Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Ofițerul ( fragment)

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Ușa se aude deschizîndu-se . Nestor revenise de la muncă, tăcut, așa că eram și eu tacută, imitîndu-l cumva pentru a nu-l brusca într-un fel cu prezența mea.

Îi analizam fiecare gest ce devenise o rutină: modul cum își da jos paltonul, brațele lui lungi și puternice întinse către cuier, felul în care se asigura că pantofii îi sunt așezați simetric lîngă ușă. Îmi aruncase o privire bruscă în timp ce mi-a zîmbit scurt , ca mai apoi, într-o fracțiune de secundă, sa revenină la expresia orizontală, seacă. Nu mai avea nici măcar o urmă strîmbă de zîmbet în colțul gurii, așa cum  o avea odată. Era obosit. S-a dus către duș și în treacăt m-a sărutat fugar pe frunte, lucru ce m-a trezit puțin din starea de observator. M-a observat tacută, urmărindu-l ca un copil neștiutor. S-a intors lent către mine, mi-a sărutat dosul palmei, ca mai  apoi să-mi lipească  jucauș o palmă peste fund, plecînd către cabina de duș cu un zîmbet satisfăcut.

Am zîmbit surprinsă de gestul său și i-am furat o camașă, așteptîndu-l tăcută în dreptul băii. Nu știam ce se mai intamplă cu el sau cu noi, însă căutam un înțeles. Deveniseră atît de rare astfel de momente sau poate era vorba doar de acea monotonie ce acaparează aproape orice relație. Simțeam însă că merit palma aceea, o așteptam…o doream.

Nestor s-a trezit singur sub duș. S-a surprins el însuși de apariția-i bruscă în acel loc, în acele gînduri rutinale. Și-a amintit de ea, cea care se află în cealaltă cameră…și-a amintit de ce o iubea, ce îl atrăgea la ea. Pentru un moment, a devenit recunoscător.

O obișnuise cu o sărutare cînd apărea acasă. O lăsa să îi dea cascheta jos,și să-i sărute fruntea înaltă, apoi cobora brațele ce-i înconjurau  trupul, un altfel de a-i spune cît de mult îi lipsise în timpul zilei, ajungînd cu buricele degetelor pe umerii bărbatului din fața ei, fiind de altfel lăsată să desfacă nasturii paltonului și să îi cuprindă omoplații, urcînd spre umeri și lăsînd haina să se scurgă. O  privea cum îl saluta militărește, pentru ca el să profite de moment și să o dorească mai mult, să o păstreze în suflet, așa cum o visase la festivitatea de la sfîrșitul facultății. Nu era altul mai mîndru decît el.

Margo stătea îmbrăcată în cămașa lui, așteptînd în dreptul băii, dar ca de obicei, ceva îi atrase atenția și imediat și-a găsit de lucru prin casă. În urma revelației de sub dușul călduț, Nestor a ieșit dezbrăcat în cameră, căutîndu-și motivul bucuriei sale.

-Gata, ai terminat? zise ea surprinsă de zgomotul din spate, întorcandu-se ușor.

Spre surprinderea ei…acesta era gol, ud tot, uitîndu-se magic în ochii ei. I-a zîmbit în timp ce era cuprinsă în brațe și îi placea să-l simtă cum o acoperă, ud  și totuși atît de cald. Îl simți ca-n prima zi. Erau doar ei, iar Timpul se opri . Timpul se oprește în fiecare zi pentru ei, în Universul ce cuprindea un apartament cu două camere. Au căutat să fie subtili și cumpătați, însă atracția era prea mare. Lumina puternică a Soarelui se furișa pe geam către umărul ei, dezvelit de mîinile fine a lui Nestor.

Vroia să-l cuprindă, să-l domine, dar s-a lăsat dezgolită. Vroia pentru un moment să fie pierdută… Sub camașa împrumutată nu purta nimic, sînii ei perfecți erau mangîiați de o ușoară briză strecurată pe sub geamul întredeschis, lucru ce o făcuse să tresară. Sau poate doar era atingerea mult anticipată a iubitului ei. Își filozofau propriile gînduri și trăiri ale momentului, însă amîndoi știau că e vremea să înceteze și să profite de acțiune. Sfidîndu-i semi-goliciunea, a dezbrăcat-o complet.   Simțindu-se expusă, l-a atins, căutînd să echilibreze stările trăite,stări ce nu necesită sfîrșit. Îl dorea atît de mult și îl aștepta acasă de atîta timp…

Acum gîndurile ei deveniseră mai clare, poate propriul ei dușman. A realizat că totuși nu era multumită pe deplin de situația lor. S-a oprit, privind prin el, apoi s-a uitat inocentă în ochii lui albaștri. Pentru o secunda,Nestor nu a realizat ce se intamplă, apoi a privit cum ea se îndepărtează, se pierde. Stateau amîndoi goi, unul în fața celuilalt, cu o expresie neutră.

-Ești ok? întreabă el.

-Nu știu, spuse Margo, în timp ce se ducea să-și aprindă o țigară…

Amalgam de gînduri, trăiri, impresii, dorințe, toate cumulate în fumul expirat de plămînii ce înghițeau cuvintele lui, cuvintele bărbatului de care se îndragostise mai demult. “ Doamne, cînd au trecut anii?  Ce tineri eram, la ce visam în iarba înaltă de lîngă teii cu soț ai falezei ce brusc se arunca în mare! Cinci ani, două vieți, o căsuță pentru noi, inimi ce încă bat la unison, dar… Nu mă recunosc. Ori avem nevoie de pauză, ori o să treacă și asta de la sine. Au trecut anii peste noi și am rezistat. Am strîns din dinți, am mușcat din el, m-am ascuns în Nestor, l-am ținut în mine. Și am supraviețuit. Ce-i de făcut? Nimic. Aștept să îl aud, îl las pe el să vorbească. Dragul de el…”

 

                                                                                                                                                              

Lisandra Lunguautor Lisandra Lungu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Ofițerul ( fragment)

%d blogeri au apreciat asta: