Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Persona non grata

Posted in Proză by Hopernicus on 29/07/2011

 

 

Ce se întâmplă când nu mai ştii cine eşti cu adevărat?

Când nu mai poţi să gestionezi legăturile tale cu lumea, când oamenii atât de cunoscuţi îţi par străini…

Nu mă sperie singurătatea…  În viaţa mea mereu agitată am simţit uneori nevoia unor popasuri, unor izolări, a unor analize lucide, nepărtinitoare, pe care, implicat fiind în evenimente, le neglijezi sau le laşi deoparte, undeva, pentru a te gândi la ele mai târziu…

O, nu judec oamenii, mă judec pe mine şi realizez cu surprindere că greşesc fundamental în relaţiile mele cu ceilalţi. Poate sunt intolerantă? Intransigentă? Poate vreau prea mult de la ei… Sau de la mine… Poate aceştia vor mai mult… M-a fascinat întotdeauna psihologia (iar dintre arte – pictura), dar niciodată nu am avut timp să aprofundez cu adevărat această disciplină. Şi, deşi am cunoştinţe peste medie în domeniu, tot nu reuşesc să descifrez mecanismele gândirii celorlalţi, aşteptările lor.

Şi îmi dau seama că această înclinaţie a mea spre introspecţie poate fi periculoasă… Poate şi egoistă, pentru că inevitabil mă situez pe mine în centrul acestei lumi mici în care exist şi analizez totul în funcţie de propriile mele trăiri, principii, experienţe. Şi poate acestea sunt greşite…

În fond asta e o maturizare, pe care nu o vreau, am tot încercat să păstrez inocenţa, ingenuitatea, lumina vârstelor anterioare, însă toate s-au destrămat încet-încet, pe nesimţite, iar în locul lor am pus realismul, pragmatismul, mi-am dezvoltat capacitatea de adaptare la diferite medii  şi, mult mai grav, laşitatea.

Nu mă mai plac, urăsc ce devin, dar nici nu am curajul să iau nişte măsuri drastice, care m-ar împăca poate cu mine, dar i-ar deranja sau i-ar răni pe ceilalţi, şi asta din comoditate – pentru că i-am lăsat să îşi creeze o anumită imagine despre mine – bună, rea, ce mai contează – şi mă învârt în cercul ăsta familiar, mă bălăcesc în el cu o plăcere perversă parcă…

Acum ceva timp cineva m-a întrebat ce înseamnă pentru mine „bine” şi „rău”… Poate că, fiind crescută la ţară, de nişte părinţi intelectuali, am o doză de rigiditate în privinţa acestor noţiuni fundamentale, iar kalokagahtia atât de dragă vechilor greci, acea uniune dintre bine şi frumos, dintre etic şi estetic, pare cam perimată astăzi.

Am ales ca formă de manifestare a laşităţii mele tăcerea (sau poate din dorinţa de a mai păstra o urmă de verticalitate, de a-mi salva cumva demnitatea, cel puţin în ochii mei)… Şi bineînţeles că şi în această privinţă am greşit. Pentru că faptul de a nu-mi da cu părerea a fost asociat de multe ori cu snobismul, cu superioritatea sau, mai grav, cu opusul său, prostia… Dar, de cele mai multe ori, cu acceptarea părerilor sau a atitudinilor celorlalţi. Iar când, în rarele mele accese de revoltă, spun ce gândesc cu adevărat, devin persona non grata

 

***

Chiar asta mi se întâmpla ieri la ora 15.48. Urma să devin persona non grata (şi chiar am devenit, însă nu din vina mea). Stăteam la un colţ de stradă, în plin soare, aşteptându-mi o prietenă (care, ca de obicei, întâzia), alambicând tot felul de idei (cele înşirate mai sus), în dorinţa disperată de a-mi ţine nervii sub control. Totuşi, 50 de minute erau prea mult  (mai trecuseră 2, de când mă uitasem ultima oară la ceas), chiar şi pentru cineva înţelegător. Ar trebui să aibă o scuză reală sau o minciună plauzibilă pentru asta, pentru că, spre deosebire de celelalte dăţi, chiar mă enervasem. Încercam să îi găsesc scuze, poate a intervenit ceva, dar ar fi putut să sune. Aş fi putut să sun şi eu, dar îmi era teamă că îmi ghiceşte iritarea din tonul care nu ar fi putut să sune blând sau detaşat întrebând-o cât mai are de gând să întârzie… Nu suportam să stau prea mult în soare, aveam probleme reale cu asta, cărora le-am dat cu adevărat importanţă doar după ce am ajuns la spital… Stăteam la colţul acela de stradă şi îmi plângeam de milă pur şi simplu, acuzând-o pe prietena mea, desigur în gând (pentru că în realitate nu aş fi făcut-o), de rea-voinţă. Cel mai simplu ar fi fost să plec, să o las baltă, poate aşa ar fi înţeles că nu sunt Bubico… Clar am luat-o razna de căldură… Hainele de pe mine erau umede de transpiraţie, mă simţeam prăfuită, tălpile mi se lipiseră parcă de sandale şi încercam să-mi evoc în simţuri imaginea valurilor, mirosul sărat al mării, adierea brizei… Nu mergea, soarele mă orbea de-a dreptul, nu vedeam decât strălucirea maşinilor pe asfaltul încins, nu puteam să fac exerciţii de imaginaţie când în jurul meu totul parcă se dematerializa… Când a venit, în sfârşit, pe la 16.10, eram deja prea obosită ca să mai protestez sau să îi cer nişte explicaţii, pe care, de altfel, nici nu s-a deranjat să mi le dea…

O priveam învârtindu-se în jurul meu, minionă, drăguţă, proaspătă, curată, delicată, dichisită, parfumată şi mă simţeam lipicioasă, murdară, greoaie  prin comparaţie.

Ştiu că am fost răutăcioasă, pentru că  aştepta să fie admirată, să îi spun măcar câteva cuvinte despre felul în care arată, era evident că se simţea bine în pielea ei, dar eu nu mă gândeam decât la un scaun pe care aş putea sta şi la o sticlă de apă plată. Voia să mergem la o terasă cochetă, poate puţin cam pretenţioasă pentru gusturile mele, dar mi se părea prea departe, nu mă simţeam în stare să mă târăsc până acolo, iar foarte aproape de locul unde ne întâlniserăm era cea la care mergeam de obicei, micuţă, plină de plante, ascunsă pe nişte străduţe, discretă… Chiar atunci a început să îmi sune telefonul. Intervenise ceva, trebuia să ajung urgent într-un anumit loc, nu puteam amâna… A înţeles că nu mai puteam rămâne.. Tot încercam să mă scuz, asistase de fapt la convorbire. Chiar nu aveam chef să plec, trebuia să ajung în cealaltă parte a oraşului, aerul ardea de-a dreptul. „Da, înţeleg, înţeleg”, dar nu înţelegea, îi dispăruse toată strălucirea, trăsăturile i se crispaseră, „De ce tocmai acum?”, ochii parcă deveniseră mai mari în spatele lentilelor şi se umeziseră a plâns. Mă simţeam vinovată, atitudinea ei îmi inducea de fapt acest sentiment de culpabilitate; „Nu mai îmi place nimic aici. De când m-am întors am o depresie” (fusese vreo 10 zile la nişte rude în Germania). Nu bănuiam asta, pentru că până atunci ciripise ca o vrăbiuţă. „Şi tu trebuie să pleci”. I-am spus că ne puteam întâlni oricând, chiar în acea zi, peste câteva ore, sau în zilele următoare… Am urcat în final într-un taxi, mi-am rezolvat problemele, am sunat-o apoi, dar nu mi-a răspuns… Devenisem persona non grata.

 

Totuşi, unde greşisem în toată povestea asta?

autor Dobrica Mariana

http://cititordeproza.ning.com/profile/dobricamariana

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Persona non grata

%d blogeri au apreciat asta: