Arhiva revistei literare Faleze de piatră

aceste timpuri / de ce? / trăiesc

Posted in Poezie by Hopernicus on 12/08/2011


 

aceste timpuri

aceste timpuri mi-s tot mai străine
şi ochii mei tot mai nepăsători
căci astăzi mă-ntorc, viaţă, către tine
şi, greu, trecutul tău îmi dă fiori.

tot te-am purtat aşa pe-ngenunchiate,
ţi-am închinat o groază de cuvinte,
am tot umblat pe căi întortocheate
şi-am încrustat trecutu-n lespezi sfinte.

urcat-am greu cărările pe stânci
nu mi-au vorbit decât tăceri ingrate
am înotat prin apele adânci
şi ţi-am cerut un pic de libertate.

cum timpul după timp se tot alungă
în ritmul odihnit al veşniciei
tu, viaţa mea, ce-ai fost atât de lungă,
ruptă din sânul dulce-al mamei-gliei.

nu mă-ntreba unde ne îndreptăm,
spre ce cărări de vis ne duce soarta,
noi astăzi nu mai vrem să căutăm
ca cineva să ne deschidă poarta.

ne îndreptăm spre noua dimineaţă
luptând cu timpul tragic prin cuvânt,
ne bucurăm că suntem iar în viaţă
în pas cu vremea printre ploi şi vânt.

 

de ce?

de ce să plâng eu, de ce să plângi tu
regretând trecutul,
s-a rupt totul, adânc,
a căzut ca o furtună,
doar inimile noastre mai şoptesc
adevărul
care flutură netulburat
peste fruntea mea, peste părul tău,
cuvintele goale
se târăsc pe secunde
şi coboară pe mormintele iluzorii
ale poemelor nescrise.
de ce să ne mai îmbrăţişăm
să ne amestecăm
să murim
înveninaţi de şerpi
care ne umblă prin suflete.
zidul dintre noi
nu mai are ferestre,
nu mai are cer
nu mai are aer
cine ştie, cine ştie
poate vom învăţa
că pe sub tavanul lui
răsare luna,
acum în toiul înfloririi
teiului eminescian.
poate vom poposi odată
la umbra lui
să ne citim pe tăcute poemele
reflectate în privirea ta,
în marea de albastru a ochilor tăi.

 

trăiesc

trăiesc
sub ameninţarea unei iubiri orbitoare
cu o lume care se pliază
după lumina solară,
trăiesc
cu oraşe şi sate care se desfac
şi se strâng ca o armonică
pe un pământ în derivă
ce a scăpat de pe axa lui,
trăiesc
cu doi ochi saşii, unul răsare şi altul apune
între zori şi amurg.
trăiesc
în zilele gemene ale lui Borges,
fără soroace, într-un timp etern
care se-ntoarce-n sine lent
şi-şi strigă veşnicia în prezent,
trăiesc
într-o istorie în care gloria e de paie,
infernul – fericire
şi Cartagina-n flăcări – imaginea cea mai fidelă
a oaselor mele fragile ce se pierd
printre rămăşiţeţe arheologice ale
celor două ere glaciale,
trăiesc
pe drumuri ce converg spre centrul meu tainic,
drumuri-ecouri cu paşi de femei, bărbaţi,
agonii, învieri şi morţi, zile şi nopţi,
răstimp între vise şi vise
şi astfel încep să mă cunosc.

sunt un proscris ce-şi pierde chipul
în oglinda spartă a timpului.

 

autor Ion Ionescu

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonescuIon

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la aceste timpuri / de ce? / trăiesc

%d blogeri au apreciat asta: