Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Dragostea din Strada Privighetorilor

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

– Ştiu când s-a întâmplat, Pică. Murise tata. Aveam 31 de ani. Suferinţele nu ţin de vârstă, nici de anotimp, doar de sufletul care suferă. Tata fusese un om puternic. Gospodar. Ei sunt oameni tari, nu ca noi. De-aia îi ştiau angajaţii de frică! Îl respectau atât de mult, că respectul devenea frică. Tu ai mai auzit, mă, Pică, una ca asta, să-ţi fie frică din respect? Ei, aşa era cu tata! Mi-aduc aminte, Dumnezeu să-l ierte, întâmplarea aia cu dihorul. Ţi-am mai spus? îl întrebă el pe Pică. Pică dete din cap că nu, şi sorbi din paharul de vodcă amestecat cu suc, de parcă ar fi descoperit în alcool genomul strămoşilor săi.

Băi, Pică, fratele meu, începu Victor vioi, aprinzându-şi ţigara şi aruncând bricheta pe masă, nu cre`că aveam mai mult de 7-8 ani, în orice caz, era-nainte de deportare. Un al dracului dihor ne speriase cu mâncatul, băi, ne terminase toate orătăniile, de vreo câteva săptămâni mânca, al dracu, tot ce prindea. Mama nu mai ştia, săraca, ce să facă, iar tata, când ajungea seara acasă, obosit frânt, se tot răţoia la ea că nu poate să aibă grijă de casă, că nu e în stare să nu ştiu ce, că n-are grijă de mine, că mă lasă să umblu într-un cămăşoi până-n pământ, ca fetele, câte-n lună şi-n stele, şi că nici ce aduce el acasă nu ştie să respecte, şi alte lucruri care o întristau aşa de tare pe mama, că se retrăgea în odaia bună şi plângea, din tot sufletul ei de cneaghină sârbă plângea.

Ştii ce ea aia o cneaghină, Pică? Pică dete din cap că nu ştie. Ei, află că o cneaghină este fata care se trage din neamul ţarului, sau a unor ţari mai mici, de-ai pământului. Aia era mama! O cneaghină sârboaică!

Ei, făcu Victor! Şi după ce aruncă un val de fum din gură, ieşindu-i cu un şuierat printre dinţii de porţelan proaspăt puşi, sorbi din vodca rusească, mai mult parcă să-i încerce gustul decât să bea.

Şi tata venind într-o seară acasă, cum stam toţi adunaţi în jurul măsuţei de lemn, pe scăunele de lemn, – şi el, şi mama, şi eu, şi surorile mele – înaintea aburului laptelui din căldare, şi până mămăligii să-i iasă sufletul, ne zise că a doua zi o să-l termine pe dihor. Eu, mă Pică, nu scoteam multe vorbe în faţa tatei, aşa că l-aş fi întrebat pe tata şi nu prea, că n-aveam chef să o iau după ceafă, dar tot eram curios de moarte cum are de gând să-l termine el pe dihor!

Pică, şi tata începu de dimineaţă să caute prin toată curtea, să mute lemnele, să mute maşinile, să scoată batoza la poartă, plugurile, în fine, să dea tot-tot-tot afară din bătătură. Dar de dihor nici urmă! Mă Pică, tata când s-apuca să facă un lucru, apăi făcea lucru ăla, nu se-ncurca cu jumătăţi de măsură, că nu era politician! Dar de dihor nu da! Pe mine mă bucura eşecul ăsta al tatei, pentru că tata-mi dăduse una după ceafă, câteva seri mai înainte, că sunt “băiat mare”, zicea el, şi “nu-s în stare să păzesc curtea de un nenorocit de dihor?” Numai că nenorocitul ăla, uite, îi râdea în nas tatei  acum, de-acolo, de pe unde era dosit. Îmi şi imaginam cum sta ascuns pe undeva şi se uita la tata zicând: “Vai şi de amărâtul ăsta de Emil, vai şi de capul lui de amărât, cum am să-i mănânc găinile toate, una-câte-una, ha-ha-ha-ha!”, îmi imaginam cum râde dihorul de tata, şi cum sta acum ascuns pe undeva pe la vecini, şi fuma!! Şi fuma în draci, şi fuma!

– Mi-e frică, tată!, i-am răspuns tatei smiorcăindu-mă, dar mirându-mă şi eu de curajul pe care-l aveam, curajul de a recunoaşte în faţa lui chiar şi frica…

– Ţi-e frică? a zis tata cum stăteam toţi aşezaţi la masă. Ţi-e frică de un dihor?, şi harşti!, mi-a dat una aşa de tare după ceafă, că am lăsat şi masă şi tot, şi m-am dus să mă mâţâi afară din casă. I-auzi, lui i-e frică de un afurisit de dihor!, l-am auzit pe tata  în urma mea, pe urmă pe mama care a sărit să-mi ia apărarea certându-se cu tata, plânsul surorii mele mai mari, după care n-am mai auzit nimic, fiindcă am stat în fundul curţii până s-a întunecat bine, când au adomit toţi şi m-am strecurat în casă, uşor, să mă culc.

Pe-atunci mama mă lua de mână în fiecare seară, şi după ce mă spăla de praful prin care umblam toată ziulica, mă ducea sub icoana mare din hodaia bună să-mi spun rugăciunea. După ce terminam în genunchi rugăciunea, mama zicea din spatele meu:

– Acu zii cu cuvinte de la tine, Victore! Că Dumnezeu stă şi se uită la noi! Şi eu începeam: Doamne, ajută ca tata să nu mai fie luat şi bătut la miliţie, ajută-i pe unde umblă el pe acolo, cu maşinile lui, ajută mamei mele să fie sănătoasă şi surorilor mele pe unde sunt ele, – când nu erau în vacanţă şi erau la liceu… şi tot aşa…

Şi, mă Pică, mama sta într-un colţ şi începea să plângă. După ce îşi ştergea ochii cu mânecile scorţoase de la jiletcă, mă lua şi mă culca lângă ea.

Dar de ce vreau să-ţi spun asta? Atunci când uitam să mă rog la icoană, mi se făcea un vis, un singur şi invariabil vis, pe care-l visam fără abatere. Se făcea că în biserica satului, pe scaunul împărătesc pe care ar trebui să stea feţele bisericeşti de cel mai înalt rang, dar pe care nu se-aşeza nimeni niciodată, era un moşneag cu părul lung, lung până-n pământ, care sta nemişcat. Eu mă apropiam aşa de sfios de el, că până şi o mişcare a pleoapelor mele mi s-ar fi părut o impietate şi un zgomot care l-ar fi putut trezi. Niciodată nu ştiam dacă mişcă, dacă e viu, dacă doarme sau dacă se preface.

Şi mă apropiam încet-încet de el, cu un pai în mână. Şi când mă apropiam suficient de mult, loveam cu paiul în brăţarul jilţului împărătesc de două-trei ori: bâu-bâu-bâu! Şi zgomotul paiului cu care loveam era aşa de puternic, încât toată turla bisericii se cutremura, cupola se împăienjenea de legănare iar clopotele începeau să bată singure. Atunci moşneagul se umplea de o lumină puternică şi mă lua în braţe, şi eu începeam să ţip: mamăăă, mămicăăă, mamăăă, mi-e fricăăă!…şi mă trezeam lac de apă în braţele mamei mele. Ei, Pică, nici în seara aia nu mai apucasem să mă rog la icoană…

– Auzi, lui îi e frică de un dihor! Paştele mamii lui de bandit titoist! Zisese tata, şi ciuf, una după ceafă.

Mă, Pică, aşa că mă bucuram tare mult să-l văd pe tata cum era umilit de nenorocitul ăla de dihor.

– Lasă că te prind eu! zisese tata nervos  şi plecase la angajaţii lui.

Ziua următoare l-am văzut pe tata că sta nemişcat în mijlocul curţii, cu mâinile în sân şi cu picioarele crăcănate, fără să tresară nici măcar la muştele care îi bâzâiau faţa. Sta aşa ore în şir. Eu mă uitam din casă pe fereastră la el pe după perdele şi habar-n-aveam ce dracu vrea să facă, aşa nemişcat, cu ochii spre piua de apă. Venise căldura cea mare. Dogoarea. Vipia. Şi tata rămânea nemişcat, mă Pică, mă, de parcă avea picioarele înfipte-n pământ ca stâlpii de telegraf. Şi după ce sta ore în şir aşa, fără să mişte, se enerva, răsturna cu piciorul piua cu apă şi pleca la angajaţii lui. Eu mă bucuram tare mult că tata nu reuşea să prindă dihorul, ştii, simţeam că Dumnezeu ţinea cu mine, că tata mă bătuse, şi acum el era cel pedepsit. Şi azi-aşa-mâine-aşa, băi Pică, dihorul nu mai venea!

Şi totuşi găinile dispăreau, câte 5-6 deodată! Al dracu de dihor, ce făcea, ce dregea, da găinile se-mpuţineau continuu! Dispăreau-dispăreau, dar când şi unde? Şi după câteva zile de când tata tot aştepta în mijlocul curţii, în zăduful ăla de căldură, îl văd pe dihor venind prin gard dinspre nord, cum aveam curtea boierească foarte mare, direct spre tata. Eu habar-n-aveam cum arata un dihor, credeam că e aşa, o namilă cât calu, de-aia mi-era şi frică de el, şi mă îneca spaima, cum te îneacă iarna Crivăţul. Şi deodată se apropia de piua de apă, într-un drum care părea interminabil, de parcă ţinea cât ocolul pământului. Aha, mi-am zis eu, iote drace, să vezi că ăla este dihorul! Şi am ieşit repede pe scara casei. Şi dihorul, fără să se mai uite în stânga şi-n dreapta, s-a dus drept la piua cu apă şi a început să bea, fără să se mai uite în stânga şi-n dreapta, cum îţi spusei. Ei, mă Pică, şi-a început să bea apă, mort de sete cum era.

Şi Victor sorbi din vodcă aşa de tare, de parcă era chiar dihorul ăla mort de sete, de care-i povestea acuma lui Pică.

Şi atunci l-am văzut pe tata, pitiş-pitiş, cum s-a apropiat de dihor cu un sac în mâna stângă şi haţ!, l-a luat cu dreapta şi l-a băgat în sac. Uite-aşa ţinea tata sacul de gură! Şi Victor strânse paharul de vodcă băut pe jumătate, gata-gata să spargă sticla.

– Au, mânca-ţi-aş Dumnezeii tăi, de când te-aştept eu pe tine! Urlase tata la el  şi cu dihorul în sac s-a pus lângă mine pe scară. Eu când am văzut că vine şi se aşază lângă mine, m-a luat iar frica, de parcă mă îneca iarna Crivăţul când veneam de la şcoală şi am dat să fug în casă.

– Unde pleci, mă? A tunat tata. Adu-mi repede un cuţit! Şi m-am repezit şi i-am adus cuţitul. Stai lângă mine, că te omor!, a poruncit el. Şi am stat lângă el, de data asta de frică să nu iau bătaie, nu de frica dihorului.

Pică începu să râdă:

– Zii aşa, să nu te bată, hă?

– Păi bineînţeles! Am devenit curajos din frică, începu Victor să râdă şi el, şi continuând să povestească, mai trase un fum din mucul ţigării şi-l strivi în scrumieră. Şi am stat aşa, lângă tata pe scară. Şi tata a început să ţină cu o mână sacul de gură, şi cu cealaltă să strângă şi să micşoreze sacul până când, haţ, a scos capul dihorului afară din sac, ţinându-l cu mâna cealaltă să nu mişte.

– Să nu mişte sau să nu muşte? Întrebă Pică mângâind paharul de vodcă amestecată cu suc.

Şi Victor stoarse iar cu mâna dreaptă paharul de votcă, aşa cum ai stoarce un dihor, gata să-ţi scape.

– Şi atunci, mă Pică, tata a luat cuţitul şi a început să-l jupoaie. La jupuit mai întâi după cap şi i-a tras pielea în jos, făcându-mă să tremur din toată fiinţa mea de copil. Şi aşa l-a jupuit până la un sfert, şi până la jumate, strigându-mi: Vezi? Vezi ce-i fac? Vezi? Striga tata cu o ură puternică în glas. Dar ura şi răutatea era pe dihor, nu pe mine, că tata ţinea mult la mine, – Vezi?, zicea el, deşi nu ştiu cui îi spunea acest “Vezi?”, dihorului sau mie. Şi după ce l-a belit aşa, până la jumătate, l-a aruncat în mijlocul bătăturii şi l-a lăsat să fugă. Ei, mă Pică, şi astăzi am în minte, cu groază, imaginea aia a dihorului care fugea împleticindu-se în propria-i piele. Ia uite mă Pică, şi-i arătă lui Pică braţul dezvelit de sub cămaşă, ia uite mă, Pică, mă, cum se face pielea pe mine, vezi? Şi acest “vezi” parcă avea tonalitatea de altă dată a tatălui său.

Ţi-am spus asta că, dacă în timp ce eram copil visam visul cu moşneagul de pe jilţul din biserică, de când am devenit matur, în ceasurile mele grele de cumpănă, visez întâmplarea aia cu dihorul belit pe jumătate, şi stau în vis pe scară, aşa cum stam cu tata când jupuia dihorul, şi câteodată eu sunt cel care jupoaie dihorul, dar cele mai dureroase momente sunt când visez că dihorul sunt chiar eu, şi tata, sau un copil nevinovat, mă jupoaie pe mine. Atunci mă trezesc plângând, leac de sudoare, ca în visul cu moşneagul de pe scaunul împărătesc, numai că nu mai strig pe nimeni, că mi-e frică, mă Pică. N-am pe cine să mai strig să vină să mă ajute!

Şi Victor îşi şterse cu stânga o lacrimă nevăzută de sub ochelari.

Dar nu asta vream să-ţi povestesc, Pică! Aveam 31 de ani când murise tata. Nu-mi lăsase atât o avere, cât responsabilitatea fiinţei lui, a fiinţei sale care nu mai era. Greutatea unei personalităţi cu care nu ştiam ce să fac. Asta era o moştenire, şi încă una foarte grea. Dacă nu se pusese problema să fac ceva cu tata pe când era în viaţă, acum treaba asta devenea o greutate: ce să fac eu, cu tata acum, când nu mai era? Cu numele lui, cu reputaţia lui, cu toate care ţinuseră de el? Tocmai asta nu mă-nvăţase tata: ce să fac din el după ce nu mai este?

Dar ce vreau să-ţi spun? Înainte de a muri şi-a luat o casă şi s-a mutat aci la oraş, două colţuri mai jos, în Privighetorilor. S-a mutat singur, când a simţit că i se apropie ceasul. Vrea să moară deoarte de oameni, să nu fie văzut de nimeni, dacă o fi să se pătimească. Numai că nu l-a lăsat nimeni să moară singur, aşa că nici de lucrul ăsta n-a avut parte.

Când s-a îmbolnăvit a trebuit să stăm toţi pe lângă el, şi atunci am văzut un lucru teribil. Înainte de a muri era uşor ca paiul. Îl luam cu o mână şi-l întorceam de pe o parte pe alta. Dar, chiar în următoarele clipe după ce a murit, am văzut Pică, fratele meu, lucrul ăla teribil care se întâmplă odată cu trecerea omului dincolo: tata a devenit greu ca plumbul. Bă, înţelegi?, ridică Victor dintr-o dată tonul la Pică, şi-şi şterse iar o lacrimă sub ochelari. Bă, înţelegi? Greu ca plumbul! Şase oameni ne-am chinuim să-l scoatem afară din casă! Şi atunci am mai văzut un lucru la fel de teribil: mâinile lui, mâini cocârjate, umflate, adunate, cu degetele răsucite, răşchirate şi sfâşiate de la maşini, dintr-o dată se întineriseră şi se luminaseră, devenind netede şi albe ca şofranul. Bă, înţelegi? Şopti Victor, încet, de parcă spunea o taină. Să te uiţi şi tu ce mâini au morţii: albe şi drepte!

Şi după ce a murit tata, continuă Victor, veneam în casa în care murise el, şi făceam dragoste. Ei, mă Pică, nu ştii cum sunt legate una de alta, dragostea cu moartea! La gândul morţii, îmi venea totdeauna să fac dragoste. Toată viaţa. Când trece un mort pe stradă am o covârşitoare nevoie să fac dragoste. Şi ca să ne-ntoarcem, m-am dus în casa în care trăise tata o parte din ultimile lui zile şi aşteptam să vină iubita vieţii mele, că mă Pică, de fiecare dată când eşti îndrăgostit, aia e iubita vieţii tale, nu altă fiinţă de pe pământul ăsta. Şi aşteptam. Cel mai mult mie, în dragoste, în toată viaţa asta a mea, mi-a plăcut nu atât dragostea în sine, cât aşteptarea ca ea să se întâmple. Aşteptarea iubitei mi-a fost cea mai mare, mă Pică, cea mai mare fericire de pe lumea asta. Şi stam şi aşteptam. Ştiam că ne vom întâlni peste trei zile, pe urmă peste două, pe urmă peste o zi, şi împărţeam intervalele în jumătăţi, pe urmă pe alea iar în jumătăţi, jumătăţile în ore, şi era cel mai grozav lucru de pe lume frisonarea asta care mă…mă…mă…mă făcea să mă cutremur cu toată fiinţa mea.

Şi a venit ziua în care trebuia să ne întâlnim. M-am dus şi am aşteptat în casa tatei. Şi mă uitam din spatele perdelei. Priveam spre stradă şi număram orele în gând. Stam fără să mă mişc, cum aşteptase tata dihorul în curte, de-aia mi-am amintit de dihor, şi aşa cum eram eu ascuns după perdea, când eram copil să văd când vine dihorul, aşa şi acum. Pândeam şi aşteptam. Dar dihorul nu mai venea!

La un moment dat a apărut un cap de după colţul casei. Hii!, făcea sufletul din mine, uite că vine! Dar ea nu mai apărea! Cum se întâmpla să mişte cineva la colţul clădirii îmi şi sărea inima din piept. Dar ea nu mai venea! La un moment dat, am văzut chiar un cap de cal. A trebuit să treacă tot calul, căruţa cu ţiganii care mânau calul, cu lemnele din căruţă, cu inima căruţei, ca să-mi dau seama că nici de data asta nu este ea. Coboram pe holul interminabil şi mă opream în faţa fiecăruia din cele 24 de ceasuri din colecţia tatei, fără de limbi. Stam în faţa fiecăruia minute în şir, şi pentru singura dată mi s-a părut înşiruirea aia de ceasuri a tatei un lucru total fără noimă, singurul fapt prostesc din viaţa lui.

Şi dacă am văzut că tot nu vine şi nu, uitându-mă la ceasurile agăţate pe pereţi, care n-arătau nimic, m-am dus să cumpăr o sticlă de vin şi plăcintă, în cazul în care totuşi apare, să o primesc cumva…mai cumva…Şi când m-am întors, am văzut că ea nu venise. M-a luat frica: dacă totuşi a sosit cât am lipsit şi-a plecat? Ah, şi mă chinuiam, ah, şi m-apucaseră remuşcările  şi-am desfăcut sticla cu vin uitându-mă continuu pe geam exact la colţul casei, pe muchia zidului fixat ca punct de reper, pe unde trebuia ea să apară.

Dar ea tot nu venea! Al dracului Manole cu legenda ta, de porc ce eşti!, bombăneam eu prin cameră. Ana ta venea ca tâmpita s-o omori tu, ca un nemernic egoist ce eşti, dar a mea, ca să ne iubim, nu vine! Şi aşa, cu sticla în mână, şi uitându-mă pe fereastră, am luat o gură din vinul desfăcut. Pe urmă am pus sticla pe masă, lângă plăcintă, şi m-am dus la baie să mă uit în oglindă.

Când tata cumpărase odată două Forduri noi, primise cadou oglinda veneţiană din partea firmei. Mă, Pică, şi tata o purta cu el peste tot unde se muta, ca semn că fusese şi el cineva. Asta era emblema sa nobiliară, oglinda aia pe care o căra peste tot, reprezentând blazonul familiei  noastre, după ce ne-au luat averea. Şi m-am uitat în oglinda veneţiană. Şi m-am pieptenat. Şi m-am aranjat. Parcă mâinile tatei, drepte şi albe, după ce murise, luminau din oglindă, aşa de albă era lumina aia a ei.

Fiind mic aveam o mare spaimă, ooo, mare de tot! Mi-era frică să mă uit în oglindă să nu mă tragă în ea, sau să mă ia ameţeala şi să cad înăuntru-i.

Şi când am revenit în cameră, am înlemnit. Uite mă Pică, mă, cum se face pielea pe mine. Şi Victor îi arătă iar antebraţul descheiat la cămaşă lui Pică. M-am întors şi m-am îngrozit: sticla era băută pe jumate!

Şi Victor ridică sacadat glasul: sticla-era-pe-jumătate-băută! Vinul-mai-era-în-sticlă-doar-ju-mă-ta-te!

Şi Victor depărtă instantaneu paharul de vodcă din faţa lui ca pe un obiect necurat.

Am stat pe pat şi nu-mi venea să cred! M-am frecat la ochi, m-am zăpăcit, m-am foit, şi nu-nţelegeam nimic. Când i-am povestit mamei mai târziu a început să se tragă de păr şi să plângă, să se jelească şi să se învinovăţească pentru că nu-i dăduse tatei apă de pomană, deşi-i făcuse toate rânduielile. N-avea cum să nu-i facă chneaghina toate rânduielile tatei!

Eram sigur că noaptea urma să visez povestea cu dihorul, iar dihorul aveam să fiu eu, jupuit şi gonit, şi aruncat lumii, fără piele, fără carne, şi fără suflet. Eram sigur de asta, foarte sigur!

Atunci a apărut ea!

Şi am făcut dragoste.

Şi a fost dragoste, prăbuşindu-mă în moarte, încât am ajuns la capătul lumii, pe un teren depărtat, pe un câmp străin, cu lucruri stranii, fără întoarcere. Îmi alergau pe dinainte necunoscuţi, cum îţi trec călătorii din gări, când eşti într-un tren de mare viteză, fără să le observi faţa, – deşi păreau că au chipuri de fluturi, sau de plante, de struguri, de mere, căpşuni, – şi toţi oamenii ăştia erau întorşi cu spatele, şi eu treceam în viteză şi le vedeam faţa ca-n oglindă, dar nimic nu era sigur, şi mă tot depărtam, într-o durere plăcută, plăcută, tare plăcută! Să fie moartea?, -mi ziceam.

Da, asta trebuie să fie, moartea! Pe urmă treceam cu-o viteză fantastică peste câmpuri şi locuri necunoscute, cu o climă străină, cu plante, case, cu vieţi cu totul şi cu totul necunoscute, cu soare, lună,  cu alt cer, cu vieţi, şi cu morţi, şi cu vieţi. Şi, din cauza vitezei, lucrurile se strângeau în ele din ce în ce mai mult, devenind culoare, cele şapte culori ale sunetelor.

Da, asta trebuie să fie moartea!

Pe urmă, treptat-treptat, viteza scădea, strălucirea venea şi se limpezea, căpăta contur.

Şi-am reuşit să revin, uşor-uşor, ca păsările primăvara, cum numai ele ştiu căile întoarcerii, aşa m-a dus şi m-a întors, ea, dragostea, în ziua aia de vară, în cameră, lângă acea minunăţie de femeie. Şi după ce am ajuns de unde plecasem, mă Pică, m-am ridicat de lângă ea şi m-am dus la baie. Parcă simţeam să mă văd în oglindă, să fiu sigur că tot eu sunt cel care s-a-ntors, o nevoie teribilă de mine.

Şi ce crezi, mă, Pică, mă? Ce crezi că am văzut în oglindă?

Nimic!

În oglindă eu nu vedeam nimic. Prima reacţie a fost că am orbit. Cum orbesc caii de muncă, aşa credeam că am orbit eu! Poate de la dragoste, poate din cauza păcatului. Deşi dragostea e cea mai înaltă religie şi rugăciune  în acelaşi timp, adusă lui Dumnezeu.

Picioarele au început să-mi tremure, şi  mă ţineam cu mâinile de perete: oglinda nu mai arăta în continuare nimic! Uite cum se face pielea pe mine!, îi zise el lui Pică, dar de data asta nu-i mai arătă antebraţul.

Oglinda se supărase pe lume şi se închisese în ea însăşi. Oglinda, mă Pică, se stricase pe lucruri! Ea, care munceşte continuu zi şi noapte, de data asta nu mai arăta nimic!

Dar dacă nu e aşa? M-a fulgerat gândul! Dacă sunt mort?

Şi picioarele mi s-au retezat.

Dacă nu mai are pe cine să oglindească? Şi m-am ţinut cu mâinile de pereţi, mai-mai să nu mă prăbuşesc.

Şi atunci a venit ea din spate şi m-a luat în braţe. Simţise viermele îndoielii fiinţei mele cum îmi roade măruntaiele, până la plăselele vieţii. Şi a întins un deget, a dat cu el uşor, uşor, peste oglindă, şi oglinda a început să strălucească. Aşa de mult strălucea dâra degetului ei lăsată pe argintul oglinzii că nici lumina dumnezeiască, nici îngerii cerului nu mi se păreau că puteau străluci aşa de tare!

Şi ea vedea uimirea asta a mea dată de aburirea oglinzii şi nu înţelegea cum puteam fi atât de fericit în urma unui gest aşa de simplu.

Însă noi, aşa de înfocat făcusem dragoste, pe cearşafurile şi pe pernele de brocart şi de borangic pe care se iubiseră boierii şi boieroaicele noastre sute de ani, că oglinda se aburise, că ea nu mai vedea nimic, de la dragostea noastră.

Iar în urma dragostei noastră, oglinda, în sfârşit, se odihnea.

Şi ea a scris atunci cu degetul, uşor, uşor, făcând să strălucească de sub aburul îngheţat al oglinzii, tare, ca luminătorul cel mic al din cer, numele meu.

Şi eu, atunci, fericit ca firul de iarbă când răzbate pământului primăvara, am scris, uşor, cu degetul arătător, uşor, uşor de tot, făcând să strălucească de sub aburul oglinzii, tare, foarte tare, ca luminătorul cel mare al cerului, numele ei.

 

autor  Viorel Mirea

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Dragostea din Strada Privighetorilor

%d blogeri au apreciat asta: