Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Criza

Posted in Proză by Hopernicus on 30/01/2012

Eram în primăvara aceasta pradă unor nelinişti abstracte, generate într-un fel de criza care se ivise pe neaşteptate, îngrozind lumea cu neprevăzutele sale perspective, sumbre şi rău prevestitoare, dar cu ascunse conotaţii în viitorul economic al nu ştiu cărui stat, dătător de ton, prin extrapolare, în universalitatea noastră terestră mai limitată acum ca oricând.

Pe stradă, oamenii trec cu capul plecat şi nimeni nu vede pe nimeni. Din vitrine, afişe şi manechine îi îmbie la cumpărături şi cheltuieli neprevăzute în bugetul lor, încă neauster, dar cu tendinţă certă de drămăluire. Dar ei nu văd şi nu aud deocamdată nimic. Trec, cu capul plecat şi trec aşa, prin toaca diurnă, fără ţel, fără vlagă. Spinările li se încovoaie, la început discret, apoi din ce în ce mai pronunţat, amintind, parcă, de o pandemie anchilopoetică insinuantă. Cumpătarea şi abţinerea prind să contureze noi spirite, iar teoriile X sau Y ale managementului şi marketingului ştiinţific răvăşesc fiinţa umană medie până la ostinato.
În anturajul meu mediocru agitaţia rămâne constantă. Asta îmi aminteşte de un film văzut cândva în studenţie. Mă feresc să spun în tinereţe. Nu pentru că aş fi bătrân, lucru adevărat, dar greu de recunoscut pentru unii, ci numai şi numai pentru că în studenţie am văzut acel film. Un film cu peşti. Cu foarte mulţi peşti. Un film cu peşti care ieşeau din mare, albi şi morţi, în faţa unei mulţimi dezlănţuite, cum se obişnuieşte în marile oraşe de pe litoralul însorit al nu ştiu cărei mări sau ocean. „Ziua în care vin peştii”. Aşa-i spunea filmului, iar oamenii dansau şi petreceau asemenea celor de pe Titanic, după coliziunea cu gheţarul pervers. Undeva în adâncuri, apa sărată a mării, eroda nişte capsule cu conţinut radioactiv.
Aşa mi-a venit ideea ca măcar o lună din acest început de criză să mă retrag undeva în munti, în munţii mei de origine concretă şi, transformându-mă în lup, să-mi petrec timpul asemeni celor din haitic, uitând de toţi şi de toate, într-un demers sălbatic evident.
Dintr-o haină veche de piele, mi-am croit un veşmânt sumar, tarzanian, iar la brâu m-am încins cu o curea lată, de care am atârnat briceagul şi telefonul mobil cu cameră şi GPS.
Mi-am abandonat maşina la marginea pădurii, de unde, după ce mi-am îmbrăcat veşmântul de lup şi am renunţat la staţiunea bipedă, am dispărut în tufişuri urlând ca animalul respectiv, în căutarea haitei. Au dispărut oamenii, am dispărut şi eu. Am dispărut în desişul codrului, iar munţii mi-au purtat ecoul urletelor stridente, până aiurea, spre alte meleaguri, pe care le bănuiam nelocuite şi departe de civiilzaţie.
Stând în patru labe şi urlând de zor, mă gândeam să fac un set de poze cu telefonul mobil şi să înregistrez urletele semenilor mei lupi, cu prima ocazie. Mă simţeam liber şi fericit. Eram un lup. Un lup singuratic, deocamdată, dar dornic de a comunica cu noii mei confraţi.
Începuse să-mi fie foame, cerbul pe care urma să-l vânez cu haita mă preocupa insistent. Ştiam care este avantajul vânătorii în haită şi mai ales cât de mult contează din ce haită faci parte. Îmi doream o haită de soi. Gândul că aş putea nimeri într-o haită de rând mă îngrozea. Mă îmbărbătam cu urlete de luptă. Mă gândeam să-l atac pe şef şi să-i iau locul, aşa cum citisem eu într-o carte. Puteam să am haita mea şi să devin lupul dominant. Lupul Alfa. Mamă, mamă, ce lupoaice aş putea să am. Aş putea să le pun să vâneze pentru mine. Aş putea să-mi fac amantă o lupoaică blondă. Blondă şi feroce. Să o pun şefă peste celelalte. În fine, începuse să se lase amurgul, iar eu urlam în continuare fără sens. Cineva încerca undeva să-mi răspundă. Era un lup. Un lup care urla mai gros. Mai cu experienţă. Părul mi se zburlise pe sub pielea de împrumut. Mă pregăteam de luptă. Mă gândeam să folosesc multe trucuri, iar dacă nu voi avea succes, să apelez la briceag. Cu acesta îl dau gata oricum.
Urletul se apropia. Eu urlam mai tare. Căpătasem experienţă, iar urletele mele deveniseră mai ameninţătoare. Mă treceau fiori ascultându-mi propriile urlete. Începusem să cred că eram, într-adevăr un lup, un lup fioros şi de temut. „Vae victis, adversarule!” – am strigat în momentul în care, la celălalt capăt al unui luminiş, apăruse agitându-se cu spor blana celuilalt. Urlam de zor, fiecare din tufişul său, aşteptând ca animalul cel mai slab să cedeze şi să o ia la goană îngrozit. Dar asta a durat mai mult decât mă aşteptam. Celălalt nu ceda în niciun fel, aşa că am făcut primul,un pas în luminiş. Mi-am agitat capul, ridicându-l spre vârful copacilor, în timp ce scoteam acele sunete ameninţătoare şi aruncam cu labele dindărăt un muşuroi de furnici şi bruma de frunze ce mai stăteau prin preajmă spre tufişurile învecinate. Asta trebuia să-l edifice asupra rezultatului unei eventuale confruntări. Surpriză, însă. Din tufişul cu pricina s-a ridicat în două picioare o namilă de om, îmbrăcat, ca şi mine, cu o piele de animal, şi încins la brâu cu o curea lată, de care se ţineau atârnate un briceag şi un telefon mobil cu cameră şi GPS. M-am ridicat şi eu. Urlam unul în faţa celuilalt. Urlam sălbatic, urlam a criză, urlam a foame şi dracu’ ştie a ce mai urlam, că, obosiţi şi descântaţi, ne-am aşezat alături pe o buturugă, iar noul meu confrate ţinu să mă informeze…
Pădurea era plină de-alde noi. Erau chiar şi haite. Mai departe, se afla un luminiş cu rol de centru. Aici se găseau câteva firme care ofereau, contra cost, servicii de consultanţă, canto, pentru urlat, gimnastică, pentru alergări în patru labe şi aruncatul cu picioarele dindărăt, coafură şi cosmetică pentru lupoaice, ajustări şi tunsori de blană, jocuri de-a împerecherea şi chiar o arenă într-un luminiş, pentru lupte, unde se întreceau cei care aspirau la funcţii de lideri. Mai încolo, era poligonul de antrenament pentru marcat cu urină. Ce mai, o societate de criză în toată regula.
Mă săturasem să mai fiu lup, dintr-odată. Îmi doream să mă întorc acasă imediat. Aşa că m-am hotărât. Chiar a doua zi o să merg la slujbă şi o să alerg din nou pentru salariul sau pensia mea de criză. Voi mânca, la acelaşi restaurant, meniul meu de criză, voi purta, în continuare, aceleaşi haine din garderoba mea de criză şi voi plimba, la lesă, aceeaşi căţeluşa de criză, bătrână şi veşnic în călduri, cu blana roasă de molii şi dinţii tociţi în proteză.
Epilog
La marginea oraşului a trebuit să mă opresc. O mulţime imensă de oameni, foarte trişti, cu capul plecat . . . se îndrepta spre pădure.

 

autor Mihai Ganea 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Criza

%d blogeri au apreciat asta: