Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Dante / protocol după sfârşitul lumii / O remarcă

Posted in Poezie by Hopernicus on 12/08/2011


 

Dante
(după o idee de Luis Borges)

De la răsărit şi până la apus leopardul stă între gratii.
el vede oameni care vin şi pleacă, vântul ce mişcă frunze uscate
pietre roase de timp.
El nu ştie
Nu poate şti
ce e dragostea
ce e cruzimea
cum e o pasiune arzătoare
cel mult doreşte să deşire scaunul de pai al paznicului
să scape de mirosul pereţilor igrasioşi
Într-o zi s-a întâmplat o excepţie, paznicul i-a vorbit leopardului:
Tu ai trăit şi vei muri în această închisoare
pentru că un om să te poată privi
de un număr de ori
şi în final să închidă
figura ta, simbolul tău
într-un poem
care are un loc destinat
în urzeala universului
Paznicul a iluminat ignoranţa fiarei care şi-a acceptat destinul
realizând simplitatea lui faţă de complexul univers. Mai târziu poetul cu pricina muri uitat, la fel ca toţi semenii săi.
În ultimele lui clipe un zeu i-a dezvăluit poetului secreta să menire, de a fixa
o revelaţie în infinitul lumilor. Leopardul şi poetul dorm îmbrăţişaţi
nimeni nu înţelege cum simplitatea omului îndură complexitatea lumilor..

 

protocol după sfârşitul lumii

acum că vine sfârşitul lumii
mă pregătesc de protocol
dau apocalipsa deoparte
pun jos valiza
şi tu te opreşti în umbră

privesc în jur tablourile mamei
visez reconstrucţia
ca un arhitect de parcuri verzi
tu aştepţi într-o alee cu flori

nu mai vreau steaguri
să nu existe graniţe
să nu mai fie războaie
tu îmi mângâi fruntea fierbinte

în mine să fie un suflet naiv
să alerge ca un animal ce se adapă
mişcarea lui să fie frumoasă
până la durere
pe care numai tu o simţi

strig rugăciunea cea nouă:
la început s-a creat
prietenia
apoi apele şi cerul

tu mi-ai întins o cană cu apă limpede
atunci te-am văzut pentru prima dată

 

O remarcă

Seara mă întorc cu frunze
peste o piatră mă culc
vântul îmi mângâie viaţa
urzicile şi ţepii din talpă mă ţin treaz

de pildă copiii care înalţă zmee
sunt păziţi de dumnezeu, îi veghează
în săriturile lor lungi
peste prăpăstiile vide

de toţi mă rog, şi strig şi mă zbat
nu călcaţi florile de ceară
salvaţi ce a mai rămas în picioare
ruinele de azi
sunt istoria copiilor de mâine

vă rog, dacă e nevoie de martiri
mă ofer eu,
lăsaţi nepoţii mei să înalţe zmee…

 

autor Adrian Grauenfels

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

Anunțuri
Tagged with:

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. boris marian said, on 26/10/2011 at 4:17

    nu este rău, dar nici nu se reține ceva anume, poeme elaborate la microscop, fără strălucire


Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: