Arhiva revistei literare Faleze de piatră

I. Visuri

Posted in Proză by Hopernicus on 31/03/2012

I. Visuri

(Povestea lui Ira Miles)

 

Conducătorii sunt prin definiţie orbi, de la şefii de brutărie până la împăraţi. Orbirea se poate să se fi produs la naştere, dar de cele mai multe ori vine odată cu îndatorirea  de a conduce. Aceasta e o orbire parţială: conducătorului îi este îngăduit să-şi vadă reflecţia în oglindă dar nu şi în ochii altor oameni. Unii conducători au parte de o uşoară miopie care-i împiedică să vadă clar. Alţii văd perfect.Aceştia din urmă însă nu sunt preferaţi de nimeni.

Ira Miles e unul din acei conducători ( e mult spus) care sunt peste măsură de orbi şi cărora le place să categorisească oamenii cât mai repede cu putinţă, să-i lase într-un dosar într-un colţ al minţii  şi să nu-i scoată de acolo.

E un bărbat înalt, puternic, dar cumva subire şi ascuţit. Muchiile maxilarelor i se întâlnesc în vârful bărbiei care se reflectă în ochii de plumb şi-n sprâncenele groase. Pielea întinsă pe obrazul aspru parcă s-a strâns în buzele mari, cărnoase – de adolescent – care n-au ce căuta pe chipul ascuns în părul de cărbune ce scapără în lumina soarelui.

Ira ar fi vrut să fie soldat, dar lucrează la Primărie pentru că şi-a pierdut piciorul drept (ciudat lucru această sintagmă – de pierdut nu l-a pierdut, ci i-a fost amputat) din cauza unui accident. Odată cu piciorul şi-a pierdut o parte din suflet care era şi-aşa ciuntit.

Când zâmbeşte i se văd  dinţii de câine – zâmbeşte doar pentru el. Atunci nu e doar orb e şi surd.

Nu e primar, dar e şef peste încăperea lui, cu pereţi albi şi cu un birou mare cu multe sertare. E şef şi peste anticamera unde răspunde la telefon secretara urîţică  şi mioapă.

Cum pe lumea asta  sunt oameni cu minţi largi care ard mai aprig decât soarele, sunt şi oameni ca Ira Miles – cu minţi înguste de le poţi măsura cu echerul şi care fac doar mânia şi vorbele să se aprindă.

Pe uşa lui Miles  scrie pe o plăcuţă aurie  „Manager al Secţiei de relaţii publice”. În fiecare zi trec prin faţa lui („trec” căci  pentru el sunt doar rapoarte împărţite pe categorii)  zeci de suflete cu tristeţile şi bucuriile lor.

Uneori, secretara îi mai dă lui Ira să citească şi câte o  plângere ori o scrisoare. Ira se îmbufnează şi i le aruncă secretarei pe birou.

Când nu are chef să asculte ce spun toţi oamenii ăia, se gândeşte cum ar fi  să aibă şi el  o secretară cum au toţi şefii: blondă, mignionă, atrăgătoare. La drept vorbind, niciodată nu are chef, dar uneori vrea să simtă că-şi primeşte salariul nu doar pentru cravata care-i vine bine.

Azi ar vrea să fie şi el în centrul oraşului, să protesteze împreună cu alte sute de oameni. El însă, vrea să  protesteze împotriva celor care l-au angajat, să pornească o revolutie şi să ajungă  el şef la Primărie. Ar vrea doar …

Se mulţumeşte să urce în maşina nu prea scumpă, dar nici  prea ieftină şi să se îndrepte spre casă, să bea un ceai cald şi să se culce.

Până  la urmă şi Ira Miles are visul lui …

 

 

autor Agatha Cristiana Georgescu  (14 ani)

clasa a VIII a  B, Liceul Miguel de Cervantes

Anunțuri

Comentarii închise la I. Visuri

%d blogeri au apreciat asta: