Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Relu are

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

Pentru mine, ce iubesc eu cel mai mult, e porcul, casa și copiii. Ieri, am tăiat porcu’, i-am îmbrăcat pe copchii în compleurile luate din Lidăl, fata în roz, băiețelu în albastru, i-am urcat pe porc, m-am asezat în spatele lor ținându-i protector de mijloc și-am pus muierea să ne tragă-n poză. Nu i-a ieșit din prima, nici din a doua, fincă stătea prea aproape și nu prindea și casa. Ne-am izolat-o astă vară, am pus și termopane și voiam să iasă și ea în poze.  Acu trag o pipă în pădure că am plecat la lemne. Ăsta e un  jurnal al meu care îl țiu într-o scorbură.  Diseară vine nepotă-miu ăla micu în clasa a cincia și-l pun sa-mi descarce pozele facute azi ca să mi le bage pe feisbuc. O sa mergem la un grătar la unu cu care am copilărit si care s-a făcut om in Spania și o să iau tableta aia nouă  luată cu 100 de epo la negru să le arat ce familie am realizat. În zece ani, e ceva. Avem copchii ăștia, ne-am făcut casa așa cum am putut, din ce am mai pus de-o parte, din ce ne-a mai ajutat cu nisip și pietriș unu, din ce ne-a dat altu cercevelele, bârnele și sobele de la casa bătrânească de-a dărmat-o… Da’ anu ăsta a mers bine cu șantierele și am pus de-am luat termopane d-alea albele și am izolat cu placă de 8, am dat și-o amorsă, fu bine. Astă toamnă, după cules, înainte de școală i-am luat p-ăia mici, că intrau într-a-ntâia și i-am înoit. Era o zi frumoasă, nu știu de ce, da’ mi-a plăcut când ne-am dat cu toții jos din microbuz ca să-l așteptăm pe celălalt. Eram încărcați, a coborât șoferu personal și ne-a dat jos din spate bicicleta nouă  pentru aia mici și trei sacoși mari de rafie, una numa cu haine noi, alta cu d-ale gurii și cealaltă cu unitate de calculator nou nouț, albastru metalizat cu negru, cum a vrut fi-miu, că de-acu au și ei nevoie de calculator la școală. Monitoru ni l-a dat nepotă-miu ala micu dintr-a cincia, că el are altu mai pricopsit. Și mi-a plăcut sa trag o țigară în stație, să-mi privesc  muierea cum se uita dupa microbuz că de ce nu mai vine, și se uita așa cum se uitau bătrânele la țară, cu ochii aia mari și naivi, cu sprâncenele în sus ca un câine care cere, cu mâna la falcă. Cum se uită bătrânele alea care au muncit atâta de tinere, și încă mai muncesc. O să se aleagă prafu de țara asta când o să moară toți bătrânii ăștia care muncesc la țară. Femeile astea de țară aveau în ele ceva blând și docil ca de animal bun. Erau făcute sa fie mame. Azi nu mai vezi pe fețele mamelor că sunt mame. Parcă doar au bifat că au un copil, și-l cocoloșesc și controlează prea mult. Sunt speriate de proprii lor copii, nu au înțelegerea aia nativă pentru a-i crește; ele îi cresc după manuale acum. Vor să fie doamne cu copil, nu mame cu copil. Dar nevastă-mea încă păstreaza de la ai ei trăsăturile astea de țară. De asta mi-am și ales femeie de la munte, că e crescută altfel. Era lumină de toamnă călduță și îi vedeam ridurile la coada ochilor și mă gândeam că am îmbătrânit amândoi mult in 10 ani. Și-am mai tras un fum, si copchii se tot frecau pe lângă noi că dacă îi lăsăm să se plimbe cu bicicleta până vine mașina și i-am lasat, doar să aibe grijă. Și mă uitam cum se mai termină o toamnă, ma uitam cum mai trece un an, că acuș vine Crăciunu, că ăștia micii merg și ei pe 8 ani de-acu…  Și acum îmi amintesc ce zicea frate-miu ăla mare care era student la București de îi duceam  de mâncare cu mămica. Zicea că cică noi oamenii grăbim timpul, și după ne ofticăm că de ce trece așa repede. Cică, normal că va trece timpul repede dacă vă gândiți din august că acu parcă și vine Crăciunu, că vă gândiți că mergeți pe un an mai mult deși abia ce v-ați serbat ziua, că azi e miercuri dar că uite numa mâine nu-i poimâine și e vineri și-a trecut și săptămâna asta. Ce sucit frate-miu ăsta… Acu îmi pare și mie că prea grăbim timpul. Zicea că nu mai avem timp de calitate în noi, că tre să-i îmbunătațim calitatea. Ce-o mai fi și asta? El stie. Săracu… A cheltuit mama degeaba cu el. Că nici facultatea n-a gătat-o, nici nu s-a ales de el ceva. E pustnic în munți. Asta dupa ce s-a certat cu ăia de la o mânăstire unde se băgase călugăr. Vai de păcatele lui. Să n-aiba el un suflet alături, un copil, o familie? Ce-ar fi bucurat-o pe mama nepoți de la fiecare… Și o femeie, cum e mama, dacă nu îi aduceam noi, ceilalți, nepoți, ce, mai era împlinită? Ce-avea sa zică vecinii pe stradă? Vai de ea… Dar a ajutat-o bunu Dumnezeu chiar dacă și ea le-a avut pe ale ei. Da frate-miu, el gândea pe dos rău, zicea ca e o tâmpenie să urmezi calea tuturor. Pe fiecare îl împlinește altceva. Că Dumnezeu a lăsat mai multe interpretări ale sale ca noi să putem alege una pe potriva imaginației noastre. Să alegi ideile religioase cu care te potrivești. Că noi doar ne amăgim crezând că ne împlinesc anumite lucruri, că e foarte trist și păgubos optimismul de felul: nu am familie, dar am o carieră; nu sunt împlinită ca om, dar sunt împlinită ca femeie pentru ca am copil și soț; nu am realizat eu prea multe, dar măcar sunt sănătos. Că cică astea sunt limitări și că ne ascundem de noi înșine. Săracu frate-miu, uneori mă ia cu fiori pe spate când îmi amintesc tot ce zicea. Era mirat că dacă de copil nu tolerezi o anumită mâncare, ți se înlătură acea hrană și îți este dat ceva ce îți place; dacă ești friguros, îți cumpără haine mai groase; dar dacă nu îți place ce studiezi la școală sau ce trebuie să muncești, sau vizitele absurde la doctorii aroganți, tot ești obligat de cei din jur sa le faci până la capăt; că toți încearcă să te ajute să supraviețuiești fizic dar te boicotează psihic. Dar m-am și distrat cu frate-miu, săracu. În vacanțe. Mă lua la filme, le pocea numele, se pricepea sa fie comic. Cică hai să ne uitam la „Ce vrăji a mai făcut nevasta mea Sămânța”. Stai, că mai zicea și „Ana KareMima” și ‘Micțiune imposibilă”. Tot el m-a învățat sa scriu. Și zicea multe multe. Da uite că el a rămas cu zisu, că d-asta e el acu unde e și eu unde sunt.

 

Pe Relu l-au găsit spânzurat în pădure după două zile. A dat și la știri. Lumea zicea că era un om bun și că nu ar fi făcut niciodată asa ceva pentru că avea copii acasă, și somau poliția să găsească vinovatul. „Relu a fost un om care s-a descurcat în viață, gospodar cu capu’ pe umeri care nu ar face așa ceva sută-n mie!„. Plus că se găsiseră asupra lui foi scrise cu pixul. Toate umplute cu aceeași frază: „Îmi voi vedea filmul vieții de până acum și la final voi vedea și distribuția. Atunci voi știi ce rol a jucat fiecare în vieața mea„, semnate la final cu „Pustnicul„. „El nu stia sa scrie! Îl punea pe nepotă-su ăla mic de clasa a cincea să-i eticheteze pozele pe feisbuc! Sigur nu a scris el așa ceva! Ăla de a scris tot el i-a făcut felu’ ” .

 

anda bejanautor  anda bejan

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Relu are

%d blogeri au apreciat asta: