Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Reîntoarcerea la Borges

Posted in Traduceri by Hopernicus on 12/08/2011

Puţin scriitori moderni au abordat literatura cu atâta pasiune, entuziasm
şi dedicare ca Luis Borges. Universul său s-a născut dintr-o amplă
cercetare a literaturii, filosofiei şi teologiei. El nu se limitează la cultura
nord sau sud americană ci deschide un larg compas peste culturile
orientale, cabala ebraică, sau folclorul ţărilor nordice.
El vede inutilitatea omului în a căuta înţelesuri
 în universul infinit. În centrul universului modernist guvernat de masă, spaţiu
şi energie Borges plasează ghicitoarea timpului. El crede
într-o matriţă în permanentă mişcare a unor timpuri divergente,
convergente, temporal confuze, şi mai ales paralele. Această reţea
de insule temporale se întâlnesc, se despart, se înlănţuiesc ca
să acopere toate posibilităţile timpurilor. Într-un interviu, Borges povesteşte cum în tinereţe
a găsit o gravură care arăta cele 7 minuni ale lumii
 una din ele fiind un labirint circular care l-a înspăimântat mult timp în
coşmarele sale nocturne care se repetau cu intensitate. ” Am înţeles în fine:
grădina cu poteci divergente vesteşte haosul, iar expresia de un viitor diferit,
dar nu pentru toţi se referă la divergenţa timpului şi nu a spaţiului”.
În opera sa găsim confruntarea omului cu un număr de alternative din care
el alege una şi elimină pe toate celelalte, sau în rare cazuri
alege pe toate. Am ales din volumul EL HACEDOR (Autorul)  trei texte care
exemplifică soluţiile paralele şi dilema spaţio-temporală care face nouă
literatura lui Borges atât de apetisanta şi  lipsită de vârstă.
 AG

Compoziţie IV, 60×80 cm, acril/pânză, 2008
O problemă.
Să ne închipuim că la Toledo cineva descoperă un text în limba arabă şi
specialiştii declară că a fost scris de nimeni altul ci de Hamete Benengeli
modelul lui Cervantes pentru eroul său don Quixote. Citim în text
cum Benengeli parcurge Spania cu lancea şi spada atacând toţi trecătorii
întâlniţi pentru simplul motiv al acestor întâlniri nenorocoase.
Deodată omul nostru îşi dă seama că a omorât un bărbat străin. Oprim lectura aici şi cerem să
ghicim cum va reacţiona don Quixote.
Ni se propun trei răspunsuri posibile.
Primul este pura negaţie a faptelor dar ea
nu aduce nimic special în universul halucinant în care se scaldă don Quixote,
moartea nu este mai presus de magie şi să omori un om nu deranjează
pe cei care combat dragonii şi vrăjitorii.
Al doilea răspuns este patetic.
Don Quixote nu uita că de fapt este o încarnare a lui Alonso Quijano
un scriitor de poveşti imaginare; crima sa este o iluzie, trezindu-se îşi
va da seama de nebunia care îl domină. Ea este directa responsabilă a crimei.
A treia soluţie este cea mai probabilă. Mortul este mort, don Quixote
nu poate accepta că acest rezultat deplorabil să fie consecinţa unui delir.
Realitatea efectului îl face să admită o realitate echivalentă cauzei
şi din acest cerc vicios al nebuniei don Quixote nu se va elibera niciodată.
Mai există o ipoteză, străină spiritului spaniol, împrumutată de la un spirit mai
vechi derivat de la orientali.
Don Quixote – care de fapt nu este don Quixote ci un nobil transhumant indian
– înţelege în fata cadavrului adversarului său că a ucide sau a naşte
sunt acte divine, magice, care depăşesc aptitudinile umanilor.
El ştie că moartea este iluzorie, aşa cum este şi spada însângerată pe care o poartă în mână
şi pe care o simte acum teribil de grea la fel ca şi viaţa lui trecută prin
vastitatea zeilor şi a universului.
Compoziţie II, 60×80 cm, acril/pânză, 2008
Parabola Palatului
În ziua cu pricina Împăratul Galben a invitat la palatul său un poet.
A fost lăsat de voie, în vastele perspective ale primelor terase
occidentale, în peluzele amfiteatrelor cu margini nedefinite ce
coborau lin spre un paradis-grădină.
Oglinzi de metal şi capiţe de fân prevesteau labirintul. La început
te pierdeai cu plăcere, aşa cum te dedai unui joc amuzant, apoi nu fără nelinişte,
datorată pasajelor ce căpătau curburi de la linia dreaptă la una din ce în ce
mai accentuate ca să devină misterioase cercuri. Spre miezul nopţii poziţia stelelor şi
o broască ţestoasă sacrificată au permis plimbăreţilor să pătrundă
o regiune care părea vrăjita, fără sentimentul rătăcirii, care te acompania
pretutindeni. Treceau prin anticamerele unor curţi, biblioteci, o sală
hexagonală cu clepsidre. Într-o dimineaţă au văzut în vârful unui turn
un om de piatră care apoi nu s-a mai zărit. Traversau în bărci de
santal numeroase fluvii strălucitoare sau poate de multe ori acelaşi fluviu.
 Cortegiul imperial trecea şi oamenii se prosternau.
Într-o zi au debarcat într-o insulă pe care trăia un om care nu s-a prosternat
deoarece nu văzuse niciodată pe Fiul Cerului.
Călăul a fost obligat să-l decapiteze. Ochii invitaţilor treceau cu indiferenţă
peste coafurile negre, dansurile negre, măştile din aur complicate.
Realitatea se confundă cu visul. Mai bine zis realul era una din posibilităţile visurilor.
Părea imposibil ca pământul să existe şi în afara grădinilor, apelor, arhitecturii şi aspectelor
magnifice. La fiecare 100 de paşi un turn galben întâlnea cerul.
La umbra penultimul turn poetul şi-a recitat scurta operă despre care
istoricii spun că i-a adus simultan imortalitatea şi moartea.
Textul s-a pierdut. Câţiva cercetători susţin teoria unui singur vers.
Alţii, a unui singur cuvânt. Cert este că acest poem conţinea în întregimea sa minuţioasă
întregul palat, cu toate porţelanurile sale celebre, toate desenele, umbra şi lumina apusurilor
toate clipele fericite sau bucuriile muritorilor, zeilor, şi a dragonilor care au trăit din negura timpurilor.
Slujitorii s-au înclinat poetului dar Împăratul a strigat :
Mi-ai furat palatul, şi sabia călăului a curmat viaţa poetului.
Sunt unii care au găsit un alt final. Se ştie că în lumea mare nu există două
lucruri la fel. A fost suficient ca poetul să pronunţe poemul sau, palatul dispărând
fulgerat, la ultima silabă.
Este clar că aceste legende nu-s decât ficţiuni literare. Poetul fiind sclavul Împăratului a murit ca
atare. Opera sa a fost uitată, pentru că merită uitarea. Urmaşii poetului
caută până azi, dar nimeni n-a găsit Cuvântul care să rezume Universul.
Compoziţie X, 80×60 cm, acril/pânză, 2008
 Borges şi eu

Celuilalt Borges i se întâmplă toate.
Eu, merg pe străzile oraşului, întârzii voit ba privind o vitrină, ba
o poartă forjata la intrarea unui patio elegant.
Capăt prin poştă romanele lui Borges, văd numele său prin dicţionare şi
prin ziare citesc cum i se propun cutare funcţii. Mie îmi plac roabele, hârtia,
tipografia secolului XVIII, gustul cafelei, proza, celălalt agreează
aceste preferinţe cu politeţe şi gesturi de actor. Aş exagera
să pretind că relaţiile noastre sunt rele. Trăiesc şi las să trăiască,
atât cât Borges să poată inventa literatura sa care mă justifică pe mine.
Recunosc că a reuşit să încropească câteva pagini valoroase
, care din păcate nu îmi conferă nimic, acest bun nu aparţine nimănui,
doar limbii şi tradiţiei. La urma urmelor sunt condamnat să dispar
definitiv, singurele câteva clipe din mine vor avea norocul
să supravieţuiască în celălalt. Încet încet i-am cedat totul, cu toate că
eram la curent cu mania sa de a falsifica şi exagera.
Spinoza a înţeles că orice fiinţă doreşte eternitatea în propria sa piele.
O piatră vrea să rămână etern piatră, un tigru să fie tigru.
Dar eu insist să fiu Borges, nu eu, pentru a reuşi să fiu cineva.
Şi totuşi mă regăsesc puţin în cărţile sale, mai mult în ale altora
sau în munca cioplitorului de ghitare. Au trecut deja ani
de când încerc să scap de el, am abandonat flecăriile provinciale
în favoarea discuţiilor despre timp şi infinit, dar şi aceste
filosofii aparţin lui Borges, va trebui să imaginez alte jocuri.
În acest fel, viaţa mea este o fugă în care pierd totul, iar totul
uită pe unul sau pe celălalt.
Nu ştiu să decid care din noi doi a scris această pagină.
 *****
din volumul: L’auteur et autres textes
            picturi : Maia Martin 
traducere: Adrian Grauenfels
2011
Anunțuri

Comentarii închise la Reîntoarcerea la Borges

%d blogeri au apreciat asta: