Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Drumul izvoarelor

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

Din umbra unui petec de cer au început să se desprindă picuri de ploaie și amurg, tremura un vânticel subțire printre crengile copacilor pitiți după garduri iar drumul era aproape singur în șerpuirea lui printre secole….Apoi, precum tăcerile din lumina privirilor se prefac în șoapte, a început să ningă silabisit, lumina unui felinar brodat cu jocuri albe spunea că urmele toamnei trebuie să plece înspre alt anotimp iar rănile pământului, să se vindece.
Mihai se întorcea în sat după mulți ani; vroia să-și mai aline umbletul pe prispa atâtor doruri pe care a încercat să le înțeleagă doar atunci când tâmplele, apoi creștetul au început să semene cu iarna.
Avea în sat doar amintirile, parcă pe cele mai dragi dintre ele, care toate semănau cu mirajul sărbătorilor de iarnă, cu sosirea primăverii, cu verile oglindite în curgerea râului, cu toamnele izvorâtoare de rod.
Nimic nu se poate asemui murmurului izvoarelor și cântecului privighetorii, cărărilor prin crâng și liniștii clocotitoare a pădurii.
Se întorcea Mihai aproape cum a plecat: l-a însoțit șuieratul gâfâit al unui tren înainte de răsărit la plecare, iar acum, zumzetul unei locomotive l-a lăsat puțin după înserare pe locul unde a fost gara, azi rezumată la o tablă pe care scria Țărmurea și o clădire cu ferestrele oarbe.
Acasa lui avea să fie pentru două sau trei zile o odaie în locuința unui învățător pensionar, fost coleg de școală în banca primului abecedat într-ale vieții.
Trăgea după el pe drumul hârbuit un geamantan care visa aeroporturi și multe întrebări nerostite.
Toader, viitoarea lui gazdă rămase văduv de curând și l-a rugat pe Mihai să vină să-și revadă tinnerețea în oglinda pământului.
Casa rădăcinilor lui Mihai, mutată de trei ori ca locație, refăcută de mai multe ori poate, exista doar scrijelită pe numele câtorva cruci din al treilea cimitir al satului…
Ograda avea aceeași formă, rămăsese ceva din șură iar zidurile casei erau aceleași, doar ferestrele parcă purtau ochelari; erau mai mari dar neluminate…o urmă de dojană simți când a dat privire în privire cu nucul sădit cu bunicul său pe când el avea vreo șase ani și cu părul, a cărei crenguță pentru altoit a adus-o el din grădina unui vecin…
Grădina era o livadă și acum, după chipul și asemănarea mamei sale; urmele tatălui mai existau poate în spatele porților închise și prin șoproanele care mărgineau șura…acolo se mai păstra câte ceva din rostirea obosită a carului, plugului sau ecouri din trapul vioi al cailor.
Ningea cu șoapte de înger când ajunse în poarta lui Toader, poartă pe sub care intrai ca într-o biserică înspre casa care arăta că pe aici a trecut și bunăstarea.
De la treptele coborâtoare ale intrării, îspre treptele suitoare ale casei, întâlni o băbuță cu broboada trasă peste față și mersul cursiv…
-Bună sara, om bun.
-Sara bună, lele…
-Dumneata eşti domnul care scrie cărţi?
-Sunt mai mulţi, e plină lumea de nebuni…
-Dacă te-ai sâli, m-ai recunoaşte, sunt Saveta lui Ion Ţâdulă, am fost coleji de bancă amu vreo…cinzăci de ai…bată-i Soarele, e mult şi să-i numeri…
-Vezi tu Savetă? Io-s Mihaiu Valerii lu Vasâlica lui Juvric şi nu cine crezi tu…
-Mie-mi spui? Dar tu nu mai ești acela, ți-au rânduit școlile altfel de viață, pe mine m-a trimis soarta spre rămânere…cu fiecare Dumnezeu are un plan…tu scrii cărți, eu am crescut trei rânduri de copii și am îngropat doi bărbați…dar nu-i bai, nici o zi a vieții nu aș schimba-o cu alta, ar strica armonia, parcă așe spuneai tu…
-Sara bună, io mă duc…
O noapte lungă cu povești despre lucruri știute sau bănuite le-au umplut gândurile bărbaților…afară ningea cu lumină, prin gânduri răsărea Soarele rătăcit cândva prin alte sisteme sufletești…
-M-am întâlnit cu Saveta, ne-a fost colegă, o țin minte, ea mi-a înmugurit primul fior de drag al existenței…învăța bine…
-Da, a fost bună, eram colegi la pedagogic…prin anul trei s-a retras și s-a măritat cu a lui Plămădeală…nu aș fi bănuit că are o relație cu ăsta…după șapte luni a apărut primul lor copil, o fată care este profesor de Limba Română…apoi pe Plămădeală l-a omorât tractorul, a adormit la volan și s-a prăvălit într-o râpă cu utilaj cu tot…văduvă cu doi copii, s-a luat cu a lui Buruiană, până să se aprindă horinca în el și să moară, a mai născut un copil…n-a avut noroc…
A doua zi, Saveta apăru din nou să aducă laptele-Toader era ieșit să cumpere una-alta, Mihai citea-dar nu era singură, un băiat care semăna în privire cu ochii bunicii o însoțea întrebător…
-Îmi dai și mie ultimile tale trei cărți? Nu am putut să le cumpăr, nu le-am găsit și nu am vrut să te deranjez.
-Am să ți le trimit…vrei dintre alea de poezie, nu?
-Da, am să-ți dau și eu ceva…du-te Mihăiță și adu din dulapul camerei mele dosarele ălea două, ăsta-i domnul care le-a scris…Tu ai fost însurat vreodată?
-Nu chiar, aproape de câteva ori…nu prea sunt potrivit pentru astfel de ocupații.
-Copii, ai?
-Cine să-mi facă? Femeile întodeauna au venit spre mine în trecere…
-Uite, astea sunt poeziile pe care le-ai scris pentru mine când stăteam, spuneai tu, pe treptele Lunii, zise femeia când copilul intră cu două dosare destul de voluminoase…Din clasa a patra până înaintea anului trei de liceu…apoi nu ai mai venit prin sat…ai tăi s-au prăpădit iar eu nu am avut puterea să vin să te văd la înmormântarea lor…apoi ți-ai vândut casa…această veste m-a făcut să renunț la a mai trăi…de atunci viețuiesc…
Băiatul plecase…Mihai simți o lumină uriașă care îl toropea…s-a așezart pe scaun…acum releva că în toate femeile vieții sale căuta miezul acestei femei…a fost singura, deși foarte tânără care nu a vrut să schimbe nimic la el și la iubit pentru că există…
-Și să-ți mai spun ceva-văd că vine Toderaș- băiatul pe care l-ai văzut, este nepotul tău…avem o fată frumoasă și deșteaptă, doar norocul nu prea i-a fost aproape…între tine și ea am putut să-mi duc toate necazurile…amu mă duc…
Mihai a început să transpire, și-a simțit răsuflarea cenzurată la nivelul gâtului, arsuri din piept generau amețeli iar mâinile și picioarele au început să-i amorțească; zgomotul căderii propriului trup a fost ultimul zgomot pe care urechile lui l-au mai filtrat…

 

autor Vasile Ionac

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Drumul izvoarelor

%d blogeri au apreciat asta: