţie mai bogată-n mişcare

Decât lanurile de grâu ce-nsoţiseră drumul”

(Podul)

 

Aceste lanuri în care înfloresc macii roşii, au rămas în memoria autorului, ele fiind personificate:

 

„Îmi semeni tăcerea cu boabe de grâu

Cum grâul are mereu ceva de şoptit”

(Ceva de şoptit)

 

Poezia ce dă titlul volumului „Ninsori în Bărăgan” cu titlul complet: „Ninsori în Bărăgan. Te iau de mână să mergem” este plină de semnificaţii. Îndemnul de a merge acasă, făcut unei fiinţe dragi, acolo, în Bărăgan, spre care nu există cărări, nici ferestre, doar fiinţele transformate în zăpadă, simbol al purităţii, care vor ninge din „nesfârşit” peste vasta câmpie ine emoţionază:

 

„Această întoarcere este de o viaţă

Este viaţa

Ninsori ce întrec

Universul întreg în mişcare

Pe Domn îl întrec în mister”

(Ninsori în Bărăgan)

 

Eternitatea apare ca un veşnic drum spre Bărăgan, spre care ”întoarcerea este de-o viaţă/E viaţa”

 

„Spre Bărăgan nu-i alt drum

Decât veşnicia

Fulguind

Din dorul nostru cu aripi de cer”

(Ninsori în Bărăgan)

 

Patria copilăriei este viaţă, este acel eden la care revii mereu să prinzi viaţă,

ca o „recoltă a stelelor”

 

„Copilăria ţi-o peteci întotdeauana singur

Şi mult mai târziu înţelegi

Că e o recoltă a stelelor”

(Copilăria ţi-o peteci întotdeauana singur)

 

Ca o mărturisire de credinţă, poetul încheie această plachetă de versuri cu o promisiune: ”Nu te voi părăsi” Acesta este titlul ultimei poezii, în care se manifestă încă o dată dragostea pentru Bărăgan a poetului ce străbate şi dincolo de moarte:

 

„Nu te voi părăsi

Nu voi spune nu florilor de mac

Îmi voi pleca fruntea ca floarea soarelui

La sânul tău

Când gândurile mele vor fi coapte şi înnegrite cu moarte”

(Nu te voi părăsi)

 

Vasta câmpie are un rol regenerator pentru sufletul poetului:

 

„Îmi răsari în suflet

Mă luminezi pe dinăuntru

Cu amiezi şi amurguri

Iar la noapte

Gândurile mele vor fi coapte şi strălucitoare ca stelele”

(Nu te voi părăsi)

 

Volumul  „Ninsori în Bărăgan”  rămâne o carte de suflet, în care sensibilitatea poetică ne face să vibrăm la frumos, un frumos înscris în veşnicie, ca şi pământul care a inspirat această creaţie.

 

autor Prof. Ecaterina Chifu

http://cititordeproza.ning.com/profile/ChifuEcaterina

Anunțuri
Tagged with: ,

Comentarii închise la Ninsori în Bărăgan

%d blogeri au apreciat asta: