Arhiva revistei literare Faleze de piatră

eu vin din lumea lui marinetti / această fantomă a bizarei femei / țară

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

eu vin din lumea lui marinetti

 

eu vin din lumea lui marinetti,

aruncând totul la pământ,

la dracu dragoste, iubire

și toate câte-s în inimă,

această cârpă cu care

s-au șters toți pe mâini,

acum dansăm printre

mese și scaune ca saltimbancii,

ne dezbrăcăm hainele

și ne scălâmbăiem în oglindă

ca niște maimuțe din junglele africane,

hai, veniți, intrați în joc,

doi pași înainte

și unul pe loc,

ce frumos ne stau la gât

lanțurile de aur

în acest azur lins pe ochi,

ținem steaua lumii pe umărul drept

și avem armuri de oțel pe piept.

 

în serile când luceafărul

în galop fuge pe cer,

noi ne destrăbălăm în lumea lui dionis

pe lângă delfinii din adânc,

rupți din refugiul ultimului delir.

 

degeaba punem cuvintele în cuiburi goale,

n-are cine să le clocească,

ele sângerează din consoane,

mor în damf de parfum

ca merele domnești infectate de viermi.

 

ascultați melodile acestei toamne,

când frunzele acompaniază tristețea,

ca niște evantaie japoneze pe fața unei gheișe,

ascultați cum plâng pietrele de jad

sub freamătul copacilor,

flaute sub lună, îndurerate

de despărțirile de gâtul de colan al madonelor,

ascultați tristețea frunzelor de plop sub bătaia vântului,

ascultați cum filozofii pun diagnostic aureolat viitorului,

un fel de zefir de bucurii cu râsete pe ghirlande spumoase.

 

inimi flămânde ca niște câini în haite

ingurgitează iubirea pe nerumegate,

răscolind în carnea efemeră, pândind inalterabilul.

visăm mereu incendii apocaliptice

care să prefacă în scrum sărmanele noastre ființe

imperfecte și vulnerabile,

ne revoltăm de destinul biologic al lumii,

dar nu vedem ochiul rece al morții

cu rostogolirea pământului spre neant.

 

această fantomă a bizarei femei

 

cu trupul de trestie și ochi de rubin,

fusese-n orașul acesta cea mai frumoasă,

se răsfrângea-n vitrine zâmbetul ei…

seara,

când se plimba-n veșmânt de mătase,

acestă fantomă a bizarei femei

cu statura sa opalină

răspândea ceva din floarea de tei,

 

iar sub pasul ei de felină

se vedea unduirea de apă celestă,

stingându-și trupul în noapte

ca flacăra ce arde în șoapte,

din care răsar câteodată scântei.

 

țară

 

eu m-am exilat în mine

și-am plecat din lume de mult,

țară, te-am lăsat în suspine,

zeul te plânge, zeul e mut.

 

unde ți-e doina, unde ți-e dorul,

unde ți-s fiii tăi cei viteji,

venit-a străin, călătorul,

punându-ți cuțitu-n gâtlej.

 

erai frumoasă ca ziua-nsorită,

te-au siluit derbedeii,

țară săracă, țară iubită,

care ți-e soarta, unde-ți sunt zeii?

 

trecutul tău, flăcări aprinse,

ce-au ars în vise rebele,

țară frumoasă, cu pletele ninse,

cum picură-n tine neaua din stele.

 

frumos îți stă cu albul pe zare,

cu argintul de nea,

cu doina cântată din nai,

plină cu dorul din tine și ea.

 

tristă ca propria-mi durere,

urci golgota pe cruce semeț,

dar va veni o-nviere

ca viitorul să-ți fie măreț.

 

Autor: Ionescu Ion

 

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la eu vin din lumea lui marinetti / această fantomă a bizarei femei / țară

%d blogeri au apreciat asta: