Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Treceri (II)

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

 

„Era miercuri spre joi/ te iubeam pân’ la cer şi înapoi”, în noaptea mătăsoasă, tu erai aproape frumoasă, căutam grăbiţi în adâncul din noi atât de rarul pas în doi şi, mergând când şchiopătat, când săltat, găseam uneori paradisul după un colţ sau în pat ; era joi spre vineri, noi eram încă tineri, încă ardeam printre gânduri şi rânduri, printre dezastre şi dogme, printre temeri şi norme, încă eram însetaţi de viaţă, de doruri, de zboruri, de ipotetice viitoruri, încă ne luptam cu mori de vânt şi iluzii, încă mai făceam confuzii, deşi tu îmi tot spuneai să-l las în pace pe Don Quijote cu aiurelile lui, „ştiu că-ţi place să umbli haihui, dar eu nu am veleităţi de Dulcinee, într-o Spanie de epopee”; era vineri spre sâmbătă, nu voiai să fii nici o Isoldă blondă, nici o Julietă ideală, nici o Cleopatră fatală, ci doar tu, vag tristă, vag plictisită, vag ameţită prin false Irish Pub-uri, Moulin Rouge-uri, discoteci, printre pahare cu whiskey, vin, vodka, bere, gin, ascultând vechi cântece irlandeze, french-cancan sau Led Zeppelin; era sâmbătă spre duminică, noi continuam să ne ameţim şi să plutim prin lumi paralele, deşi mai aveam sechele, regulile încă ne legau de ele, dar ne injectam în vene doze mari de optimism şi puţin romantism, continuam „să te fut în hotel Cişmigiu”, să sper că acel pat, acea cameră, acel univers cenuşiu nu sunt un sicriu, să cred că tu, cu lumina ta de neon, poţi dărâma dintr-o mişcare obiecte şi pereţi de carton; era dumincă spre luni, începeai să şopteşti rugăciuni, în noaptea banală deveneai spirituală, zeii perfizi şi absurzi erau încă flămânzi, nu puteam să cred în ei, fără temei, eram propriul meu zeu, şi al tău, când te priveai goală, în oglinda ovală, îţi ştergeam de pe obraz fardurile, praful şi ridurile, din suflet tristeţile şi mirările, cicatricile, capriciile şi întrebările; era luni spre marţi, noi eram aproape rataţi, presimţeai cele trei ceasuri rele şi-ncercai să te ascunzi de ele, cam abulic sau doar cinic, mic, îţi spuneam să-ţi iei un loz în plic, poate vei câştiga fericirea, poate chiar nemurirea; era marţi spre miercuri, tu desenai cercuri, ale urii şi iubirii, ale infernului şi negării, ale indiferenţei şi uitării, te aşezai apoi în centrul lor şi tăceai, te însingurai, te transformai într-o statuie rece şi maiestuoasă, încă erai aproape frumoasă, în jurul tău creşteau flori albe de crin şi frunze mari şi amare de pelin; „era miercuri spre joi/ te iubeam pân’ la cer şi înapoi”, deşi deveniseşi aproape idee, ne plimbam aerieni pe Căi Lactee, îmi cereai să te mai mint puţin, fiindcă îţi plăcea aerul meu cabotin, te rugam de o mie de ori să rămâi măcar până în zori…

 

dobrica marianaautor dobrica mariana

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Treceri (II)

%d blogeri au apreciat asta: