Fără întoarcere

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

L-a trezit, înainte de a se lumina bine de ziuă, hămăitul răguşit al lui Medvjed. S-a strecurat de sub pilota din puf de gîscă, umflată şi caldă ca un pîntec moale şi a alergat, lipăind cu tălpile goale pe duşumelele lucioase, pînă la fereastră. N-ajungea cu creştetul decît pînă în dreptul pervazului, dar a tras un scaun şi s-a urcat pe el, privind, prin geamurile năclăite de ceaţă, drept în uliţă. În faţa gardului se înşirau trei-patru-cinci, sau chiar mai multe decît degetele unei mîini, umbre întunecate, gheboşate şi fără chip. Sveta a deschis portiţa şi le-a făcut loc să intre în curte, poruncind cîinelui să tacă, iar el s-a retras, mîrîind, la capătul lanţului. În cerdac s-au auzit tropote de paşi şi zgomotele vocilor răguşite ale bărbaţilor amestecate cu cele înalte, repezi ale femeilor.
Luka a sărit de pe scaun, aşa cum se afla, în cămaşa lungă din in înălbit care-i trecea bine peste genunchi, a deschis uşa camerei şi a fugit spre cuhnia mare, acolo unde se-nvălmăşeau vocile.
Umbrele de la gard îşi scoseseră broboadele cernite şi se aşezaseră în jurul sobei cu cîte o ceaşcă aburindă în mîini. În aer plutea mireasma dulce, ameţitoare de şliboviţă fiartă cu miere şi boabe de piper. A aşteptat să-l vadă careva şi să-i dea şi lui o înghiţitură. De obicei, moş Mirco sau alt bărbat îl mîngîia pe creştet şi spunea “daţi-i şi lui o ţîră ca să nu descrească” dar astăzi nu l-a îmbiat nimeni.Se îmbulzeau toţi în jurul mesei, într-un zid compact de trupuri, împiedicîndu-l să vadă ce se petrecea acolo. Şi-a făcut loc, împingînd în lături fustele groase de lînă, înghiotind şoldurile mari, strecurîndu-se printre picioarele lor, iar cînd s-a apropiat şi s-a ridicat peste tăblia din lemn, l-a zărit pe Pavlo întins pe spate, cu ochii închişi. A vrut să întindă braţul ca să-l scuture de cracul nădragului, aşa cum făcea cînd adormea sub un nuc sau la umbra vreunei căpiţe de fîn proaspăt cosit în zilele lungi de vară, dar o femeie în spatele lui a rostit răspicat, făcîndu-l să tresară:
“Luaţi copilu’ de aicea, nu tre’ să-l vadă aşa!”
Moş Mirco a apărut încruntat în cadrul uşii şi i-a luat, ca de fiecare dată, apărarea:
” Ba, lăsaţi-l să vadă şi să ţină minte tot!”
Mustăţile sure şi înfoiate ca nişte fuioare de lînă nedărăcită îi tremurau umezite, iar cutele adînci săpate pe frunte şi pe obraz parcă se-nmulţiseră.
Babele de lîngă sobă s-au ridicat de pe băncuţe şi au început să vaite în cor. Întîi au izbucnit într-un bocet lung întretăiat de gemete, apoi strigau tot mai tare, cu ţipete din ce în ce mai ascuţite, încît a trebuit să-şi astupe urechile cu palmele ca la tăiatul porcilor. Lui Pavlo nu-i păsa, dormea netulburat mai departe, nu s-a trezit nici cînd i-au scos hainele şi au început să-i şteargă trupul cu cîrpe înmuiate în apă caldă. I se părea caraghios să-l vadă săpunit, fără să se împotrivească, ca un copil, chiar şi el se smucea din mîinile Svetei, atunci cînd stătea în cadă şi-l freca peste tot cu săpun şi clăbucii iuţi îi intrau în gură şi-n ochi. Cînd femeile l-au întors pe o rînă, ca să-l spele şi pe spinare, Luka a zărit pe omoplatul lui stîng o gaură negricioasă, mare cît pumnul lui, în jurul căreia se întindeau pete scoarţoase, purpurii. S-a mirat că nu-l doare buba aceea urîtă sau poate că îl durea dar strîngea din dinţi, ca atunci cînd se tăiase la pulpă cu secera, vara trecută şi-i spusese că bărbaţii nu se văicăresc cu una cu două. De atunci nici el n-a mai plîns niciodată, nici atunci cînd se-mpiedica şi se julea la coate, frunte sau genuchi. Cămaşa se pătase şi ea cu sînge închegat, dar femeile au adus alta curată, albă, bine scrobită şi i-au tras-o pe trup.L-au îmbrăcat, i-au pieptănat părul umezit şi mustaţa zbîrlită, roşcată, cît aripa de vrabie, iar cînd au fost gata, patru bărbaţi care stăteau pe coridor, tăcuţi ca-n biserică, cu căciulile în mîini l-au ridicat şi l-au dus în odaia mare, pentru oaspeţi, aşezîndu-l pe masa lungă, pe care se prînzea doar de sărbători.
Babele au terminat bocetul şi s-au cuibărit înapoi lîngă sobă, iar moş Mirco le-a turnat în ceşti încă încă un rînd de rachiu dulce în ceşti şi pesemne că era tare supărat fiindcă a uitat şi de data asta, să-i dea să guste.
Sveta a acoperit cu o năframă oglinda mare cu ramă de nuc şi l-a luat deoparte în bucătărie. După ce a înghiţit repede două felii de pîine unse cu pesmet şi o cană de lapte l-a trimis să se îmbrace. Din nou s-a mirat, fiindcă de obicei îi întindea hainele şi îl ajuta să-şi tragă nădragii sau se încalţe, dar n-a întrebat-o nimic, s-a îmbrăcat singur şi a ieşit în curte. Se-ngînase de ziuă, iar ceaţa se risipea în fuioare palide, presărate pe văi, scămoşate din loc în loc de peria crîngurilor. În ogradă doi bărbaţi îşi făceau de lucru meşterind o ladă lunguiaţă din lemn geluit, ca aceea în care se ţinea făina, dar ceva mai strîmtă. Luka i-a privit o vreme cum lucrau, apoi i-a aruncat lui Medvjed, pe care uitaseră toţi să-l hrănească, un coltuc. Cîinele însă nu s-a atins de pîine şi s-a întors în cuşcă, aşezîndu-se cu botul pe labe.
“Desface-ţi-i lanţul, a spus bărbatul care bătea cuiele, simte şi el că i-a plecat stăpînul!”
Luka a vrut să-i spună că greşeşte, că stăpînul lui Medvjed n-a plecat niciunde, e-n odaia mare şi doarme liniştit, dar a tăcut supărat şi s-a dus într-acolo ca să-l vadă.
Stătea întins pe spate, cu mîinile încrucişate pe piept, îmbrăcat în hainele de duminică şi părea că zîmbeşte în somn, ţinîndu-se de şotii, aşa cum zăcea acolo nemişcat cu două monezi mari apăsîndu-i pleopele şi cu două lumînări groase la căpătîi. S-a furişat iar printre fustele femeilor şi l-a tras pe furiş de poalele surtucului dar nu s-a trezit, iar atunci, dezamăgit, s-a întors în curte ca să născocească vreun joc. Cuşca lui Medvjed era goală şi s-a apucat să-l caute ca să-l înhame la un cărucior, fiindcă nu ninsese încă şi nu era rost de umblat cu sania. L-a auzit undeva în fundul grădinii, pitit pe sub tufe, cum schelălăie prelung şi urlă ca lupii în nopţile de iarnă şi l-a lăsat în pace.
N-avea cu ce să se joace şi fiindcă i se spusese să nu iasă în uliţă laolaltă cu ceilalţi copii se învîrtea trist prin curte. A cules din ţărînă un băţ şi capetele de scîndură rămase după întocmirea lăzii şi a încercat să facă din ele o morişcă, aidoma cu cele pe care i le meşterea Pavlo după cîte o ploaie zdravănă cînd se umflau pîraiele şi le aşezau împreună pe stăvilare ridicate din nisip şi noroi, dar n-a reuşit.
“La anu’ , facem o moară adevărată şi o punem în albia Vardarului”, i-a promis ultima dată cînd se jucaseră de-a morarii. Tot în primăvară măsurîndu-l la tocul uşii să vadă cît a crescut, i-a spus vesel: “Te-ai înălţat cu o palmă… la toamnă cînd vin hergheliile de la păşunat, îţi aduc mînzul roib al Streliţei şi te învăţ să călăreşti!”
Toamna venise, fiindcă frunzele se îngălbeniseră şi căzuseră, dar Pavlo nu i-a adus mînzul şi lipsea tot mai mult de acasă sosind pe-noptat cînd înfuleca ceva şi se culca, iar acum stătea întins pe masă, galben ca o frunză uscată de plop şi dormea.
Cînd Sveta l-a chemat să-i dea să mănînce de prînz, a aruncat iar o privire spre odaia mare şi a văzut că era tot acolo, iar moş Mirco stătea la căpătîiul lui şi se ştergea la ochi.
“ O fi din cauza fumului de la lumînări”, s-a gîndit Luka. I se întîmplase şi lui, atunci cînd îşi apropiase nasul prea mult de un opaiţ sau de lampa cu petrol, să-i intre fum în ochi şi să-i năvălească lacrimile de usturime, dar nu l-a întrebat nimic. Sveta şi celelalte babe duceau mereu colţul basmalelor la ochi, dar ele fiind femei, era de înţeles că aveau voie să plîngă.
Spre seară, în odaie s-au adunat în odaie mai mulţi bărbaţi. Toţi lăcrimau în tăcere, pufăind din lulele, iar liniştea din jurul trupului nemişcat l-a speriat şi n-a îndrăznit să-i întrebe nimic. Cînd s-a dus la culcare, i-a auzit suspinînd pe toţi din casă şi a adormit greu, dorindu-şi să viseze mînzul roib al Streliţei, dar nu s-a întîmplat aşa, somnul l-a cuprins greu, frămîntat şi fără vise frumoase.
Dimineaţa a sărit din pat tîrziu, mult după răsărit şi privind spre uliţă a văzut intrînd pe poarta larg deschisă un şir de bărbaţi tăcuţi, purtînd praporii din biserică, iar în urma lor, păşind îngreunat de ani, pe popa Sava, îmbrăcat în odăjdii strălucitoare, ţinînd o cruce mare, aurită în sus.
Sveta i-a adus hainele frumoase, pe care le primea doar de sărbători, ca să se îmbrace, iar după ce l-a pieptănat, i-a frecat bine obrazul cu o năframă curată şi l-a împins uşurel în odaia în care se odihnea Pavlo, aşezat acum în lada de lemn pe care o meşteriseră deunăzi, dulgherii. Camera era plină de oameni care-şi făceau cruce, iar fumul cădelniţei se înălţa subţire ca pîlpîirea unei lulele şi toată casa a început să miroase a răşină şi coajă arsă de brad.
Popa a început să cînte tare, diacul îi ţinea isonul cu stăruinţă, urmat de cantori, iar glasurile lor răsunau atît de năprasnic încît, din nou, Luka a sperat ca cel culcat să se trezească şi să sară de pe masă, rîzînd de şotia pe care o făcuse. După ce slujba s-a încheiat, toţi cei de faţă s-au perindat orin faţa lui şi s-au aplecat sărutîndu-l pe obraz. L-au împins şi pe el uşurel, îndemnîndu-l să se apropie, iar moş Mirco l-a ridicat de subsuori ca să ajungă la năsălie. Luka a atins uşor cu buzele obrazul palid şi rece şoptindu-i lui Pavlo la ureche, încetişor: “Hai, scoală-te şi adu-mi mînzul roib ca să-l călăresc” dar el nu s-a clintit, aşa cum n-a tresărit nici atunci cînd o babă I-a străpuns lobul urechii cu un ac.
“ De ce l-au înţepat ?” l-a întrebat, mirat, pe moşu-su, iar acesta, după ce l-a pus să-şi facă trei cruci aşa cum se cuvenea,i-a răspuns scurt:
“ Aşa-i obiceiul, ca să nu se întoarcă strigoi!”
N-a mai apucat să afle ce-i acela strigoi, fiindcă patru bărbaţi au ridicat năsălia şi au aşezat-o într-un car aşternut cu fîn, la care erau înjugaţi două perechi de boi înalţi, albi de coarnele cărora atîrnau năframe negre. Radko, fratele lui moş Mirco a plesnit din bici, carul s-a urnit din loc şi toţi s-au înşirat în urma lui. Boii păşeau agale, cadenţat cu frunţile aplecate, carul se mişca încet, iar bocitoarele îl însoţeau ţinîndu-se de loitre, plîngînd şi jelind fără contenire. Drumul nu era prea lung, dar urca pieptiş spre tăpşanul care-n mintea lui de copil purta numele de “ locul cu multe cruci”, acolo unde un paznic bătrîn şi şchiop nu lăsa cetele de ţînci să hălăduie-n voie, alungîndu-I cu o cîrjă noduroasă. Luka a început să obosească şi să se împiedice de bolovani, pînă cînd Mirco l-a luat de mînă ca să nu cadă.
“ Unde-l duc pe Pavlo?” a întrebat cînd au ajuns sus şi glăsciorul lui firav s-a auzit limpede printre suspinele din jur.
“ La odihna veşnică”, a mormăit cineva din alai şi din nou s-a mirat de ce are nevoie un om în toată firea de atîta odihnă.
În faţa gropii proaspete, popa a ţinut iar o cuvîntare lungă, din care mintea lui fragedă n-a înţeles nimic. Cerul se limpezise şi razele soarelui băteau pieziş peste creştetele descoperite, era cald şi l-a apucat picoteala, stînd acolo-n picioare, înghesuit între oamenii care se rugau şi plîngeau. A făcut ochii mari atunci cînd Pavlo a fost coborît în groapă şi toate s-au învălmăşit dinaintea lui.
Moş Mirco s-a apropiat şi a aruncat în hăul întunecat un bulgăre de pămînt îndemnîndu-l să facă la fel, iar el ascultător l-a imitat. Lopeţile de ţărînă azvîrlite peste capacul de lemn bubuiau rînd pe rînd,ca bătaia unei tobe războinice, iar banii azvîrliţi de bărbaţi zornăiau veseli,într-un şuvoi de clinchete argintii. Cineva a rupt o lipie în fărîme şi a aruncat-o peste groapă, iar altul a turnat o sticlă cu vin rubiniu în groapă, spunînd:” pentru sufletul răposatului” şi toţi cei de faţă au izbucnit în plîns.
Atunci i s-a pus un nod în gît de i-au venit şi lui lacrimile, mai ales cînd a văzut nu doar femeile, ci şi bărbaţii în toată firea plîngînd şi le-a dat drumul să şiroiască în voie pe obraz. După ce groapa a fost astupată şi pămîntul aranjat într-o movilă înaltă, au înfipt la capătul ei o cruce din lemn de mesteacăn, iar Sveta şi Mirco au îngenuncheat acolo pe pămîntul reavăn, mirosind a iarbă şi a rădăcini putrede, rugîndu-se şi sărutînd lemnul albicios.
Cînd ziua aceea uimitoare s-a încheiat şi negurile înserării au învăluit satul, culcat în patul cald cu aşternuturile primenite, Luka a înţeles că Pavlo nu se va mai întoarce niciodată de sub brazda rece ca să-i cioplească morişti de apă şi nu va călări în primăvara următoare, dar nici în alte primăveri care vor veni, murgul roib al Streliţei.