Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Trenul

Posted in Poezie by Hopernicus on 04/04/2012

Mergeam – fluieram pe calea ferată cu mâna la şapcă

şi tot  mă priveam  peste ierburi să le strig  pe numele lor cât de mic,

nu cred că era sânge unde – am găsit-o, nu putea fi sânge şi-acolo,

ba nu  era sânge deloc şi mergeam – fluieram

cum merge – mănâncă furnica  sau zboară – mănâncă vulturul, am citit undeva

şi duceam tot  mâna la şapcă, mă obseda, fir-ar să fie,

ca petrarca pe laura, am citit că se obsedau între ei,

era ceva cu şapca asta fir-ar (dar fir-ar !)  să fie, nu cred că era sânge şi ăla

şi ierburile mi-ascultau fluieratul sau poate se uitau la şapcă mai mult

şi se – aplecau peste calea ferată îşi făceau semne – ntre ele

aşa, de-ale lor, un fel de cruce de iarbă, cum îşi fac  semnele

femeile când lucrează  duminica!

 

Dar acolo subt măr, pot să jur, n-alunecase nimeni pe sânge,

fluieram pentru ea  şi  erau ierburile periculos de geloase

şi scoteau un miros aşa de tare din ele

poate mai încolo pe lângă pantofii

lângă pantofii plini de flori  şi de roz şi de albe de măr

şi trenul nici nu cred că  se-apropia şi iar fluieram şi gândeam

ce să fie cu obsesia mea pentru şapcă  şi de unde fluieratul ăsta aşa pentru ea

de nici luna dacă floare ar  fi şi n-ar mirosi mai frumos ?

 

Dar luna numai floare nu este trebuia să ştie şi tata

care a dat  cu piatra în ea şi-a rănit-o, se poate uşor constata –

eu  duceam  tot mâna la şapcă şi dintre toţi  oropsiţii

cineva  să fi mai bine văzut  cât stă ea viaţa în viaţă

iar aşa nu mai ştie de ea cum nu te-anunţă cometa când trece,

şi femeia care aşa de ţipa, sau mai ştii că vine vre-un tren,

deşi nu credea nici ahile nici broasca sau  ierburile care  şi-aşezau gâturile,

îşi puneau  înaintea mirosului floarea şi nu-o ajungea şi-aşezau gâturile

pe calea ferată  cu fierul  nenorocit de rece şi ruginit (vai  ce  mă enerva şapca aia!)

numai să audă mai bine cum fluieram crezând că fluieră iubitul lor trenul!

 

Se  uşor însera pe sub măr plângea mama băiatului

şi m-am oprit din mers – fluierat să scot  pantofilor  piatra

dar erau  flori şi cântec de păsări care – mi nichelau trupul

şi cred că asta şi deruta ierbile sau poate şi şapca, dracu să ştie mai ce

că toată lumea s-a mirat de tinereţea lui sau femeile

înţeleg mai uşor lucrul frumos şi plângeau

cum plâng  păsările între ele când le-nghite şarpele puii .

 

Eu eram într-a doişpea când un fel de bicicletă e viaţa

şi te poate trânti şi juli pe la coate şi poliţia s-a aşezat pe gânduri mai tare

şi-a durut-o-n  ea de poliţie

cum treceam pe bicicleta Pegas care e viaţa când mai eşti într-a doişpea

calea ferată prea lungă era pentru viaţă, fie şi pentru fierul din calea ferată

şi florile desigur râdeau de şapca mea roşie  din gelozie mai mult

atunci poliţia s-a supărat foarte rău şi-a început să aşa cu  mulţimea

s-a supărat şi mulţimea care plângea scuturând cu zgomotul florile  mărului

iar mărul plângea, nu se putea să nu plângă,

v-aş spune  exact de-aş fi măr să-ntrebăm florile lui din pantofi

iar pe calea ferată a venit o tăcere

care putea să fie călcată de tren cum sta şi cum sta  –

am făcut florilor semn să o dea la o parte, să o împingă şi chiar cu piciorul

dar poliţia s-a uitat cât mai lung şi-a durut-o-n străfundul ei de poliţie

când a curăţat sângele de pe faţa băiatului.

 

Aş fi vrut să arăt cum se taie o floare şi cum se scoate mirosul

şi cum se taie pasărea şi cum iese cântecul şi se-nalţă ,

cum se scoate din om  tinereţea şi mâna la şapcă era

şi roşie mână era şi soarele nu văzuse, nici  ochii poliţiei

când treceam pe sub măr călare pe Pegasul vieţii,

m-am aplecat pe ghidonul ei de viaţă-ntra doişpea

şi-am luat şapca roşie cum era, mirosind a sângele florii de măr

şi mi-am pus-o pe cap!

 

autor Viorel Mirea

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Trenul

%d blogeri au apreciat asta: