Octavio Paz -Povestea lui Juan Mirό

Albastrul era imobilizat între roşu şi negru.
Vântul umbla de colo-colo pe pagina câmpiei,
aprindea focuri mici, se ghemuia-n cenuşă,
ieşea cu faţa murdară de cenuşă ţipând prin unghere,
vântul mergea de colo-colo, deschidea şi-nchidea uşi şi fântâni,
Rătăcea pe coridoarele crepusculare ale craniului,
vântul aducător de veşti rele, cu mâinile pătate de cerneală
scria şi ştergea ce fusese scris pe peretele zilei.
Soarele era doar presentimentul galbenului,
o insinuare de pene, viitorul strigăt al cocoşului.
Zăpada pierduse drumul, marea-şi pierduse glasul,
era rumoare pretutindeni, nişte vocale care căutau un cuvânt.

Albastrul era imobilizat, nimeni nu-l privea, nimeni nu-l auzea:
roşul era un orb, negrul un surdo mut.
Vântul umbla de colo-colo întrebînd: pe unde umblă Juan Mirό?
Era aici din început dar vântul nu-l vedea:
imobilizat între albastru şi roşu, negru şi galben,
Mirό era o privire transparentă, o privire cu şapte mâini.
Şapte mâini în formă de urechi ca să audă cele şapte culori,
şapte mâini în formă de picioare ca să urce cele şapte trepte ale curcubeului,
şapte mâini în formă de rădăcini ca să fie pretutindeni şi în acelaşi timp la Barcelona.

Mirό era o privire cu şapte mâini.
Cu prima mână bătea în toba lunii,
cu a doua semăna păsări în grădina vântului,
cu-a treia juca la zaruri constelaţii,
cu-a patra scria legenda secolelor pentru melci
cu-a cincea planta insule în pieptul verdelui
cu-a şasea crea o femeie amestecând noapte şi apă, muzică şi clectricitate,
Cu-a şaptea ştergea tot ce făcuse şi o lua dela capăt.
Roşul a deschis ochii, negrul a spus ceva ininteligibil şi albastrul s-a ridicat.
Niciunuia dintre cei trei nu-i venea să creadă ce vedea:
erau opt şoimi sau erau opt umbrele?
Cei opt şi-au desfăcut aripile, s-au înălţat în zbor şi au dispărut printr-un geam spart.
Mirό a început să-şi ardă pânzele.
Ardeau păianjenii şi leii, ardeau femei şi stele
cerul s-a populat cu triunghiuri, sfere, discuri, hexaedri în flăcări,
focul a mistuit ferma planetară sădită-n centrul universului,
din grămăjoara de cenuşă au răsărit fluturi, peşti zburători, fonografe răguşite
dar printre găurile tablourilor arse
veneau din nou spaţiul albastru şi urma porumbiţei, frunzişul de nori şi bastonul înflorit:
Era primăvara care insista, insista cu semnale verzi.
În faţa acestei îndârjiri luminoase Mirό şi-a zgâriat capul cu cea de-a cincea mână,
murmurându-şi sieşi: Muncesc ca un grădinar.Grădină de pietre sau de bărci? Gradină de roţi de transmisie sau de balerine?
Albastrul, negrul şi roşul alergau pe câmpii,
stelele umblau goale, dar colinele înfrigurate se băgaseră sub cearşafuri,
existau vulcani portabili şi focuri de artificii la domiciliu.
Cele doua domnişoare care păzeau intrarea la uşa percepţiilor, Geometria şi Perspectiva,
plecaseră să ia aer din braţul lui Mirό, cântând Une étoile caresse le sein d’une négresse.

Vântul s-a rotit pe pagina câmpiei, şi-a ridicat capul şi a zis, Dar unde merge Juan Mirό?
Era aici din început şi vântul nu-l vedea:
Mirό era o privire transparentă prin care intrau şi ieşeau abecedare aferate.
Nu erau litere cele care intrau şi ieşeau prin tunelele ochiului:
erau lucruri vii care se contopeau şi se separau, se îmbrăţişau şi se muşcau şi se împrăştiau,
alergau pe toată pagina în rânduri animate şi multicolore, aveau coarne şi cozi,
unele erau acoperite de scame, altele de pene, altele umblau goale,
şi cuvintele pe care le formau erau palpabile, audibile şi comestibile dar nu se puteau pronunţa:
nu erau litere ci senzaţii, nu erau senzaţii ci Transfigurări.

Şi toate astea pentru ce? Pentru a trasa o linie în celula unui singuratic
pentru a lumina cu o floarea-soarelui capul ca luna al unui ţăran,
pentru a întâmpina noaptea care vine cu personaje albastre şi păsări de fiesta,
pentru a saluta moartea cu o salvă de muşcate,
pentru a spune bună ziua zilei care soseşte fără a o întreba nicicând de unde vine şi încotro se duce,
pentru a ţine minte că orice cascadă e o fată care coboară scările moartă de râs,
ca să vadă soarele şi planetele lui balansându-se pe trapezul orizonturilor,
pentru a învăţa să privim şi pentru ca lucrurile să ne privească şi să intre şi să iasă prin privirile noastre,
abecedare vii din care ţâşnesc rădăcini, se caţără, explodeză, înfloresc, zboară, se risipesc, cad.
Privirile sunt seminţe, a privi este a semăna, Mirό munceşte ca un grădinar
şi cu cele şapte mâini ale sale trasează neobosit-cerc şi coadă, oh! şi ah!-
marea exclamaţie cu care-n fiecare zi începe lumea.

traducere de  Anca Tanase

FÁBULA DE JOAN MIRÓ

El azul estaba inmovilizado entre el rojo y el negro.
El viento iba y venía por la página del llano,
encendía pequeñas fogatas, se revolcaba en la ceniza,
salía con la cara tiznada gritando por las esquinas,
el viento iba y venía abriendo y cerrando puertas y ventanas,
iba y venía por los crepusculares corredores del cráneo,
el viento con mala letra y las manos manchadas de tinta
escribía y borraba lo que había escrito sobre la pared del día.
El sol no era sino el presentimiento del color amarillo,
una insinuación de plumas, el grito futuro del gallo.
La nieve se había extraviado, el mar había perdido el habla,
era un rumor errante, unas vocales en busca de una palabra.

El azul estaba inmovilizado, nadie lo miraba, nadie lo oía:
el rojo era un ciego, el negro un sordomudo.
El viento iba y venía preguntando ¿por dónde anda Joan Miró?
Estaba ahí desde el principio pero el viento no lo veía:
inmovilizado entre el azul y el rojo, el negro y el amarillo,
Miró era una mirada transparente, una mirada de siete manos.
Siete manos en forma de orjeas para oír a los siete colores,
siete manos en forma de pies para subir los siete escalones del arco iris,
siete manos en forma de raíces para estar en todas partes y a la vez en Barcelona.

Miró era una mirada de siete manos.
Con la primera mano golpeaba el tambor de la luna,
con la segunda sembraba pájaros en el jardín del viento,
con la tercera agitaba el cubilete de las constelaciones,
con la cuarta escribía la leyenda de los siglos de los caracoles,
con la quinta plantaba islas en el pecho del verde,
con la sexta hacía una mujer mezclando noche y agua, música y electricidad,
con la séptima borraba todo lo que había hecho y comenzaba de nuevo.

El rojo abrió los ojos, el negro dijo algo incomprensible y el azul se levantó.
Ninguno de los tres podía creer lo que veía:
¿eran ocho gavilanes o eran ocho paraguas?
Los ocho abrieron las alas, se echaron a volar y desaparecieron por un vidrio roto.

Miró empezó a quemar sus telas.
Ardían los leones y las arañas, las mujeres y las estrellas,
el cielo se pobló de triángulos, esferas, discos, hexaedros en llamas,
el fuego consumió enteramente a la granjera planetaria plantada en el centro del espacio,
del montón de cenizas brotaron mariposas, peces voladores, roncos fonógrafos,
pero entre los agujeros de los cuadros chamuscados
volvían el espacio azul y la raya de la golondrina, el follaje de nubes y el bastón florido:
era la primavera que insistía, insistía con ademanes verdes.
Ante tanta obstinación luminosa Miró se rascó la cabeza con su quinta mano,
murmurando para sí mismo: Trabajo como un jardinero.

¿Jardín de piedras o de barcas? ¿Jardín de poleas o de bailarinas?
El azul, el negro y el rojo corrían por los prados,
las estrellas andaban desnudas pero las friolentas colinas se habían metido debajo de las sábanas,
había volcanes portátiles y fuegos de artificio a domicilio.
Las dos señoritas que guardan la entrada a la puerta de las percepciones, Geometría y Perspectiva,
se habían ido a tomar el fresco del brazo de Miró, cantando Une étoile caresse le sein d’une négresse.

El viento dio la vuelta a la página del llano, alzó la cara y dijo, ¿Pero dónde anda Joan Miró?
Estaba ahí desde el principio y el viento no lo veía:
Miró era una mirada transparente por donde entraban y salían atareados abecedarios.

No eran letras las que entraban y salían por los túneles del ojo:
eran cosas vivas que se juntaban y se dividían, se abrazaban y se mordían y se dispersaban,
corrían por toda la página en hileras animadas y multicolores, tenían cuernos y rabos,
unas estaban cubiertas de escamas, otras de plumas, otras andaban en cueros,
y las palabras que formaban eran palpables, audibles y comestibles pero impronunciables:
no eran letras sino sensaciones, no eran sensaciones sino Transfiguraciones.

¿Y todo esto para qué? Para trazar una línea en la celda de un solitario,
para iluminar con un girasol la cabeza de luna del campesino,
para recibir a la noche que viene con personajes azules y pájaros de fiesta,
para saludar a la muerte con una salva de geranios,
para decirle buenos días al día que llega sin jamás preguntarle de dónde viene y adónde va,
para recordar que la cascada es una muchacha que baja las escaleras muerta de risa,
para ver al sol y a sus planetas meciéndose en el trapecio del horizontes,
para aprender a mirar y para que las cosas nos miren y entren y salgan por nuestras miradas,
abecedarios vivientes que echan raíces, suben, florecen, estallan, vuelan, se disipan, caen.

Las miradas son semillas, mirar es sembrar, Miró trabaja como un jardinero
y con sus siete manos traza incansable —círculo y rabo, ¡oh! y ¡ah!—
la gran exclamación con que todos los días comienza el mundo.