Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Tehnologie

Posted in Articole by Hopernicus on 19/01/2013

 

 

Pentru generaţiile tinere, legate direct de evoluţia spectaculoasă a tehnologiei, este greu de imaginat o lume fără mulţimea de accesorii care ne domină existenţa. Au ele un farmec şi un îndemn la lene, o slăbiciune şi o stare de abandon a inteligenţei – în faţa tuturor obiectelor tehnice înzestrate cu un anume nivel de abilitate artificială, care încearcă să ne suplinească atât în deciziile pe care le-am lua, cât şi în soluţiile profesionale. Noi, bătrânii, probabil ultima generaţie care am cunoscut şi lumea de dinaintea exploziei tehnologice, avem temerile noastre; chiar dacă mulţi dintre noi am abandonat gândul că s-ar mai putea reface echilibrul existent pe timpuri; că am putea să domolim impetuozitatea tehnologică care se prăvăleşte pur şi simplu peste întreagă existenţa noastră, fără nici un fel de discernământ. Constatăm doar ravagiile aduse de nestăvilitul avânt, ne înspăimântă orbirea şi abandonul. Dar, în fond, nu mai este lumea noastră, iar perioada care urmează, cu sau fără voia noastră, se va consuma în  felul ei, până la ultima consecinţă. Spectacolul dezechilibrelor deşănţate pe care ni-l oferă tehnologia de astăzi, ilustreză cu prisosinţă parcursul de la încântre la groază a ucenicului vrăjitor. Şi mă duce cu gândul la arta alchimiei, veche de când lumea şi dispărută odată cu Fulcannelli. În societăţile istorice, alchimia era aidoma tehnologiei de astăzi, doar că ea, cel puţin până la dezechilibratul şi arogantul Paracelsus, se întreţinea organic, în respectul necruţător pentru un cod atât moral cât şi de conduită profesională. Necruţător, spuneam, pentru că mulţi dinte alchimişti sfârşeau de tipuriu, de nu ştiau să manipuleze cele şapte elemente în devenirea lor prin cele trei stări esenţiale: aripa neagră, aripa albă sau aripa roşie; şi trecerea amalgamului prin cele trei faze:  soluţie, cogulare, uniune. Arta alchimiei exista, dincolo de toate cele ce puteau fi ştiute de lume, prin câteva secrete, puţine la număr, fundamentale,  pe care ucenicii le aflau doar prin viu grai, atunci când maestrul considera că au atins  nivelul de înţelepciune şi măiestrie care îi ferea să pună în pericol Universul. Nici o aluzie măcar la aceste secrete nu era încredinţată veunui suport material, nu era scrisă pe ceva. Ele trebuiau să dispară odată cu alchimistul, să fie păzite de ucenicul cel mai înzestrat, pentru ca lumea să-şi păstreze viitorul luminos şi plin de speranţa bunăstării. Mii de ani, alchimia a oferit lumii binefacerile picătură cu picătură. Mii de ani! Până la Paracelsus. De atunci încoace, lucrurile au luat-o razana încetul cu încetul, ritmul a crescut din ce în ce mai mult, secvenţele s-au suprapus una peste alta şi iată-ne într-un moment de mare cumpănă. Ce mă amuză cel mai mult este continua lamentaţie despre o criză, când este evident că asistăm la un sfârşit, şi că ar trebui să schimbăm ceva în atitudine; că ar trebui să refacem apetitul pentru a TINDE spre atingerea înţelepciunii câştigate, şi nu să pretindem înţelepciunii să se facă înţeleasă minţilor noastre sărăcite de accesoriile tehnologice.

Doar că ăsta este un proces de durată; generaţii se vor perinda prin timpuri, târând după ele o existenţă tot mai săracă şi mai tehnologizată.

 

Ion-Mânzatu-m2autor  Ion Manzatu

 

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Tehnologie

%d blogeri au apreciat asta: