Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Puseu de iubire (note de jurnal)

Posted in Jurnal by Hopernicus on 12/12/2010

Îţi aminteşti poemul lui Nizar Qabbani?

„Dacă eşti prietenul meu ajută-mă să te părăsesc/ Dacă eşti iubitul meu ajută-mă să mă vindec de tine/… Dacă eşti profet scapă-mă de acestă vrajă, de această necredinţă/ Dragostea ta este ca necredinţa… cruţă-mă
de această necredinţă”. Cel mai greu nu este să se mute cineva în mine, chiar dacă mutarea este un fenomen uneori instant şi se petrece cu viteza luminii, chiar dacă bagajele ajung mai târziu şi chiar dacă vine cu mâinile goale, nu, nu asta e cel mai greu, pentru că la început sunt primitoare. Cel mai greu este să-l dau afară. Îi pot arunca valizele, scrumiera, ţigările, aftershave-ul pe geam, cărţile să le dau la vecini, să arunc cadourile primite fără nicio remuşcare, ceaşca de cafea din care a băut până mai ieri, să deratizez, să pun clor în cadă şi să stau toată ziua cu geamurile închise, tot va trăi. Pot schimba parchetul pe unde paşii lui s-au impregnat până în pământ, nu, asta e foarte uşor să fac. E foarte uşor să-l scot de la întreţinere, să nu mai vopsească pereţii venelor, pot găsi un zidar mai priceput, să nu-i mai răspund la e-mailuri, la telefon, pot lua alt sim, alt id, nu, asta e foarte simplu . E simplu să arunc în recycle bin pozele, documetele, muzica, petele pe care le-a făcut pe faţa de masă şi la care ţineam foarte mult. Cel mai greu nu este să arunc sau să şterg ci pur şi simplu să îl iau de mână şi să-l dau afară pe uşa din tavan. El continuă să trăiască liniştit, ca un parazit într-o gazdă perfectă, câte medicamente aş lua, se lipeşte de ficat, de oase, nu mai pot merge dreaptă, mă cocoşez de atâta greutate. El va sta latent ani de zile sub piele şi când cred că sunt mai bine, fac un puseu de iubire. Încep să caut prin sertare, poate dau de vreo aţă din cămaşa lui, de vreun muc de ţigară pe sub pat, poate nu am şters fişierele ascunse, caut prin congelator o felie de zi petrecută cu el pusă bine la păstrat, nimic, nu mai e nimic, nici măcar lanţul de la brelocul lui rupt, nicio şosetă, niciun buton, nimic, nimic. Clinic, sunt bine, ochii sunt la locul lor, am toate mâinile, toate picioarele şi totuşi am cel mai mare handicap, nu mai văd să merg pe stradă, nu mai aud, nu mai respir. Astăzi am să îmi văd de treabă, camera mea este stearpă, luminoasă, neproductivă, este la fel ca în „Oameni şi şoarici”, de John Steinbeck, o fugă, o secetă, un prieten pe care nu mă pot baza, dar care stă cu mine necondiţionat, ne apărăm reciproc cu orice preţ. În ascunzişul din podea este însă o scăpare, pe acolo cobor în mine, camera este de un fel de piele care mă protejează de oameni. Aici sunt şi George şi Lenny. Dacă aş încerca să definesc camera aş cădea în mojicia de a defini cu orice preţ ceva. Dar recunosc că mă uit în dicţionar zilnic, pentru cuvinte ca „drum”, cameră”, „perete”; de multe ori găsesc definiţii surprinzătoare, de exemplu peretele este ceva care limitează, separă sau izolează, aşa este şi iubirea de fapt, limitează, separă, izolează; iubirea este un perete. Peretele, fie că vrei să îl spargi, fie că vrei să scrii pe el, fie că vrei să îl acoperi, fie că pur şi simplu nu-l mai vrei şi atunci ieşi, rămâne tot perete. Ieşirea nu este un impediment în calea înţelegerii lui, dimpotrivă ajută. Fiecare dintre noi poate da o definiţie iubirii, dar nu vreau să cad în greşeala de a vorbi despre a fi îndrăgostit şi a iubi, este aceeaşi diferenţă ca între paznic şi hoţ, amândoi au un punct comun, acel bun fără de care niciunul dintre ei nu s-ar afla în locul acela. Nu pot vorbi despre iubire fără să îmi fac temele, şi dacă mi-aş face temele aş plictisi îngrozitor, aş împărţi iubirea ca pe un măr, în ură şi splendoare, aş tăia mai departe ura în pasiune şi echilibru, splendoarea în muzică şi orgasm; aş deveni insuportabilă. Când am început să-l iubesc, am început să-l iubesc de la dreapta la stânga, inima-mi bătea de la moarte la naştere, mă întorceam într-o picătură de somn prenatală, literele în metamorfoză se duceau în coaja de ou. Era un fel de sală de operaţie, bisturiele mi-au îndepărtat trecutul tumefiat, foarfecile mi-au tăiat legătura cu pământul, pensetele mi-au întins sufletul la maxim, ţipete, urlete, lumina s-a stins, becurile s-au ars.

artist Maia Martin, Ne reflectăm în propriile noastre gânduri

Acum am un gol imens în stomac. Am plecat pe stradă, aşa nebuneşte, la întâmplare, să mă plimb prin parc, să ies cumva din casă, din mine şi mai ales din el. Trecătorii mă priveau miraţi, la început nu am luat în seamă, apoi din ce în ce lumea se strângea în jurul meu, eu mă uitam pe haine, poate aveam vreo pată, poate vreun sărut de la el se lipise de fruntea mea şi cine ştie ce îmi crescuse acolo, dar nu, nu era vorba de aşa ceva. M-am aplecat puţin şi prin abdomen mi se vedea oraşul, cealaltă parte a oraşului, prin torace treceau tramvaie, copiii se duceau la şcoală, era un gol imens. Iniţial am crezut că e vorba de o gropă de gunoi, gen Glina sentimentală cu pescăruşii de rigoare şi bănci puse la uscat de atâtea întâlniri, din fericire era doar oraşul, oraşul tău. Am fugit speriată, m-am aşezat pe iarbă în parc şi o fetiţă a venit liniştită, se uita la mine destul de banal, dar cu o curiozitate ce m-a făcut să tresar. Apoi a plecat, chemând şi alţi copii: „E Tom şi Jerry”, „E Tom şi Jerry”. Am plecat, transpirasem, m-am urcat repede în 783, autobuzul fără destinaţie. Controlorul mi-a făcut semn cu ochiul, indiciu că ştie că nu am bilet. Şi nu aveam. M-a lăsat în pace. Nu ştiu unde am coborât, dar am coborât cu gândul că se va face noapte mai repede şi voi ajunge acasă liniştită. pfuu, dar pe măsură ce se întunca în mine lumina ceva. dacă aş fi avut o haină mai groasă poate nu se vedea, sau măcar lumina se estompa, se pierdea prin vene, mai curgea în canalizare. Ce s-a întâmplat apoi nu mai ştiu, unde am adormit nu mai contează, dimineaţa am dus mâna uşor pe abdomen, aveam piele, dacă apăsam simţeam că mă doare, deci, aveam şi carne. cerşetorul de lângă mine se ridică somnoros uitându-se la stomacul meu şi spune plictisit: „Este doar 6, hai să mai dormim”. Ideea ştii care este cu toate elucubraţiile astea, că toată lumea vede în mine ce are nevoie, fetiţa vede benzi desenate, cerşetorul un ceas, numai el nu a avut nevoie de nimic. Textul acesta nu este nici proză scurtă, nici parodie, este un alt gen literar specific doar mie, este o iluzie optică care reflectă o stare, o anomalie a sângelui, un fel de leucemie a iubirii.

autor Carmen-Manuela Macelaru, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/CarmenManuelaMacelaru

Comentariile sunt închise pentru Puseu de iubire (note de jurnal)

%d blogeri au apreciat asta: