Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Un altro rumeno di merda

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Tatăl meu a fost un om pe cinste. Când aveam patru ani m-a învățat toate literele alfabetului, m-a învățat să mă semnez și să recunosc pe hartă statele Europei. Când aveam șase știam să vorbesc fluent, să scriu și să citesc fără prea mari dificultăți. Ieșeam cu el în oraș seara când se întorcea de la serviciu, când era vreo sărbătoare îmi cumpăra orice voiam de la tarabe, o dată pe an când veneau caruselele în oraș noi eram întotdeauna acolo. Îmi spunea că totul în viață trebuie să fie câștigat, niciodată primit, iar asta mă făcea să mă simt în culpă deoarece toate lucrurile pe care mi le dădea erau gratis. Însă el întotdeauna mi-a spus că acele lucruri sunt necesare unui copil, sunt necesare funcționării relației noastre și că pentru acele lucruri îi voi da înapoi la sfârșitul vieții lui sprijinul cuvenit.

Apoi s-a dus, deodată, sub roțile unui tir, nu am apucat să-mi iau rămas bun de la el nici măcar în acea dimineață în care știam că se trezise și că umbla prin casă; am rămas în pat, în cameră, închis între patru pereți așa cum el a rămas închis pe veci între cele patru laturi ale autoturismului. Poate dacă m-aș fi dus în bucătărie în acea dimineață să-l salut, să primesc de la el laptele cald și croissantul obișnuit, poate l-aș fi întârziat cu câteva minute și nenorocirea nu s-ar mai fi întâmplat. De fapt, doar zece, cinci secunde ar fi fost de ajuns. O altă mașină ar fi fost lovită în plin de un tir intrat pe contrasens. Cinci secunde, cât să-i distrag atenția, i-aș fi putut spune ”bună dimineața!” sau ”mi-e foame!” sau pur și simplu ”hei” ”ce faci?” deși știam foarte bine ce face, ceva formal și lipsit de importanță i-ar fi putut salva viața tatălui meu.

Pe atunci aveam cincisprezece ani și eram pe val. În curând urma să termin clasa a opta iar mediile îmi creaseră o perspectivă optimă în privința liceului. Apoi mai era examenul de care în orice caz nu eram deloc înspăimântat. Mă simțeam total pregătit, deja știam ce voi face la liceu, tata îmi cumpărase toate manualele, anticipasem totul, le citisem ca pe niște romane. Îmi imaginam cum voi fi primul mai departe, la liceul Eminescu, așa cum eram atunci și cum am fost pe întreg parcursul gimnaziului, nimic nu mă putea opri, eram pur și simplu mult prea pregătit. Îmi plăcea să învăț, vacanțele erau pentru mine cele mai plictisitoare momente, nu mă simțeam încordat, nu simțeam respirația colegului în ceafă precum și dorința lui de a concura. Eram pur și simplu exaltat când vedeam că obțin note mai mari decât ceilalți colegi, era un sentiment profund de mândrie ce mă făcea să mă simt superior. Mă simțeam nemaipomenit când profesorii mă lăudau în fața clasei, în fața altor profesori, citeam pe chipurile colegilor ciuda și mâhnirea, tremuratul privirii, șușotelile. Tot acest zumzet montat împotriva mea era atât de prost dosit încât participanții aproape credeau că nu-mi dau seama cât de mult îi roade faptul că nu mă pot întrece. Petreceam ore întregi râzându-mi în barbă, imaginându-mă deasupra tuturor, în vârful unei piramde sau trecând primul linia de sosire într-o cursă de sprint. Până și visurile erau de aceeași natură. Mă visam deasupra unui bloc zgârie-nori observând orașul cu o unealtă ce semăna cu un telescop, observam zumzetul societății, freamătul vizibil al pietonilor, al autoturismelor. Apoi observam colegul ce nu putea trece de mine, colegul ce în clasă era mereu pe următorul loc, el mergea pe stradă gesticulând și vorbind de unul singur sau împreună cu alți prieteni și părea că se lamentează că nu mă poate întrece cu nici un chip, iar eu râdeam, râdeam pe înfundate iar el deodată se întorcea către mine privind fix în lentila telescopului și parcă avea și el un telescop dar era mai mic, semăna cu un binoclu și nu mă putea observa în întregime. Așa că încerca să se apropie, intra în scara acelui bloc dar, de la intrare, doi bodyguarzi îl împingeau mereu înapoi. Apoi unul dintre prietenii lui găsea o intrare prin spate și toți dădeau buzna ca o cireadă pe scările blocului. Însă niciodată nu reușeau să ajungă la mine, în niciunul din visele mele de atunci nu au reușit.

După moartea tatălui meu nimic nu a mai contat. Nu veți crede cât de repede se poate schimba un om în astfel de condiții. Mama nu a știut niciodată cum să se apropie de mine, era absorbită de ocupația sa, era pictor, executa portrete și tablouri la comandă iar în timpul liber picta pentru sine. Avea o cameră plină de tablouri, plină de culori, de pensoane, de halate și cârpe mânjite; avea părul dezordonat, aproape că se neglija pe sine pentru acele tablouri. Îmi amintesc de ziua în care, fără să vreau, am rupt pânza unui tablou cu delfini. Mama a țipat la mine și m-a gonit prin toată casa, eu aveam cam șapte sau opt ani atunci, mi-am cerut iertare plângând cu sughițuri însă mama era atât de supărată încât nu mi-a răspuns; de atunci parcă între mine și mama s-a instalat o oarecare distanță, nu-mi amintesc să mă fi îmbrățișat vreodată, să mă fi întrebat cum îmi merge, ce note mai iau la școală. Sunt sigur că știa, vorbea cu tata iar tata îi spunea totul pentru că era unicul care se interesa, unicul care mă ajuta să fiu primul, să iau acele note. Însă după moartea lui nemaiavând un îndrumător și cum mama devenise tot mai grijulie însă nefiind obișnuită cu asta nu reușea decât să fie patetică și să mă scoată din minți, m-am pierdut între noul anturaj și povețele sale de care încercam să mă îndepărtez tot mai mult. Știam că ea și tatăl meu au moduri diferite de a vedea lucrurile, știam că învățăturile tatălui meu nu erau aceleași cu cele ale mamei mele sau că, în orice caz, nu erau atât de generice. Mama îmi spunea doar să nu stau afară mai târziu de ora nouă, să nu mă apuc de fumat, să nu mă fac de râs și să iau note bune, dar nu îmi explica motivul pentru care ar trebui să fac unele lucruri și să mă păzesc de altele, repeta aproape zilnic aceleași replici așa încât au început să mă scoată din minți la un moment dat.

Într-a noua la Eminescu m-am apucat de fumat, notele nu mai contau și nu mai conta dacă eram printre ultimii din clasă, atitudinea mea era una de resemnare, nu mai aveam acele vise deasupra lumii de fapt aproape că nu mai visam deloc, mă săturasem de toți și de toate, voiam doar să plec cât mai departe și așa am făcut cu prima ocazie care s-a ivit. Între timp am împlinit optsprezece ani, nici o petrecere, doar un cadou din partea mamei, o vază cu model albastru pe un fond crem, am slăbit până la cincizeci și cinci de kilograme iar ei îi vorbeam de sus fără să o ascult sau să o rog să mă asculte. Cred că mama și-ar fi dorit să purtăm o dialog însă nu era capabilă să înceapă, nu era capabilă să mă țină concentrat pe un anumit argument pentru că era o fire dezordonată, pentru că nu mă cunoștea îndeajuns și pentru că era profund dezamăgită. Într-o dimineață mi-a descoperit țigările chiar pe masa din bucătărie, nu știu cum de le uitasem acolo, cert e că aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Am recunoscut că fumez însă mamei i s-a părut atât de radicală situația încât a început să mă suspecteze că iau droguri, că beau și că mă duc la curve, m-a întrebat de ce nu am o prietenă și dacă prietenul meu basarabean nu e cumva vreun traficant. A devenit sceptică și a început să mă urască așa încât m-am hotărât să profit de prima ocazie care s-a ivit și să las totul în urmă, pe mama cu nebunia ei, pe prietenii mei cu obiceiurile lor, să fiu singur și stăpân pe propriile acțiuni, să încep totul de la capăt să-mi ofer o viață departe, în Italia.

În Italia am plecat cu un prieten mai mare decât mine el avea douăzeci și doi eu nouăsprezece, am închiriat un apartament și am început să muncim fiecare pe unde apuca. Eu unul am început într-un restaurant însă după trei luni m-au dat afară pentru că aveam dificultăți în a înțelege și a mă exprima în italiană. Apoi, din același motiv, mi-am pierdut locul de muncă la o fabrică de confecții. În final am întâlnit niște români care aveau o firmă de construcții și m-au luat ca muncitor. La început a fost dificil pentru că nu eram obișnuit cu munca grea însă cu timpul m-am dezmorțit. Am căpătat forță și îndemânare precum și încredere. Am învățat să vorbesc și după cinci ani mi-am luat permisul de conducere precum și o mașină ce nu m-a costat mai mult de cinci sute de euro. Pe mama o sunam din când în când însă ceea ce vorbeam erau stricte considerente despre viața fiecaruia. Nu i-am trimis niciodată bani și știu că nici nu ar fi avut nevoie, se descurca de minune cu pictura, acum făcea și obiecte decorative.

În urmă cu doi ani am aflat că mama a murit de cancer la sân. Am rămas profund marcat de această veste. Niciodată nu am simțit-o pe mama bolnavă, niciodată nu mi-a spus nimic la telefon. În România nu mai fusesem de opt ani iar reîntoarcerea a fost un șoc. Toate se schimbaseră, inclusiv pavajele trotuarelor. Pe mama nu am înmormântat-o creștinește ci la crematoriu, la fel făcuse ea cu tata din dorința acestuia. Spunea că pământul ar trebui utilizat pentru construcții sau pentru a fi cultivat și că cimitirele ocupă suprafețe enorme în mod inutil. Tatăl meu a fost arhitect.

Când m-am întors în Italia am căzut în depresie. Simțeam că sunt responsabil de moartea ambilor mei părinți și că, dacă aș fi fost alături de mama, poate că aș fi putut face ceva pentru ea. Această depresie s-a amplificat de Anul Nou când am spart din greșeală acea vază pe care mama mi-a dăruit-o la optsprezece ani. Înăuntrul vazei am găsit un bilet ce m-a făcut să mă simt mai vinovat decât mă simțisem până atunci. Mama mi-a scris în acel bilet că am dezamăgit-o iar asta nu putea decât să mă rănească și mai mult. Întotdeauna am crezut că soarta alor mei s-ar fi putut schimba dacă aș fi fost mai atent la acțiunile mele. Am început să beau și să fumez mai des, mi-am pierdut obișnuința de a mă rade și sunt din ce în ce mai ineficient la locul de muncă. Zilele trecute am bătut un bătrân pe care l-am auzit vorbind pe stradă cu un altul. Erau italieni. Îi spunea că românii le invadează țara și că în curând vor fi nevoiți să riposteze din cauza lor apoi au început să înjure iar când m-au observat cel bătut i-a spus celuilalt : ”Guarda questo è un altro rumeno di merda!

Nu știu de ce am acționat așa, presupun că trebuia să mă descarc. Sufăr de prea mult timp și nu încerc să mă justific însă văd atâta mizerie în jur, viața mea e o mizerie, uneori mă gândesc că nu mi-a rămas nimic pentru care să trăiesc. Nu am copii, nu am iubită, lucrez în construcții, locuiesc cu chirie, m-aș putea întoarce în țară să locuiesc în apartamentul în care am crescut însă cum aș trăi? Din ce? Mi-ar fi extrem de greu ca după zece ani să mă întorc acolo și să o iau de la capăt.

O doamnă care mi-a investigat cazul, mă refer la bătrânul pe care l-am lovit acum câteva zile mi-a dat cartea dumneavoastră de vizită, mi-a spus că nu e nici o rușine să vă consult și că mi-ar face bine să port un dialog cu cineva dispus să mă asculte și eventual să mă sfătuiască. Poliția nu mi-a dat oportunitatea să mă exprim și în orice caz ei sunt interesați de ce s-a întâmplat la nivel fizic nu psihologic. M-au tratat ca pe un străin, de fapt, mai mult decât un străin, m-au tratat ca pe un român.

 

Nedelcu Pavelautor Nedelcu Pavel

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Un altro rumeno di merda

%d blogeri au apreciat asta: