II. Fir de iarbă

II. Fir de iarbă

(Povestea  lui Andrei)

 

 

Noroiul plescăie. A nins cu bulgări mari de sare grunjoasă. Străzile sunt singurele care mai au  o culoare  – atunci când te uiţi pe cer nu ştii unde începe şi unde se termină pământul (nu c-ai  fi ştiut vreodată).

E greu de spus daca-i iarnă ori te afli într-un oraş unde acoperişurile caselor sunt vopsite în alb curat. Liniştea o simţi  – e un cântec de ecouri şi aparţine fiecăruie dintre noi. Adesea ecourile sunt dorinte. Ale mele, cel puţin aşa  sunt.

Dar această poveste nu-i despre mine,  nici despre iarna bucureşteană, ci despre un copil pierdut în furtuna de gânduri amestecate cu viscolul, la „Universitate”.

Andrei e un puşti de vreo cinşpe ani, despre care aş spune, dacă ar fi cazul să-l categorisesc, că e un  şobolan – mi-am ales cu grijă cuvintele, „şobolan” nu „şoarece” de bibliotecă. Dar nu e cazul, deşi toti preferăm categorisirile şi stereotipurile   în schimbul observării atente care ne-ar putea conduce spre o personalitate ambiguă.

E scund, cu pielea cenuşie şi părul negru destul de cuminte pieptănat. Are ochelari rotunzi cu dioptrii mici, semn că vederea i-a fost slăbită de cititul la lumina lămpii. Are ochi mari în care  râuri de iarbă se rotesc  în jurul pupilei.

E un  copil „bun la toate”,  liniştit, care n-a făcut nici rău, dar nici vreun mare bine cuiva.

Merge cu paşi apăsaţi, dar cumva calculaţi. Are pancarta lui, pe care a scris cum că guvernul i-a dat peste cap şcoala şi i-a transformat-o într-un circ în care nimeni nu-şi mai vede capul de „dispoziile de la Minister”. Am spus „circ” ?  Mă scuzaţi, voiam să spun „bâlci”.

Ca  alte sute de naivi crede că România e ţara unde protestele unui puşti de care nimeni nu a auzit, sunt ascultate. Crede în asta, aşa cum fiecare dintre noi crede în ceva  la  un  moment dat, aşa  cum şi ateii au crezut cândva în Dumnezeu.

Crede că se poate face primăvară, nu cu o floare, ci cu un fir de iarbă uscăţiv.  Iarba creşte  arsă deja de soare şi pomii înfloresc deja în sufletele naivilor, dar parcă tot iarnă e, parcă norii albi încărcaţi de gheaţă tot nu pleacă.

Noroiul plescăie. A nins  cu bulgări mari de sare grunjoasă.

 

autor Agatha Cristiana Georgescu ( 14 ani )

clasa a VIII a  B, Liceul Miguel de Cervantes

Anunțuri