Arhiva revistei literare Faleze de piatră

O poveste cu fantome

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 04/11/2011

Căldura toridă a nopţii de august se prăbuşise asupra Eternităţii, ca o continuare firească a unei zile tot atât de fierbinţi. Pe cerul siniliu, îngerul de serviciu răspândise o puzderie de stele strălucitoare, printre care trona, uriaş, mai către răsărit, galbenul de aur al lunii. Eternitatea se afla ca mai toate cimitirele,  la marginea oraşului, înconjurat de un gard  de lemn din care după revolutie ,rămăsese în câteva luni doar amintirea. Aflat în plină campanie electorală, dar şi de teama că hoţii de fier vechi o să-i fure crucea, un edil vremelnic construise în anii următori, pe banii obştii, un gard inalt, din plăci de beton, deasupra căruia fusese instalată o reţea de sârmă ghimpată. Prin ea in fiecare seară, dacă nu era beat, Ilie Gălbează, groparul, lăsa să treacă electrica. Trăgea heblul de la panoul aflat in interiorul camerei administratorului, apoi privea pe geam cum se aprind cele câteva lumini de pe aleea principală şi îşi închipuia cum incepe să se scurgă curentul prin sârme, ca vinul prin gâtul unei sticle. Lua apoi de pe un raft cele două lacăte, unul mai mic de la intrarea în clădire, al doilea cu o toartă cât un covrig, de la porţile principale. Închidea şi pleca acasă. Acum îşi schimbase programul, a doua zi avea inmormântare şi nu dăduse încă, in pământul  ca piatra, nici o lovitură de hârleţ.
Toropit de băutură şi de căldura din timpul zilei, lăsase săpatul pentru mai târziu în răcoare serii. Pe la prânz, după o matură chibzuinţă, adăpată generos cu câteva înghiţituri, din vinul rămas de la o pomenire, se hotărâse să se retragă pentru  odihnă. Cu toate că nu era nici măcar ora două, luă lacătul şi băgându-şi mâinile printre zăbrele încuie poarta.
-Închis pentru, inventar,sughiţă mergând spre sediu, cine are nevoie să mă caute.
Sediul său privat ,cum îi plăcea să-i spună, se afla într-o căsoaie mare, pe jumătate ruinată, fostă în vremuri mai bune cavoul generalului Turtureanu, trecut la cele veşnice incă din timpul Marelui Război, răpus vitejeşte, de gripa spaniolă. Uşa din stejar, altă dată falnică, nu mai avea încuietoare şi se deschidea scârţiind jalnic,  la prima lovitură de picior. Inăuntru rezemate de zid îşi ţinea uneltele, iar mai în spate, trântise un braţ de otavă, cosită cu câtva zile în urmă, peste care aruncase o pătură veche. Mirosul firelor de izmă amestecate printre plante, alungase pe cel persistent de igrasie şi intrând, Ilie oftă fericit când simţi învăluindu-l răcoarea umedă după vipia de afară. Se ghemui, băgă mâna sub iarba jilavă, dibuind după rezervă, o butelcă de trăscău, golită pe jumătate încă de dimineaţă. Fără să se mai ridice o duse la gură şi nu o mai luă până la ultima picătură, apoi se lăsă într-o rână pe aşternut, iar după câteva minute sforăia de se cutremurau pereţii. Se trezi abia după apus, încă mahmur şi se apucă de treabă. Când ceasul de la primărie, începuse să bată miezul nopţii, groapa era pe jumătate săpată.
* * *

Ultimele acorduri se stinseră în depărtare, când în celălalt capăt al cimitirului deasupra unui mormânt proaspăt, începu să se înfiripe, uşor, o boare. La început, trecuse neobservată, pâlpâind şovăielnic, dar crescuse încet, ridicându-se ca un fum alburiu, din ce în ce mai mare şi mai consistentă, până ajunsese aproape de statura unui om. .Scuturându-şi linţoliul pătat de mucegai, de câteva invizibile fire de praf, abia atingând ţărâna , înfiorând cu o boare rece, aerul înmiresmat, se contură o fantomă

Nu avea acelaşi nume ca cel inscripţionat pe crucea povârnită de la capătul mormântului. Arthur, cum i-ar fi plăcut să se recomande dacă cineva l-ar fi intrebat cum îl cheamă, era un fel de homeless, un vagabond în lumea lui, care nici numai ştia din ce groapă ieşise pentru prima oară. Numele şi-l alesese ca o reminiscenţă a unor lecturi de adolescenţă, dintr-o viaţă anterioară, pe jumătate uitată.
După anotimp sau după chef, se muta dintr-un loc în altul, dar de la începutul verii atras de frumuseţea tufelor de crini şi iasomie din vecinătate îşi alesese un domiciliul stabil. Se simţea bine acolo. De pe dealul unde se afla cimitirul dacă zbura puţin mai sus, la înălţimea gardului, îi plăcea să admire, înainte de venirea zorilor, când cerul se înpurpura uşor spre răsărit, târgul adormit în vale Ca să fim sinceri, de fapt dorinţa sa intimă era să treacă dincolo de zid, în lumea mare, unde să bântuie vreo casă părăsită sau ruinele unui castel . Era însă o fantomă de rang inferior, căruia îi era interzisă părăsirea spaţiului sacru şi se mulţumea doar să sperie, când se plictisea, câte un întârziat.  Ştia că toate acestea vor rămâne doar vise de tinereţe şi va imbătrâni, ca o fantomă modestă dintr-o urbe uitată de timp.
Acum însă, unduindu-se cu graţie, plană uşor, până la aleea pricipală unde poposi puţin pe o bancă, mirosi nişte flori vestejite, apoi se ridică şi privi în jur nedumerit.  Ceva nu era în regulă. În afara unor candele stinghere, nicăieri nu se vedea nici o lumină, cele câteva becuri chioare erau stinse.
Iar s-a trotilat beţivul naibii, şi a uitat să aprindă lumina, scrâşni furios, clănţănindu-şi  cei câţiva dinţi rămaşi în gura ştirbă. Îl plăteşte statul degeaba .
Nehotărât încă de ce avea să facă, Arthur îşi flutură mânecile largi şi îşi drese glasul:
– Bu-hu-huuuu! se auzi vocea sa în contra-alto, străpungând liniştea a tot stăpânitoare.
– Bu-hu-huuu! îi răspunse ca un ecou , vocea răguşită a Salomeei, bătrâna bufniţă care locuia in turla clopotniţei, supărată că fusese trezită din somn. ..
Pe boltă, luna şi stelele îşi continuau periplul nocturn. Un camion pufăind asmatic, urcă şoseaua în pantă şi dâra farurilor mătură pentru câteva minute cerul. Zdrăngănindu-şi remorca, trecu însă prea repede ca Arthur să ajungă la timp pentru a-şi face reprezentaţia de seară
Se hotărâ să dea un tur pe la poartă, dar o găsi închisă. Zgâlţâi gratiile, curiozitatea îl rodea, dorea nespus să scoată măcar pentru o clipă capul afară. O luă haihui de-a lungul zidului, prin iarba umedă de rouă.
-Au! făcu speriat, deşi nu simţea durerea, când, călcând pe dinţii unei greble aruncate aiurea, coada îl lovi în frunte
Cine o fi prostu’ , care...dădu să exclame, dar se opri înţepenit. La câţiva paşi distanţă, aşezat pe marginea gropii, cu spatele spre el, lângă hârleţul murdar de lut,Ilie Gălbează terminase de săpat.
* * *
Cu toate că nu putea să fie auzit, Arthur se apropie  pe vârfuri, aproape să-l atingă. Între el şi gropar era o mai veche duşmănie, despre care, ce-i drept, cel de-al doilea nu ştia nimic. Resentimentele se adunaseră în timp şi porniseră la început de la nişte fleacuri. O dată, primise în plină faţă o lopată de pământ, când se aplecase nevăzut, curios, să vadă mai bine nişte oseminte pe care acesta abia le dezgropase. Altă dată fusese cât pe ce să-l strivească,când trântise brusc uşa de la sediu în timp ce se strecura afară. Îi prinsese poalele  giulgiului şi rămăsese aşa dârdâind sub ploaia rece de toamnă, până către ziuă când acesta catadicsise, în sfârşit, să iasă afară
Toate ca toate, dar capacul îl pusese incercarea sa de fugă. Arthur se căţărase pe gardul abia terminat, decis să evadeze cât mai era timp, dar îşi agăţase ectoplasma în sârma proaspăt instalată .Când Ilie dăduse drumul la curent, simţise cum i se face”pielea găină”, devine fosforescent, iar şocul îl aruncase in interior, într-o roabă uitată, plină cu mortar.
Ce-i drept nu păţise mare lucru, dar de ruşine stătuse ascuns în turlă lângă Salomee, care îl curăţase pigulindu-l cu grijă, timp de o săptămână. De atunci rămăsese cu o teamă groaznică de curent şi o ură profundă faţă de cel pe care îl considera vinovat de toate necazurile sale. Venise acum momentul să-l sperie de moarte. Îşi intinse mâinile descărnate şi îşi lipi palmele de spatele său
* * *
Groparului nu-i era frică de fantome.
Dele dracu’ este şi ele un fel de oameni care a fost,  obişnuia uneori  să-i spună unui prieten mai temător, care îl ajuta din când în când să foreze,dacă solulul era prea tare.  Numa’ fraierii se teme de stafii! Când le vezi,cel mai bine e să le laşi în boii lor !
Il zărise pe Arthur dând târcoale prin împrejurimi, dar îşi continuase treaba. Mai la adâncime pământul se dovedise a fi reavăn şi săpatul mersese cu spor. L-a observat cum se apropie tiptil, ba chiar s-a bucurat simţindu-i degetele reci ca gheaţa, răcorindu-i piele transpirată . S-a amuzat tăcut, când şi-a executat numărul macabru plutind în jurul său întins pe spate, cu mâinile pe piept, şi a râs şi el, pe muţeşte când, luând culoarea putregaiului, a hohotit sinistru , rotindu-şi ochii roşii ca doi cărbuni aprinşi.  S-a ridicat însă la timp, înainte ca acesta să-i dea  un brânci în groapă.
Strigoi fără minte, i-a aruncat peste umăr, îndreptându-se şovăielnic spre Administraţie. Acolo, în cenuşa vetrei unei sobe de teracotă, ţinea ascunsă rezerva de lux.

*  *  *
Rămas singur după eşecul suferit, Arthur se înverzi de ciudă. Porni furios spre gard, proferând cele mai negre blesteme, hotărât să -şi ia lumea în cap, odată pentru totdeauna .
Prin fereastra deschisă, Ilie îl văzu cum incepe să se caţere pe zid. Când ajunse la reţea, întinse o mână, trase heblul şi restabili contactul.
-Ei nici chiar aşa,mormăi  printre înghiţituri, sorbind din sticla de vodcă. Râdem, glumim , dar nu părăsim incinta!

 

autor Ionel Mony Constantin 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la O poveste cu fantome

%d blogeri au apreciat asta: