Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Fântâna hoţilor

Posted in Proză by Hopernicus on 22/01/2013
 
 
Loc blestemat, la marginea unei păduri seculare și sub o veche cetate dacică, acum rămasă numai cioburi, Fântâna Hoților stă mărturie peste secole că pe aici au fost cândva oameni. Cine a săpat-o, nu știe nimeni! Curge din ea o apă rece ,care dacă o bei, te scoală după boală. Numai Radu Schiopu îi știe tainele, dar greu i se deschid zăbrelele gurii. Căci a fost și el printre ei, domniile lor, printre hoții sau haiducii care au fost prinși de poteră în satul Găujani și, legat de căpestrele cailor, a fost târât și batjocorât de săteni, până a ajuns cu ei la stăpânire.
Acum, bătrân și bolnav, stă pe prispă și fumează.
Privește soarele cum răsare și cum apune și oftează:
-Offf, Doamne, zice încet, trăgându-și piciorul ăla bontu lângă el, așa e omu: răsare, se vitejește și apune ca și soarele pe cer…
A rămas singur, nevastă-sa, Anica, a murit demult, un băiat, pe nume, Vergică, a venit mort în tron din armată și l-au îngropat în deal la cimitir, o fată i-a murit de oftică la sanatoriu și alta, curvă de București, s-a-ncadrat la Crucea de Piatră cu normă întreagă…
Hoții erau șase inși din șase părți; el, șeful, îi organiza în ascunzătoarea lor în Valea Bucovului, la Fântâna Hoților.  Unul, Tatace, era din Tătărăști de lângă Cetate, se calicise de mic și avea pică pe boierul Bellu care-i luase răposatului de taică-său pe te- miri-ce, două petice de pământ, singurele pe care le moștenise din vechime. Într-o zi o întâlnește pe Anica lui Radu Banii care era din același sat cu el, și-i zise:
-Lele Anico, spune-i lui nea Radu că am o vorbă cu el!
-Ce vorbă ai, maică?
-Vreau să intru și eu cu ei în cârd…
-Și ce să-i spun?
-Știu o ascunzătoare din Cetate pe sub pământ, făcută de Constantin Aga Bălăceanu, care dă în drumul Bucureștilor…E după timpul turcilor ca să poată fugi mai repede în caz că năvălesc peste el. E bună pentru ascunzătoare, să nu-i mai găsească poterașii…Să vină pe la mine să le-o arăt eu… C-am auzit că sunt pe urmele lor…
-Bine, maică, hai că-i spun!
<Tu, Tatace, urmărești zona Teleormanului de Mijloc, de la Izvoare până peste Udupu!>, îi spusese Radu Banii, de fapt îi dăduse ordin căci juraseră să fie frați de cruce și să asculte toți de el. Și într-o noapte la lumina felinarelor colindaseră grota care pleca din altarul bisericii din cetate, acum părăsită, până hăt, peste sat și-apoi peste câmpul Slobozenilor, cam vreo două zeci de chilometri. Grota fusese făcută de tatăl lui Canstantin Aga cu sclavi tătari ca ascunzătoare pentru incursiunile turcilor. Aici, la vreme de necaz, boierul își căra tot avutul și pe el îl aștepta trăsura la capul celălalt s-o ia spre București, la părinții și bunicii lui.
Tatace ăsta era neam de tătar, de fapt tot satul Tătărăști, se trăgea din seva tătarilor sclavi, puși la treburi grele, și doar el mai ținea minte din povestea bunicilor despre această ascunzătoare.
Alt hoț, pe nume Sandu Silișteanu, era din Siliștea-Gumești, din satul Cățelești, ăsta avea sector pe Drumul ăl Mare, adică pe șoseaua Pitești-Roșiori, neam de curvă, făcut cu un argat de pe moșia Gumeștilor, ăsta era dat dracului, fura de mic de stingea și când au jurat ei, i-a pus gând rău boierului Guma, un grecotei venit pe proaspăta lui moșioară, primită în dar de la domnul fanariot din acele timpuri, ca răsplată pentru slugărnicia lui prin lupanarele Fanarului…<Până nu voi face dragoste cu nevastă-sa, nu-l las, dumnezeii lui de om spurcat!…A tras cu flinta după mine prin porumburi…>, îi povestea el lui Radu Banii adesea la pala focului, seara  în lungile lor popasuri, când puneau țara la cale.
Al treilea pe nume, Gogică, era din Pistolești, sat dispărut după ciuma lui Caragea. Când devenise holtei, îi veniseră dracii și într-o dimineață se scolă din bordei și le spune lui taică-său și maică-sii:
-Tată și mamă, mi-a venit dor de ducă…
-Ce-ai, mă, ai înnebiunit?
-N-am înnebunit, dar m-am înhăitat cu Popa Pistol și cu Radu Banii să le venim de hac grecilor împuțiți care-au pus mâna pe pământurile noastre!
-Tu vreai să te mănânce ocna, mă, neterminatule!- îl certa taică-său.
A plecat și dus a fost…
A trecut Dunărea de trei ori și s-a întors c-o bulgăroaică după el, a ținut-o ce-a ținut-o și apoi a părăsit-o pe capul maică-sii și-al lui taică-său și dus a fost, i s-a pierdut urma!.
Al patrulea era de la Doage din câmpie, neam de cioban ungurean, pripășit prin acele locuri cu un cârd de oi. După un timp s-a lăsat de oierit și-a luat durda la spinare și s-a prezentat la Radu și-a jurat și el, făcându-se frate de cruce cu ei.
Al cincelea era de la deal dinspre Costești, avea nume de conțopist, îl chema Firea Scribălău, știa și ceva carte, trecuse un an pe la Sfântu Sava, se certase cu stăpânirea și dăduse buzna în codrii Teleormanului.
Al șaselea era deci Radu Bani, zis șiRadu Șchiopul…
Să-i recapitulăm: Tatace, Sandu Silișteanu, Gogică din Pistolești, Pârvu Ungureanu, cel de la Doage, și Firea Scribălău…
Seară neagră, de păcură, fără lună, fără stele, doar câte un licurici sclipea în băteia vântului. Toți șase stăteau pe lângă foc, la poale de pădure și trăgeau la măsea dintr-o ploscă cu vin proaspăt din butoaiele Bălăcenilor. Îl adusese Sandu Silișteanu care sosise cu vești proaspete de la conac. Că Guma vrea să cumpere pământul de pe moșia mânăstirească Râca-Pasărea, că a venit cu bănet și-a trimis-o pe nevastă-sa la Stambul s-o împopoțoneze…
-Punel pe listă!- le striga Radu Banii- îl călcăm mâine noapte la primul cântat al cocoșului…
-Are poterași mulți, nea Radule, nu le putem face față…-îi explică Sandu Silișteanu printre înghițiturile de vin.
-Ai cal bun?- puse Radu ochii pe el și-l înțepă cu privirile.
-Am!
-Tu o iei înainte și vii dinspre Balaci, noi o luăm pe câmp pe la Porumburi și-i luăm din două părți! Tu intri în conac, te lași cu funia din salcâmul morii, sari pe fereastra din spate în camera boierului-zice el, scărpinându-se în cap, zici că doarme singur?
-Da!
-Dacă-i așa, îi pui pistolul în față șI strigi: <Banii sau viața?> El o să tacă, mi-l legi frumușel de mâini și de picioare, îi îndeși o cârpă-n gură și ne dai nouă un semnal cu lumina pe fereastră după ce-ți termini treaba… Ai înțeles?
<Al dracului e nea Radu-ăsta, are sânge spurcat în el!…Hoț din tată-n fiu, furtul de cai era o găinărie pentru el! El a dat marile lovituri…Banii boierilor de pe grâul dus la Giurgiu sau aurul Mavrodinilor…>
-Tu cu ce vești vii Tatace?- îl întrebă Radu, cam supărat de tăcerea lui, trăgând dintr-o pipă luată din târg de la Silistra.
-Cu vești bune, haiducule Radu! Dar trebuie să ne întocmim bine la faptă să nu dăm greș că boierul Câmpineanu are dregătoria de partea lui și ne găsește și-n gaură de șarpe!
-Bă, neam de curvă, fricos, îl luă Radu Banii la rost,crezi că dacă mori tu, se face gaură-n cer? Um prost lipsă în grădina lui Dumnezeu!
Și se făcu liniște.
Se-auzea izvorul șipotind, trecând pe la picioarele lor, sclipea în pala focului și câteva gâze însetate încă-i mai dădeau dârcoale. Satul, hăt-departe, dormea culcat pe câmpia Teleormanului. Vântul, călător veșnic, se juca precum un spiriduș prin frunzele copacilor.
-Zi-i, bă, Tatace, veștile!- căzu glasul lui Radu Banii ca un satâr pe  ceafa lui Tatace. De ce taci ca prostul?
-Nu tac, șefu, mă gândeam și eu așa…Nu vezi ce liniște?
-La ce te gândeai?
-Mă gândeam că dacă ne iese chestia asta, ne îmbogățim, ne lăsăm de haiducie că e viață de câine și punem provălii la Ruși sau la Lixăndrie…
-Ha, ha, ha…- izbicni Radu în râs, auzi la el la ce se gândește, să pună prăvălii…Bă, nenorocitule, haiducul ia de la bogat și dă la sărac, nu-și umple burta lui, ai auzit?
-Am auzit, dar…
-Niciun dar! Eu puteam să am o sută de prăvălii pân-acu, dar am rămas tot sărac…Și zi-i odată veștile alea, că mă bagi în spital! Apoi către Firea Scribălău: unde dracu ați pus, bă, budelcuța aia? Dă-mi-o s-o mai pup și eu o dată!
-Nea Radule și fraților, eu am o mândră la curtea Câmpinenului și știi ce mi-a spus?
-Ce ți-a spus, mă?- se dădu mai aproape de ei și Pârvu Ungureanu, care era cam fudul de urechi.
-Astăzi e miercuri. Vineri pleacă boierul la București cu aurul strâns să-l prefacă-n piștari, vrea să refacă biserica din cetate și să cumpere pădurea soru-sii, Eliza, că vrea să plece în Grecia la ai ei…
-Asta e treabă bună!-zise Radu pe gânduri și tăcu. Rumega gândurile printre fumul pipei care se urca încet pe deasupra capului. Dar trebuie să chibzuim bine… Tu Tatace, tu, Sandule și tu, Pârvule, îi așteptați de-asupra pădurii Țandăra…Când pleacă?- îl mai întrebă încă odată Radu pe Tatace.
-Când cade soarele-n asfințit ca să fie mâine la oraș! Așa mi-a spus Ileana…
-Până acolo face trei ceasuri, vorbi Radu așa ca pentru el. La al doilea cântat al cocoșilor să fiți acolo! Legați caii la Tufanul cu Icoana  și ieșiți în drum, faceți și voi pe cerșetorii sau pe călătorii nemâncați, dacă nu scoateți nimic de pe el, îl aduceți legat aici că am o trebă cu jupânul…Vedeți voi izvorul ăsta cum se chinuie să iasă din pământ? Îl pun pe el să sape alt izvor aici până și-o da sufletul! Eu cu Fierăscu stăm aici și v-așteptăm! Tu Gogică, treci podul și faci legătura între ei și noi; ai cal bun, dă-i bice…
Toți trecură la posturi. Veni joia cea însemnată și vremea se posomorî. Noapte urâtă cu furtună și ploi. Radu tăcea și fuma pipă și din când în când își mușca mustățile. Fierăscu făcuse un adăpost în mal și se băgase într-o gaură ca un viezure. La început se scuturară câțiva nori, veni apoi grosul furtunii cu fulgere și cu trăznete și cu o ploaie ruptă din rai. După care stătu și cerul și se însenină. Ieșise pe boltă o lună cât roata căruței și niște stele care sclipeau ca  mărgele împrăștiate pe o pânză albastră de catifea.
-Dormi, scribălăule?- îl întrebă Radu pe Fierăscu cu mâna pe pistolul de la brâu. Îl mângâia cu podul palmei ca pe o ființă dragă. Își aduse aminte cum i-l dăduse Popa Pistol, după zavera lui Tudor, când se împrăștiaseră toți pandurii prin sate și prin păduri să nu-i căsăpească turcii.
-Nu dorm, nea Radule!…
-Parcă se-aude ceva!- zise Radu, ascuțindu-și urechile.
-O fi Gogică…
-Calul lui Gogică nu calcă așa!
Prin  noapte umbra unui cal și a unui călăreț se apropie repede de poala pădurii. Cei doi se sculară și intrară în alertă. Priviră pe cer, ieșise luceafărul de ziuă și dinspre Siliștea-Gumești se-auzea cântat de cocoș. Pe iarbă căzuse răcoarea și oamenii se înfiorară, ieșiți proaspăt din culcușurile lor. Radu se scutură alungând toate gândurile și-și pregăti pistolul. Poate au fost turnați stăpânirii și-i caută …Calul se apropie și pe el zăriră un om întins și legat cu o funie. <ăsta e Tatace!>- gândi Radu! Fierăscu se apropie de cal și-i luă seama.
-Ăsta e calul lui Tatace!- îi șopti el lui Radu.
Calul era încins, ieșeau spume din el, dar cel legat nu era Tatace. Tatace, nicăieri!
Un om necunoscut, legat măr și bătut până la sânge horcăia aproape în neștire pe șeaua calului.
-E un străin!- îi strigă Fierăscu lui Radu Banii.
Radu Banii se apropie de împricinat, aprinse o cârpă de la amânarul lui, o apropie de fața omului și strigă satisfăcut:
-Ăsta e boierul Câmpinenu! Ia, dă-l jos, Fierăscule, și tragel la adăpost să vedem ce e cu el.
Fierăscu îl dezlegă, îi desfăcu mâinile și picioarele și-l traseră în adăpostul lor.
-Spală-i rănile de pe față că-și revine!-zise Radu, îngrijorat.
Târziu de tot, când zorii zilei mijau, Câmpineanu se trezi și începu să înjure.
-Ce e boierule?- îl întrebă Radu.
-Unde sunt eu aici?- se uita boierul în toate părțile.
-Boierule, nu fă pe prostu’…Unde-ai plecat ieri?- se dădu Radu mai lângă el.
-La București!
-Ai auzit de haiducii lui Radu Banii?
-Am auzit!
-Unde-i aurul și banii? Aurul…pe care voiai să iei pitaci pentru construirea bisericii din cetate…Aurul… pe care voiai să iei pădurea soră-ti?
-Mi l-au luat!
-Cine?
-Cum cine? Hoții…
-Care hoți?
<Al dracului Tatace, gândi Radu, tâmpitul ăla a fugit cu aurul și banii și ne-a lăsat cu buza umflată!> Aruncă o privire tăioasă lui Fierăscu, fugi la cal, puse repede șaua pe el, și-i întoarse vorba lui Fierăscu:
-Stai aici, ține-l pe boier să nu fugă că dai și tu de dracu! Dacă-ți scapă te achit, eu mă duc la hanul lui Pătru…Tatace când are bani, acolo se duce și-i bea și-i cheltuie cu curvele! Are pe una Ileana… De data aceasta cred că sap cu el fântâna hoților…
Și plecă ca un vârteji pe sub poalele pădurii pe drumul Tătărăștilor. Ajunse la hanul lui Pătru cam la ceasurile prânzului. Îl găsi pe Tatace beat mort. Dădea să bea la toată lumea  la hanul lui Pătru și se fudulea cu două țigănci pe lângă el.
Când îl văzu pe Radu, se scutură din beția lui și rămase înlemnit.
-Unde sunt banii și aurul boierului, Tatace?
Tatace se împetici la vorbă și răspunse printre dinții lui fonfi:
-Banii i-am băut…
-Și aurul?
-Aurul e la mine-n sân!
-Hai să-l văd și eu!
Ieșiră afară. Tatace se căută prin sân și aurul nicăieri!
-Ale dracului de țigănci mi-au șutit aurul!
-Ce face, mă? Sui-te pe calul meu și hai! Cum ne-a fost jurământul, …tu-ți leturghia mă-tii, care te-a ouat!
Plecară.
Pe seară ajunseră obosiți morți la izvor.
Fierăscu se ospăta cu boier Câmpineanu. Când veni Radu, îi găsi la masă. Se așeză și el și luă câteva îmbucături, apoi se adresă boierului:
-Boierule, să ne ierți c-am fost niște proști! Voiam să sap fântâna cu dumneata, să desfund izvorul ăsta! Dar acum am alt om. Îl vezi? ăsta ți-a luat aurul și banii și i-a băut și i-a mâncat cu curvele…Dă-te jos, nenorocitule!-se adresă el lui Tatace care rămăsese stână de piatră pe cal. Fierăscule, leagă-l cu lanțul calului de picioare, dă-i hârlețul și-n trei zile să-mi dea fântâna gata!
Fierăscu se execută, luă lanțul calului, îl legă bine de picioare și-i puse hârlețul în mână.
-Vreau să țâșnească apa în sus, îl amenință Radu, să fie limpede și rece! Tu boierule, dă-i drumul acasă, la conac!… Dacă scapi vreo vorbă la stăpânire, te-achităm! Ai înțeles?
-Și cu banii și aurul meu?
-Banii și aurul tău sun la prostul ăsta care n-a știut ce să facă cu ei!- și arătă spre Tatace care înjura și bolborosea ceva…
A doua noapte dădură lovitura la Guma, la Siliște.
Sandu îl ajută pe Gogică să se suie în salcâm, săriră pe geam, îl treziră pe boier care dormea dus, îi puseră pistolul în piept și-i ziseră:
-Banii sau viața?
Grecoteiul, până se dezmetici să vadă cine este, strigă tare:
-Da’ cine sunteți voi?
-Hoții lui Radu Banii…
Guma se sculă în capul oaselor, împiedicându-se în lunga cămașă de noapte, trase o cutie de sub pat și le-o întinse:
-Asta e tot ce am!
Erau două pungi pline cu galbeni.
-Și aurul?- îl amenință Gogică cu pistolul deasupra capului.
-Aurul l-a luat nevastă-mea la Stambul să-și împodobească degetele cu inele și urechile cu cercei.
-Aurul, boierule!- se rățoi Gogică la el.
-Mă credeți sau nu mă credeți? Nevastă-mea a fugit cu tot aurul la Stambul…
-Hai, mă, zise Sandu, omul este sincer, cum ne-a dat banii, ne dădea și aurul dacă-l avea…
Și plecară.
În trei zile Tatace dădu gata fântâna. Primul care bău apă din ea fu Radu Banii care-i chemă pe toți cinci și le zise:
-Jurământul haiducului este sfânt! Cine-l încalcă nu mai merită să trăiască.
Toți ascultau cu sufletul la gură.
-Acest om, și arătă cu degetul mare spre Tatace care sta jos, sleit de puteri, cerând îndurare, nu mai merită să trăiască!
Și Radu scoase pistolul și-i trase câteva focuri în piept. Tatace căzu jos ca un butuc, alături de fântâna pe care-o săpase și-i roși apa cu sângele care se prelingea peste vizduri.
-Țineți minte, le strigă Radu Banii, de azi încolo aici se va numi Fântâna Hoților! Acum luați leșul acest și îngropați-l în deal, sub cetatea dacilor, iar peste el să puneți un covor de iarbă verde…
Cei patru hoți, luară corpul mortului la spinare și plecară cu el să-l îngroape.
-Fără cruce!-le strigă Radu. Eu rămân să păzesc ce-am strâns…Dacă deschide vreunul gura, va avea soarta lui Tatace.
Cei patru urcară dealul în tăcere cu Tatace în spinare și-l îngropară, iar peste mormânt puseră un strat verde de iarbă.
În acea tăcere, doar soarele vărsa o căldură înăbușitoare peste toată câmpia. Cei patru, după ce-și terminară treaba, se așezară jos, se șterseră de nădușeală și ziseră:
-Dumnezeu să-l odihnească!
ion ionescuautor  Ionescu Ion
Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Fântâna hoţilor

%d blogeri au apreciat asta: