Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Platon, pe scurt

Posted in Studii, Traduceri by Hopernicus on 19/10/2012

Parcurs tematic propus și organizat de prof. Patrizia Govi, laureată în filozofie

 

Cuprins

  1. 1.      Platon, Atena, context istoric
  2. 2.      Alegerea genului literar ”dialog”
  3. 3.      Ereditatea lui Socrate
  4. 4.      Utilizarea mitului pentru a face filozofie
  5. 5.      Centrul Platonismului
  6. 6.      Operele juvenile sub influența lui Socrate
  7. 7.      Ontologia
  8. 8.      Psihologia
  9. 9.      Gnoseologia
  10. 10.  Politica
  11. 11.  Un mit rezumativ
  12. 12.  Terminologie și bibliografie

 

1. Platon (427-347 î.Hr.) se naște în Atena într-o familie de cetățeni atenieni în anul 427 î.Hr. La douăzeci de ani începu să-l frecventeze pe Socrate. Moartea acestuia reprezentă pentru el un eveniment decisiv. Socrate fusese ucis pe nedrept de către guvernul atenian fiind acuzat de impietate. Așa cum el însuși scrie în Scrisoarea a-VII-a, Platon ar fi dorit să se dedice vieții politice dar sfârșitul lui Socrate îl lovi ca o injustiție impardonabilă și îl împinse la o condamnare generală a politicii timpului său. După moartea lui Socrate, Platon lăsă Atena pentru a călători în special în orașele din Magna Grecia în căutarea unui guvern drept. Negăsindu-l, întors în Atena, Platon fondează o școală (Academie) unde pregătește viitoarea clasă dirigentă (fiii cetățenilor). Platon rămase în Atena pentru tot restul vieții dedicat doar învățământului. Muri la vârsta de optzeci de ani în anul 347 î.Hr.

2. Platon este primul filozof al antichității ale cărui opere ne-au rămas în întregime: 35 de Dialoguri și 13 Scrisori. Scrisoarea a VII-a este considerată fundamentală pentru cunoașterea vieții și gândirii filozofului. Alegerea genului literar de dialog depinde de două motive: în primul rând este un omagiu adus Dialogului socratic. În al doilea rând, textul scris în formă dialogică devine un instrument didactic util pentru învățământul în Academie.

Activitatea literară a lui Platon poate fi subdivizată așa cum urmează:

a)      texte juvenile/socratice ex: Apologia, Criton

b)      texte ale maturității ex: Menon, Phaidon, Phaidros, Republica

c)      texte ale senectuții ex: Timaios, Scrisoarea a VII-a

3. Devotamentul legat de învățăturile și de persoana lui Socrate este caracterul dominant al activității filozofice a lui Platon. Efortul constant al lui Platon este acela de a urmări semnificatul operei și a persoanei lui Socrate. Filozofia platonică este așadar o interpretare a personalității filozofice a lui Socrate.

Aceeași modalitate expresivă adoptată de Platon în dialogurile sale reprezintă o dovadă de fidelitate față de Socrate. Dialogul este unicul mijloc prin intermediul căruia se poate exprima și comunica celorlalți studiul filozofiei. Filozofia ca și dialog a făcut ca Platon să înțeleagă filozofia ca o căutare continuă.

4. Pe lângă forma dialogică, o altă caracteristică a operei platonice este utilizarea miturilor sau a povestirilor cu ajutorul cărora sunt expuse concepte și doctrine filozofice. Mitul este instrumentul de care filozoful se folosește pentru a comunica într-o manieră mai accesibilă propriile doctrine. În dialoguri sunt prezente multe mituri care nu aparțin tradiției grecești ci au fost inventate de Platon pentru a-și facilita propria filozofie. Din acest punct de vedere mitul este o invenție didactică.

5. Una dintre realizările istoriei filosofiei  a secolului XX a fost punerea în lumină a interesului politic care stă la baza gândirii platonice. Această perspectivă își găsește confirmarea în aceleași opere ale filosofului ce, în Scrisoarea a VII-a, declară că pasiunea ce l-a împins să filozofeze a fost căutarea unui Stat în care omul să poată trăi în pace și justiție. Centrul filozofiei este așadar problema politică ce se poate sintetiza cu ajutorul a două întrebări : Care este Statul drept? Cine trebuie să guverneze pentru ca Statul să fie drept?

6. Prima perioadă a activității filozofice a lui Platon este dedicată apărării lui Socrate. Apologia constituie relatarea discursului pronunțat de Socrate în apărarea sa în fața atenienilor la procesul în care a fost condamnat la moarte.

Criton ni-l prezintă pe Socrate în fața unei dileme: a accepta moartea sau propunerea lui Criton de a fugi din carceră? Acceptarea senină din partea lui Socrate a sentinței la care a fost condamnat este ultima dovadă a seriozității mesajului său. În Apologia și în Criton Platon fixează comportamentele care fac din Socrate filozoful prin excelență, omul cel mai înțelept și mai drept dintre toți.

7. Ontologia (ontos = existent, logos = discurs) este acea parte a filozofiei care se ocupă de existenţă. Ontologia în Platon este constituită din doctrina Ideilor ce nu este niciodată expusă în mod organic dar reprezintă ”inima” Platonismului. Plecând de la dualismul gnoseologic episteme (filozofie,știință)/doxa (opinie comună) și aplicând postulatul corespondenței cognitive Platon afirmă că știința pefectă, episteme, adevărată, certă, imutabilă trebuie să cunoască un existent care să-i semene, care să fie perfect, adevărat, cert, imutabil și etern. Platon numește această formă perfectă Eidos, Idee. Prin analogie lucrurile lumii, imperfecte, corespund opiniei comune, doxa, formă imperfectă a cunoștinței. Ideile constituie o dimensiune diversă de existent, dincolo de realitate și dincolo de experiență, Hiperuraniul (loc deasupra cerului). Hiperuraniul este gândit de Platon ca o ierarhie a existentului: în vârf stă Ideea Binelui apoi Ideile-valoare (modele etice și estetice), Ideile matematice și în final Ideile lucrurilor naturale. Așadar din dualismul gnoseologic episteme/doxa Platon obține dualismul ontologic Idei/lucruri.

Problema raportului în care se găsesc Ideile și lucrurile l-a neliniștit pe Platon pe tot parcursul vieții. În Timaios găsim tentativa sa de a răspunde la această întrebare ontologică. Pentru a răspunde Platon utilizează un mit : mitul Demiurgului. Demiurgul este o divinitate ce ocupă o poziție intermediară între Idei și lucruri ce înainte ca lumea să existe, având la dispoziție Ideile Hiperuraniului și materia, eternă și amorfă, a plasmat lucrurile după modelul Ideilor. Așadar între Idei și lucruri există un raport de mimesis, imitație : Ideile sunt modelul iar lucrurile sunt copiile lor mai mult sau mai puțin reușite.

8. Instrumentul cognitiv cu ajutorul căruia omul poate să cunoască știința perfectă, episteme,  este sufletul (psyche). Platon pleacă de la dualismul filozofilor aristocrați0 afirmând că omul este un existent dual ce conține o parte pozitivă: sufletul și una negativă: corpul (soma foarte asemănător cu sema, carceră, închisoare). Aplicând postulatul corespondenței cognitive potrivit căruia ”similarul cunoaște similarul”, sufletul, etern și perfect, nu poate cunoaște decât un existent similar ce este totalitatea Ideilor.

Platon dedică sufletului trei dialoguri: Phaidon, Menon și Phaidros cărora li se adaugă Republica ce are însă un rol central de unificare a celor patru doctrine ale ontologiei, psihologiei, gnoseologiei și politicii.

În Phaidon Platon afirmă eternitatea sufletului cu ajutorul teoriei pitagorice a reîncarnării (metempsychosis). Prin urmare sufletul nu este generat și este nepieritor; el, între o cădere (reîncarnare) și alta locuiește în preajma Ideilor în Hiperuraniu acolo unde le contemplează.

În Menon Platon explică faptul că, în momentul căderii sufletului în trup, la contactul cu materia, acesta îşi ”pierde memoria” uitând tot ceea ce contemplase în Hiperuraniu. Dar interogat prin maieutică1 de filozof (este cazul sclavului lui Menon ce, interogat de Socrate, reușește să demonstreze teorema lui Pitagora – acest fapt dovedește că sufletul sclavului a contemplat cel puțin Ideea Triunghiului perfect, așadar Ideile matematice) reușește să-și amintească ceea ce a contemplat. Această teorie poartă numele de reminiscență.

În Phaidros Platon prezintă structura sufletului prin mitul carului înaripat și o reia apoi în Republica folosind cuvinte specifice filozofiei. Sufletul corespunde carului înaripat. Vizitiul (auriga) dorește să îndrepte biga înspre Hiperuraniu având la dispoziție doi cai: unul alb, excelent și altul negru, neascultător. Sufletul nu poate contempla pentru mult timp Ideile pentru că este tras înapoi de către calul negru. Însă acel suflet care a contemplat mai mult timp Ideile va anima corpul unui filozof. Un suflet ce a contemplat mai puțin Hiperuraniul va vivifica corpul unui om mai îndepărtat de Adevăr (episteme).

9. Geneza teoriei Ideilor este de căutat în aprofundarea platonică a conceptului de știință, episteme. Platon afirmă că acestei forme de existent perfect îi corespunde conform postulatului un alt existent perfect, Ideile. Prin analogie, forma științei imperfecte, opinia comună, doxa, corespunde lucrurilor naturale ale lumii noastre. Ideile construiesc Hiperuraniul o dimensiune diferită de existent, mai presus de experiență și de realitate. Raportul între Idei și lucruri este unul de mimesis în care Ideile constituie modelele lucrurilor, copii mai mult sau mai puțin reușite ale primelor.

Cunoștința Ideilor nu poate deriva din simțuri deoarece Ideile trebuie să constituie obiectul contemplării sufletului. Platon recurge la teoria riminiscenței (anamnesis) conform căreia sufletul înainte de a ne vivifica corpul a trăit în lumea Ideilor contemplându-le. Odată căzut în corpul nostru, sufletul conservă o amintire neconștiincioasă a contemplării ce poate fi retrezită grație dialogului maieutic. În acest sens Platon scrie ”cunoaște și amintește-ți” de vreme ce Ideile le purtăm înăuntrul nostru și este de ajuns un efort pentru a le scoate la iveală.

10. Depășirea platonică a relativismului moral și bătălia antisofistă2 dezvăluie adevăratul lor semnificat în sfera politicii. Cu doctrina Ideilor Platon dorește să ofere oamenilor un instrument care să le permită acestora să iasă din haosul opiniei comune. Aceasta reprezintă însă în Platon și un instrument politic: cunoștința Ideilor duce la fondarea unei politici în care toți oamenii să trăiască în armonie și pace.

Toate acestea implică filozofia la putere, ceea ce reprezintă punctul de sosire al reflecției platonice. Pe acest concept se insistă mai ales în Republica ce ordonează și conectează în jurul motivului central al Statului drept toate temele celorlalte dialoguri.

Însă constituirea unui Stat guvernat de filozofi prezintă pentru Platon două probleme: care este fundamentul unei asemenea comunități și cine sunt cu adevărat acești filozofi? La prima întrebare Platon răspune: justiția! Justiția este condiția fundamentală a funcționării Statului. Statul trebuie să fie constituit din trei clase: aceea a guvernanților, filozofii, aceea a războinicilor și aceea a lucrătorilor. Capacitatea primilor este înțelepciunea, curajul este al următorilor iar temperanța a ultimilor. Justiția se realizează în momentul în care fiecare cetățean își desfășoară sarcina care i se potrivește, justiția garantează unitatea Statului dar și cea a individului. Sufletul în Platone este tripartit: există sufletul rațional ce are sediul în cap și este corespunzător filozofilor, sufletul irascibil ce are sediul în inimă și corespunde războinicilor și sufletul doritor cu sediul în abdomen, corespunzător lucrătorilor.

În Phaidros prima parte a sufletului corespunde vizitiului, a doua calului alb iar ultima celui negru. Chiar și în interiorul individului justiția se va obține în momentul în care fiecare parte a sufletului său își va desfășura propria funcție.

11. Mitul peșterii este unul dintre miturile cele mai cunoscute ale filozofiei platonice. Să ne imaginăm prizonieri încătușați într-o peșteră subterană constrânși să privească doar înainte. Pe fundul peșterii se reflectează umbre de statuete proeminente deasupra unui perete aflat în spatele prizonierilor și care reprezintă toate timpurile de lucruri. În spatele peretelui se mișcă, fără să fie observați, purtătorii statuetelor iar mai în spate arde un foc ce face posibilă proiectarea imaginilor pe fundul peșterii. Prizonierii confundă acele umbre cu realitatea.

Dar dacă unul dintre ei ar reuși să se elibereze de cătușe și să iasă din peșteră ar descoperi că adevărata realitate nu sunt umbrele statuetelor deoarece acestea sunt imitații ale lucrurilor reale vizibile cu ajutorul astrului solar. După un timp va fi în cele din urmă în stare să fixeze soarele zilei și să admire spectacolul scânteietor al lucrurilor reale. În mod sigur prizonierul ar vrea să rămână afară, să se bucure pentru totdeauna de acea lume de o frumusețe superioară. Dar dacă el pentru a face participanți pe colegii săi de sclavagism la tot ceea ce a văzut s-ar întoarce în peșteră pentru a-i elibera, ar fi luat în derâdere, disprețuit și ucis de aceștia, iritați de tentativa sa de a-i dezlipi de lumea umbrelor și de a-i conduce la lumina soarelui.

Simbologia filozofică a acestui mit este foarte bogată. Caverna reprezintă lumea noastră, prizonierii încătușați – oamenii, cătușele-doxa, umbrele statuetelor și statuetele – lucrurile lumii sensibile (a realității aparente), eliberarea – acțiunea filozofiei, lumea exterioară peșterii – Hiperuraniul, soarele – Ideea Binelui, contemplarea lucrurilor – filozofia, prizonierul care ar dori să rămână pentru totdeauna în Hiperuraniu – tentativa filozofului de a trăi în singurătate, prizonierul care se întoarce în peșteră – datoria filozofului de a-i face pe ceilalți participanți la propriile cunoștințe, prizonierul ridiculizat – soarta filozofului care este considerat nebun de către cei ce se află sub influența doxei, uciderea filozofului – soarta lui Socrate.

 

12. Terminologie

0 – filozofi aristocrați – acel grup de filozofi ce au trăit în sec. V î.Hr. în principal Pitagora, Heraclit și Parmenide

1 – metodă întrebuințată de Socrate în dialogurile filozofice, constând în a scoate la iveală, prin întrebări și răspunsuri dibace, cunoștințele juste pe care le aveau în minte interlocutorii săi.

2 – Socrate și Sofiștii sunt contemporani ai Atenei secolului V î.Hr. Cu toate acestea există numeroase diferențe între acești filozofi nu doar la nivel filozofic cât și practic: Socrate nu este de acord cu metodele de învățământ contra-cost ale Sofiștilor el consideră că un filozof adevărat este acela care ajută restul oamenilor să înțeleagă cât mai bine Adevărul. Socrate afirmă absolutismul etic fiind convins că există un Bine și un Adevăr comun recunoscut de toți în timp ce Sofiștii afirmă relativismul etic considerând că acest bine poate varia de la individ la individ și că omul este măsura judecății, a binelui și a răului.

Bibliografie:

  1. Nicola Abbagnano, Giovanni Fornero – la filosofia 1A dalle origini ad Aristotele, paravia, 2009, 978 88 395 30929 A

 

traducere  Nedelcu Pavel 

Anunțuri

Comentarii închise la Platon, pe scurt

%d blogeri au apreciat asta: