Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Sunt bine, întotdeauna bine….

Posted in Proză by Hopernicus on 05/04/2012
  1. Sunt bine, întotdeauna bine

 

Şuşoteam de zor pe carul mare, croşetând stele măreţe care vor apărea într-o zi la tv pe la voi. Fericire pe ici pe colo, prin mine… Explodez de atâta, nici nu ştiu ce să mai fac cu ea, să arunc în voi? Nu mă mai satur să nu contez pentru alţii decât atunci când nu au pe cine învinovăţi pentru mizeria în care se scaldă de bună voie sau pur şi simplu îi invadează singurătatea ori decăderea în tentativa de a-şi depăşi condiţia.
Îmi place al naibii de tare postura în care pozez de cele mai multe ori, nulitate simpatică, da, asta sunt, o nulitate care-şi duce veacul pe filele unei cărţi uitate de prea mult timp, cu care nu mai ai ce să faci, de care te-ai plictisit. Până şi necunoscuţii băgăcioşi de seamă sau în seamă mă încântă, enervându-mă, provocându-mă să-i ignor.
Pe fiecare pagină îmi ridic în slăvi mutra ştearsă de lacrimi. Suport totul cu uşurinţă, de obicei zâmbesc celor care-şi aruncă cuţitele-n mine şi mă nimicesc mai tare. Ţipetele altora fac să tremure fiecare bucată de carne ce stă lipită de trupul meu uscăţiv, dar niciodată nu mi-a venit să trântesc cu ei de toţi pereţii. Calmitate dimineaţa, la prânz şi seara. Mă hrănesc numai şi cu ea. Nu schimb regimul, îmi place stabilitatea, rutina, deşi în fiecare zi mă bucur de ce am făcut ieri sau alaltăieri ca şi cum ar fi prima oară. În cutiuţa mea, frumos aşezată pe atriul stâng, îmi stau paginile cele mai importante: prima oară când m-a părăsit şi am simţit că mor de fericire, ziua în care mi-am luat tălpăşiţa şi-am plecat de acasă – numai lacrimi de bucurie îmi săturau setea şi primul job de care nu am făcut rost niciodată.
Câteodată din prea multă răbdare de care mă îmbolnăvesc îmi vine să plănuiesc uciderea-n masă.

 

  1. Eram Copila Boţeştiului

 

Copila uliţei c-un nuc şi-un dud; a Lenuţei pe care o găseai mereu la poartă croşetând şi atunci când o strigam de pe malul gârlei cu duioşie, îşi împreuna mâinile şi mă învăţa “iepuraşul meu iubit, cin’ te-ntrece la fugit? Ai lăbuţe mititele, ochişori: două mărgele, mustăcioară la guriţă, şi un petec de codiţă”. Eram copila lui Gheorghe, care odată cu moartea Lenuţei începuse să bată câmpii şi să-şi ia rolul de nebun în serios. Aşa m-a depărtat. Acum ştiu că-i aminteam de fiecare dată de ceea ce nu de mult fusese ea. Eram copila naşei Cila, care cum mă zărea ducând căpriţa – pe Mimilica- la cârd, mă striga să-mi dea plăcintă cu mere şi lapte proaspăt.Eram copila lui Cici, o tanti de etnie romă, care în veri caniculare cât ne muncea pământul, cu braţele ei puternice mă lua pe sus şi mă urca în căruţă să nu care cumva să fac insolaţie. Eram copila plopilor, a stâlpilor, ce-mi ţineau de urât, serile când mă întorceam cu Bălan – câinele nostru, alb, lăţos- de la coperativă. Bălan nu mai e, l-au împuşcat. Plopii au rămas tot acolo, gardurile au fost schimbate, nucul tăiat. Pe bunică o tot caut, fără speranţă, să-mi mai citească din  Dumas – cu vocea-i caldă, măcar o dată- la gura sobei.

 

  1. Copila Pădurilor

 

Bunica s-a dus de mult, uneori mai visez că-mi citeşte ca-n vremurile copilăriei. Atât copila bunicii cât şi a pădurilor dese ale Boţeştilor, zic cu o fală de neînchipuit tuturor că, am fost. Nu cred să mai fiu de ceva timp. Şi, Doamne, cât mi-e dor de umbra mânătărcilor, a frunzelor uscate nimicite de paşii mei grăbiţi, de ecoul vocii ce răsuna pretutindeni, şi ea mă aştepta cuminte, strângând măcriş într-o găleată veche, la gura Turcinei. Amestec anotimuri, amestec amintiri, e o grabă-n mine. O grabă de a mă reîntoarce pe meleagurile astea de vis. Nu mă veţi crede dar, acolo unde am copilărit, Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene te prindeau puternic de mână şi zburdau alături, imediat ce-ţi scuipai de trei ori locul unde odihniseşi – cumva să elimini ielele din ecuaţie- şi fredonau (fără să rămână-n urmă) Andri Popa. Pârleazuri, buturugi, mărul galben din mijlocul grădinii în care-mi făcusem “casă”, toate astea apar şi dispar la fel de brusc. Fragi, căpşuni, cireşe la urechi, dulceaţă de trandafiri, vişinul pe care singură l-am scuturat când am înaintat în vârstă…îmi duc lipsa.Le duc lipsa. Nici nu ştiu dacă mai sunt. Eram copila tuturor, acum hoinăresc prin lume, ferindu-mă de spini…

 

  1. primă

 

De mult, tare de mult, pe vremea când Feţi Frumoşi urcau pe cai albi  cu stele-n frunte şi porneau spre tărâmuri de vis în căutarea zmeilor, unde de fiecare dată mă visam regină eschimosă, palatul meu fiind un iglu iar renii mi-erau călăuze, ieşi, fricoasă de exterior, o mână de om. Chipul îi era de-o puritate pe care astăzi nu are cum să o recapete. Dacă Vlahuţă ar fi întrebat pe atunci:“Unde ne sunt visătorii?” cu toţii ar fi dat dovadă de lipsa celor şapte ani de acasă şi ar fi arătat-o cu degetul. În ochii ei mari, vedeai marea, muntele şi tot ce mai voiai tu. Nu avea stare şi nu stătea închisă în căsuţa bătrânească din deal, îşi luase la cei cinci ani neîmpliniţi tot soiul de cărţi cu poezii în care ba gândăceii mureau, ba Grivei n-avea picior, aşa i-a venit ideea asta nebună de ai ajuta pe alţii. De ce zic nebună? Fiindcă odată ce atingi vârsta pubertăţii, e cel mai dureros lucru să zâmbeşti după ce alţii ţi-au oferit delicat spini. Îi erau dragi ceilalţi copii, deşi niciodată nu le-a arătat cum e să te-nţepe albina când vrei să adormi în pod, pe fân proaspăt, în zilele ploioase. Şi nici nu a făcut mare caz din asta. Nu şi-a împărţit treburile, nu a lăsat pe nimeni să ude trandafirul din curte, din ale cărui petale se făcea dulceaţă în fiecare an.

Cu cireşe după ureche se fălea-n bălţi şi-şi da bună ziua la fiecare pas. Îi îngrijea pe ceilalţi locuitori ai pădurilor seculare, şi dacă prin minune îşi uita cineva piciorul sub un fag, imediat invoca zeităţi neinventate încă şi refăcea biata făptură cât ai clipi.

A plâns mult la moartea lui Bălan, a plâns draga de ea  şi când i-au îmbătat melcul. Era prin ’96 când încerca să impresioneze prin alunel şi sârbă, au deranjat-o aplauzele şi roşeaţa din obrajii celor mari – care niciodată nu o înţelegeau, ştia clar : lucrurile complicate le pricep doar cei mici, adulţilor le lăsăm ce-i mai simplu şi urât- nu după mult, i-a scăpat cuiva din păhărelul cu ţuică nişte stropi peste cochilia noului ei amic de “şuşoteală” . N-a mai văzut lumina zilei atunci.

5. două

 

Unii zic că n-a copilărit. Unii ştiu că nu ştiu nimic dar îşi neglijează rolul serios dându-şi cu părerea. D-aia n-au interesat-o niciodată ideile altora cu privire la. Şi nu că era arogantă. Îi displăceau tare de tot cei porniţi pe nimicit. Şi dacă ea avea o lume-n care se depărta de toţi, în care siguranţa era la ordinea zile, unde nimeni şi nimic nu o afecta, cum pot “ceilalţi” să mai intre în ecuaţie?

Să vă mai spun despre ea? Nu era superstiţioasă, dar atunci când o buburuză-şi făcea culcuş în vârful arătătorului imediat ştia cumva unde i se află mult iubitul. Sau dacă pisici negre treceau prin faţă, corpul său independent bătea-n retragere de trei ori. De fiecare dată uita să-şi scuipe-n sân.

Dacă trecea o zi fără să se întoarcă din drum, ei bine, aia era ziua ei norocoasă. Aşa şi cu lovitul. Împiedicată, aiurită, “cu capul în nori”, niciodată atentă, dacă apunea soarele şi ea n-avea o vânătaie nouă ori unghiile rupte, n-o vedeai de zâmbet.

Dacă o cauţi în zilele noastre, o găseşti ba citind ziarul în plină stradă fără un chior în geantă, conştientă că dacă va fi să-ncerce cineva s-o fure, nu va pune mâna pe nimic în afara unor cărţi citite şi para şi-un stilou ieftin. Poate, poate, dacă ai noroc, o zăreşti pe lângă Dâmboviţa cu nişte căşti minusucle înţepate în urechi reascultând aceeaşi piesă “Dance me to the end of love”, amintindu-şi de vremuri nu de mult apuse.

 

 

6. Cândva i-a plăcut al naibii de tare toamna. Până a asociat cenuşiul iubirii.

În fiecare toamnă devenea mai mare şi mai mare,  planurile din prima zi de grădiniţă, încă de când jucase toporaşul cu Mugurel (el îşi rupse nasu’; Mugurel era băieţelul unei tanti cu păr ca de oaie şi voce piţigăiată, care locuia exact peste drum de locul în care se strângeau caprele, aşa s-au cunoscut. Trebuia să treci de Lenuţa, să faci dreapta pentru a ajunge la naşa Cila, de unde în treacăt te urcai pe băncuţă şi luai câteva dude să-ţi potolească pofta până traversai desculţă gârla; De Mugurel nu se mai ştie nimic.) aveau să fie finalizate.

(Grădiniţa era peste stradă de coperativă, lângă staţia de autobuz. Autobuz cu care ai ei băteau drumul Piteşti-Boţeşti, încărcaţi cu tot felul de dulciuri – serile, când o găseai privind pe-un geam vechi care astăzi nu mai există)

Revenind la zilele tomnatice, la frunzele amărui care se fugăresc pe la glezne. La pregătirile copacilor de-a poza goi. Odată ce-a ajuns pe la un 14 ani, a spus ea acolo în neştiinţa ei că a aflat cum stă treaba cu sentimentalismele ieftine, cu dulcegăriile, cu prostii d-astea. Să se fi lecuit?

În fiecare zi a ei, de aproape 6 ani, se împart bucăţele pe la fiecare şi se zice crezul.

Oare de ce?

Treptat, treptat

 

autor Bianca Dobrescu 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Sunt bine, întotdeauna bine….

%d blogeri au apreciat asta: