Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Exilul meu din condiţia de mamă

Posted in Proză by Hopernicus on 31/07/2011


 

Pe 17 aprilie 2008, la ora două şi un sfert am sunat la uşă la Crisisopvang “Leveste” în Emmen. ( O comună mare şi frumoasă din nordul Olandei, provincia Drenthe. )

Ce voiam să fac? Să îmi părăsesc soţul, să divorţez.
Motivul: abuz emoţional. ( Nu neg că abuzul emoţional în cuplu este reciproc, dar eu eram aceea care voia să o rupă definitiv cu trecutul. Voiam să fac o schimbare majoră în viaţa mea. Şi o începusem deja; frecventam de doi ani un specialist în psihoterapia cognitiv-comportamentală. )
Ultima picătură: fostul meu soţ nu îmi accepta hobby-ul traducerilor literare, nici atunci când reuşeam să obţin un contract cu o editură românească, să primesc un avans şi, evident, să am un deadline. Nu o dată m-am apucat de tradus, iar el “a făcut o criză de nervi”, acuzându-mă că îmi neglijez îndatoririle de soţie, gospodină şi mamă. ( Rareori traduceam înainte de ora opt seara, când toţi copiii mei erau în pat. Iar “de la opt seara în sus”, aceasta nu însemna de la opt seara până la trei noaptea. )
Copiii mei au rămas la tatăl lor olandez: în casa lor, în mediul lor, au frecventat în continuare aceeaşi şcoală. ( În perioada aceea, eu nu eram în stare să mă impun în faţa fiului meu mai mic şi în faţa fiicei mele, mezina familiei. Eram pur şi simplu o femeie frecvent denigrată de soţ în prezenţa copiilor şi aveam, în mod evident, simptome de depresie. )
Nu a fost alegerea mea să nu îmi iau cu mine copiii, sau să nu insist în toate chipurile posibile să rămân eu în locuinţa socială din Menso Altingstraat din Assen ( oraşul-reşedinţă al provinciei Drenthe ) împreună cu cei trei copii ai mei, doi băieţi şi o fetiţă.
Decizia i-a aparţinut coach-ului familial Cynthia Köhler de la organizaţia “10 voor Toekomst”. Argumente să demonstrez că m-aş descurca singură cu cei doi copii mai mici nu am avut atunci; argumente că aş găsi în mine, de fapt, forţa şi fermitatea necesare să îi educ pe cei doi copii ai mei nu tocmai ascultători. ( Forţa interioară aveam să mi-o descopăr de-atunci încolo. Iar ceea ce descoperi singur… nu-ţi poate lua sau înstrăina nimeni. Fostul meu soţ, Cynthia Köhler şi Michel Jansen, personajul de la Protecţia Copilului, aveau să încerce de fapt mai târziu, conştient sau nu, să îmi înstrăineze autocunoaştere, informaţie despre mine la care ajunsesem singură… Nu se poate-aşa ceva! Când ai curajul şi începi să te descoperi cu adevărat, e prea târziu să te mai spele cineva la creier!
Aceasta este adăugirea mea din iulie 2011, făcută în timpul verificării textului. )

Am folosit prima săptămâna petrecută în acel cămin din Emmen ca să mă liniştesc sufleteşte.

Şi ca să conştientizez, cu un sentiment de triumf, faptul că mă detaşez de unghiul din care priveşte lucrurile fostul meu soţ…

Aproape o lună mai târziu. Ruud de Jonge, fostul meu soţ, şi copiii mă vizitează pentru prima oară în Emmen. Renata, o altă femeie din cămin, cam de o vârstă cu mine, observă cum de Jonge îmi tot dă dispoziţii în locul de joacă pentru copii şi cum tot continuă el ceea ce încep să fac eu. Ceea ce observă o enervează. Îmi spune: “Mă ofer să-ţi fiu martor dacă va fi nevoie, Jeanette.”

Drăguţă fată, Renata, o portugheză plină de temperament, mereu pe fază. Nu mai ştiu acum nimic de ea. Cu puţin înainte de plecarea mea în România a trebuit să se mute într-un cămin din alt oraş, pentru că în Emmen era urmărită de cineva. Mi-a fost o prietenă adevărată şi îi sunt recunoscătoare.

Mai 2008. Prima întâlnire la Emmen cu Michel Jansen, case-managerul de la Protecţia Copilului. Cu o expresie posacă, Michel Jansen mă întreabă ( retoric în intenţie ) dacă nu cumva vreau să îl conving că mă simt bine, “aşa, dintr-o dată”. Îi răspund mirată ( şi încercând şi dezamăgire ) că nu este deloc dintr-o dată, dat fiind că eu mă vedeam de ceva vreme cu un psihoterapeut. ( Iar el ştia aceasta. ) Simt din partea lui o opacitate incredibilă: lipsa oricărei empatii, lipsa oricărui respect pentru truda mea din ultimii doi ani la fiinţa mea. Truda mea la fiinţa mea, evident că şi în interesul copiilor mei! Dar pentru mine “în interesul copiilor” este o bucată de adevăr trăită cu nervii, creierul, inima, sângele, iar pentru bărbatul din faţa mea este un slogan. “Aici e ceva putred!” mi-am spus atunci în sinea mea şi aşa am continuat să simt şi să gândesc multă vreme. ( După câteva săptămâni, aveam să îi scriu acelui personaj o scrisoare. Pe care nu aveam să i-o mai dau, dat fiind că o aparentă rezolvare a neînţelegerii avea să aibă loc prin comunicare orală. Doar o aparentă rezolvare – iar eu am avut naivitatea să cred că ar fi fost o restaurare în profunzime a comunicării, că aş fi aruncat o punte, că aş fi adus la compromis două lungimi de undă diferite, două identităţi mult diferite, două seturi mult diferite de credinţe ( sau de convingeri ). Că m-aş fi făcut adică înţeleasă şi crezută. Din acea scrisoare am luat, prin noiembrie 2008, scriind retroactiv pagina aceasta, şi formularea “trudă la fiinţa mea”. Regret mult că nu mai am scrisoarea. Că Jansen nu a citit-o niciodată nu regret, pentru că mă îndoiesc că acele trei pagini scrise de mine de mână atunci ar fi putut urni un birocrat din inerţia existenţială în care se găsea şi dintru care lua decizii.
Jacqueline şi Amber, asistente sociale din “Leveste”, aveau să considere scrisoarea aceea a mea “bine scrisă” şi “foarte politicoasă”, ceea ce mie avea să-mi dea un sentiment de forţă interioară recucerită şi de libertate. Notă a mea din iulie 2011. )
Cu Irma Kortkaas ( terapeuta de sistem la care mă dusesem o vreme cu Ruud de Jonge ) cu Irma am vorbit o dată la telefon. Am întrebat-o, printre altele, dacă mă crede că “de vreo patruzeci de ani, de când am pierdut-o pe mama, n-am mai simţit ca acum că mi-e dragă viaţa”. Răspunsul dumneaei, după o foarte scurtă pauză, a fost un foarte apăsat ja – da.

Da, recâştigasem ceva… Sau câştigasem pur şi simplu… Libertate. În bună măsură, perspectiva mea asupra lucrurilor. Şi, ca pe un puzzle totuşi încă neterminat, cu câteva, doar câteva bucăţele lipsă, imaginea de sine. Nu imaginea lui De Jonge despre mine, nu imaginea profesorului de istorie E. B. despre mine, nu imaginea despre mine a bunicului meu. Imaginea mea despre mine. Aproape întreagă. Îndoielile rămase, acelea erau puţine.

Aveau să urmeze, în două rânduri, complimente de la Benjamin Vink, psihologul care mă trata, pentru starea în care reuşeam să mă menţin. ( Avea să îi placă şi scrisoarea către Jansen. Avea să-mi spună că este un text puternic şi scris “direct din inimă”. )

2008, Ziua Mamei. Mă întâlnesc cu Ruud de Jonge şi cu copiii la Schoonoord.
Abia am făcut câţiva paşi înspre parcul străjuit de căpcăunii Ellert şi Brammert, pe aleea largă, că aud paşi ca de copil în alergare. Privesc în faţă şi văd un căpşor blond-roşcat ras şi unul, mai mititel, blond-auriu cu o codiţă de cal. Jozef şi Tanjoesja m-au văzut de la distanţă şi aleargă să mă îmbrăţişeze. Mă opresc. Ei mă ajung, ne strângem în braţe mult. Fata îşi ghemuieste capul la pieptul meu. Băiatul mă prinde hotărât, să nu-mi mai dea drumul. Poartă pantaloni scurţi, iar picioarele îi sunt mai lungi şi mai musculoase decat mă aşteptasem eu. ( De fapt, toată alergarea lui spre mine avusese ceva dramatic, ceva aproape de balet, de “Spartacus”, aş zice eu acum, trei ani mai târziu. Cel puţin, mişcările capului şi picioarelor lui mă impresionaseră. Copilul se lupta cu destinul. Jozef este copilul meu cel mai “în trup”; Paul şi Tanja sunt mai longilini, mai “în minte”, mai “în vorbire”. ) Fata mea poartă azi o rochiţă albă frumoasă, cadou de la mătuşa mea, Lili, dar din păcate tăticul nu i-a ales bine chiloţeii, a căror culoare albăstrie se observă prin rochiţă. Nu-i nimic, nu-i un capăt de ţară. Ştiu că, în general, copiii sunt bine îngrijiţi de tatăl lor.
Ne îndreptăm spre pătura unde se află Ruud de Jonge şi Paul şi unde vom face un mic picnic. Îl salut pe Ruud de Jonge, îl îmbrăţişez pe Paul. Paul se-arată ca de obicei precaut, puţin prea tăcut. ( Când nu e tăcut face glumele lui grozave… dar azi nu-i o zi propice pentru glume. )
Primesc cadouri pictate, lipite, meşterite de copiii mei; printre altele, trei plăcuţe de faianţă pictate frumos, pe care scrie, pe fiecare, “draga mea mamă, te iubesc”. ( Nu, greşesc: pe cea de la Paul – le-am păstrat pe toate – pe cea de la Paul scrie “cu mult drag”. Paul avea atunci unsprezece ani, Jozef şase, Tanja patru. )
Mai târziu puţin intrăm într-un local de şcoală veche, într-o clasă cu bănci cum am apucat şi eu, unde o “juf”, o învăţătoare cu portul popular din Drenthe le citeşte copiilor povestea cu Ellert şi Brammert.
Apoi copiii se duc la un solar cu leagăne, iar Ruud de Jonge şi cu mine şedem pe-o buturugă de lângă “cafetaria” şi îi privim.
De Jonge îmi spune că Protecţia Copilului, Sănătate Mintală Drenthe şi “10 voor Toekomst” au făcut, cu aproximaţie, evident, o evaluare a situaţiei mele: cu oricâtă terapie, eu nu voi fi în stare, după ei, să stăpânesc copiii nici peste un an.
Ceea ce aud mă tulbură, dar ştiu că voi discuta cu Benjamin Vink şi cu Irma Kortkaas, de la Sănătate Mintală Drenthe. ( Mai ales pe ei doi nu îi credeam în stare de o astfel de afirmaţie. Iar ei mai târziu aveau să îmi confirme că nu o făcuseră. N. m. iul. 2011. ) De Jonge mai ţine să îmi spună că lui Jansen nu i-ar plăcea deloc să afle că eu “am venit cu nesimţire şi stau pe trotuar în faţa casei lui”. În faţa casei lui, a lui De Jonge, adică. Îi răspund simplu că aşa ceva nu se va întâmpla.
Când ne despărţim şi trebuie să urce ei toţi primii în autobuz ( staţia nu era deloc departe de parc şi de muzeu ), momentul nu e uşor pentru copii.

Sfârşit de mai – început de iunie 2008. Mă vizitează Cynthia Köhler. Mă întreabă cum mă simt, îi spun că bine, îmi face un compliment – “arăţi bine, arăţi odihnită” – îmi cere politicos raportul meu psiho-medical recent, ca să facă o copie după el. ( Fusesem examinată psihologic la cererea fostului meu soţ şi a acestei doamne înainte să plec din Assen. Dânsa afirmase că bănuieşte că eu aş avea una din acele tulburări psihice care împiedică un om să se comporte autoritar atunci când este nevoie. ) O refuz din trei motive: 1) socotesc că în bună parte conţinutul acelui raport psiho-medical nu mai este de actualitate în noua mea situaţie; 2) nu mi s-ar părea corect ca Protecţia Copilului, pe baza acelui raport, să mă judece din trecutul apropiat şi 3) eu nu aveam atunci acel raport… eu auzisem doar o lungă prezentare orală a rezultatului examinării mele.
Cynthia Köhler mă întreabă dacă nu am auzit şi un diagnostic. “Nu”, sună răspunsul meu.

 

autor Ioana B.Carp

http://cititordeproza.ning.com/profile/IoanaBCarp

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Exilul meu din condiţia de mamă

%d blogeri au apreciat asta: