Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Noapte la Praga

Posted in Proză by Hopernicus on 20/10/2012

Pe Podul Carol se plimbau statui…

Noi beam un vin fiert ieftin la masa unei terase dintr-o piaţetă unde statuia unui rege oarecare (pentru turiştii care invadaseră oraşul) nu se hotărâse încă să coboare de pe soclu. Stătea acolo impozant şi cenuşiu în mantia sa, neînţelegând agitaţia din jur, privind cu ochi goi eternitatea rece.
Luminile oraşului în sărbătoare erau estompate de ceaţă şi noapte şi totul părea imaterial, vechile clădiri îşi pierdeau contururile şi deveneau parcă fluide, curgând unele în altele, iar pe o scenă improvizată, o formaţie cânta fals, cu un puternic accent slav, melodii care ne întorceau în timp – ale celor de la Boney M sau Beatles.
Dacă impasibilului rege toate acestea îi erau indiferente, statuile baroce ale sfinţilor erau atrase de spectacolul oraşului ca de un magnet invizibil. Astfel, una câte una, acestea depăşiră spaţiul claustrant al vechiului pod gotic unde timpul le încarcerase, pornind haihui pe străduţele pitoreşti ale vechiului centru.
Păşeau, cu tălpi de piatră, dintr-o lume trecută, eroică, dar sumbră, într-una nouă, strălucitoare şi veselă în sărbătoarea ei. Şi efemeră, atât de efemeră…
Un imens puzzle se compunea şi se descompunea sub ochii acestora, instantanee decupate parcă pătrundeau în inimile lor împietrite în sfinţenie, făcându-le să tresară de emoţia vieţii.
Prin ferestrele clădirilor se vedeau brazi împodobiţi, iar de la tonetele vânzătorilor stradali se răspândea în aer miros de turtă dulce. Un Ioan local, aruncat în apele întunecate ale Vltavei la porunca unui rege şi devenit apoi sfânt, o zări pe cerşetoarea blondă, cu figură tristă, care stătea zilnic la picioarele sale (poate şi pentru că oamenii credeau că el, sfântul, le poartă noroc). Ţinea de mână o fetiţă îmbrăcată într-un paltonaş roşu ponosit, care privea cu uimire o lebădă de gheaţă ale cărei aripi se topeau în vitrina unui restaurant. Făcu asupra lor semnul crucii şi merse mai departe pe străduţa pe care acum năvăleau, în iureş, întunecaţi războinici în armuri, pe cai, coborâţi din tablourile agăţate pe albii pereţi ai muzeelor.
Pe o altă străduţă, lângă un grup de asiatici însoţit de un ghid , domniţe şi cavaleri plecaţi de la Castel se mişcau graţios în pas de menuet.
Sfântul Norbert îl găsi, la o masă joasă dintr-o tavernă întunecoasă, pe bravul Svejk al lui Hasek, deja abţiguit în faţa unei halbe pline şi a mai multora goale, în aşteptarea unor tovarăşi de bairam, iar lângă un turn vechi, cu un ceas pe al cărui cadran timpul aluneca printre cifre, aştri şi semne ale zodiacului, zări doi îndrăgostiţi care beau şampanie din pahare de cristal, în timp ce, pe cer, explodau artificii.
Chiar manechinele din vitrinele magazinelor de lux, decapitate, având înfipte, în gâtul din plastic, tăbliţe pe care erau scrise preţuri cu multe zerouri, soldăţeii de plumb şi marionetele din magazinele cu suveniruri coborâseră în stradă şi se amestecaseră prin mulţimea cosmopolită şi veselă.
Însă, dincolo de acest amalgam de forme, sunete, culori, sfinţii de piatră vedeau cu claritate ceva surprinzător: cum în fiecare om creştea o statuie. Unele abia se conturau, desprinse parţial din masa de marmură, piatră, alabastru sau ceară în care oamenii le sculptau, altele deveniseră atât de mari încât trupul în care  se înălţau nu le mai încăpea.
Descopereau în femei statui cu chipuri limpezi de madone sau în ale căror trăsături spiritualizate se reflectau durerea, mila, înţelegerea; altele, deşi bogat împodobite cu ornamente, nu transmiteau decât indiferenţa, golul interior sau dorinţa de a atrage printr-o imagine atent şlefuită, iar altele întruchipau nimfe sau sirene amăgitoare precum cântecul lor.
În trupuri de bărbaţi, se conturau statui atletice sau pline de forţă, în atitudini de învingători, dar şi statui de fauni şi satiri cu rânjete obraznice şi insinuante, de narcişi egocentrici sau de sisifi absurzi în efortul lor.
Câte din aceste statui pe care oamenii le ridicau în ei înşişi vor urca pe un piedestal cândva, într-un parc, într-o piaţă, pe un pod, pe un munte?!
Greu de găsit răspunsul, chiar şi pentru sfinţii de piatră, care în dimineaţa lăptoasă se întorceau pe străduţele pustii în lumea lor eternă dintr-o lume în care nu se mai năşteau nici eroi, nici zei ai iubirii, nici măcar îngeri.

Pe Podul Carol adormeau statui…

 

 

 

 

autor dobrica mariana

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Noapte la Praga

%d blogeri au apreciat asta: